- O analiză Geopolitical Futures, semnată de George Friedman
Statele Unite și Iranul poartă negocieri indirecte, în Pakistan, pentru a pune capăt conflictului din Orientul Mijlociu. Negocierile indirecte sunt întotdeauna complexe și doar uneori eficiente, dar au și avantajele lor. Președintele Donald Trump poate afirma public că discuțiile sunt în desfășurare și promițătoare, liniștindu-i pe o parte dintre americanii care se opun războiului, în timp ce conducerea iraniană poate nega plauzibil existența negocierilor, proiectând forță pe plan intern. La discuții participă și reprezentanți din Turcia, Egipt și Arabia Saudită — state musulmane care au relații relativ bune sau excelente cu SUA și uneori cu Iranul, precum și un interes în încheierea războiului. Există câte ceva pentru fiecare, dar rămâne neclar dacă aceste negocieri vor duce efectiv la rezolvarea conflictului.
Cel mai interesant este faptul că China, care criticase atacul american asupra Iranului, s-a alăturat acum discuțiilor. Chinezii și-au trimis ambasadorul să participe la negocieri și, împreună cu Pakistan, au cerut încetarea războiului pe baza a cinci principii:
- Încetarea imediată a ostilităților și furnizarea de ajutor umanitar în toate zonele afectate
- Începerea imediată a negocierilor de pace, cu respectarea suveranității, integrității teritoriale, independenței naționale și securității Iranului și statelor din Golf
- Oprirea imediată a atacurilor asupra țintelor civile și non-militare, în special a infrastructurii energetice și a instalațiilor nucleare civile
- Asigurarea securității rutelor maritime prin Strâmtoarea Ormuz
- Respectarea primatului Cartei ONU și a dreptului internațional
În mod normal, China ar fi fost mulțumită să vadă SUA implicate într-un astfel de război. Ar fi folosit situația pentru a critica Washingtonul și a-și extinde influența în regiune și nu numai. Acest lucru poate fi încă valabil, dar există și două motive pentru care Beijingul participă la un proces de negociere, care are șanse reale de eșec.
Primul este dependența puternică a Chinei de importurile de petrol și gaze naturale, Iranul fiind o sursă importantă. În acest sens, ambele țări au interesul ca războiul să se încheie. Al doilea motiv este nevoia Chinei de a-și recalibra relația cu Statele Unite. Economia chineză se confruntă cu dificultăți după ce SUA au impus tarife semnificative asupra produselor sale, iar acest subiect va fi central în viitorul summit dintre Donald Trump și Xi Jinping. În ambele cazuri, China are nevoie de cooperarea americană și nu dorește să pară excesiv de pro-Iran. Rolul de mediator neutru îi este util.
Importanța Iranului pentru China este evidentă. Relația cu SUA este însă mai complexă. Economia Chinei a crescut spectaculos, devenind a doua cea mai mare din lume, în mare parte datorită cererii americane și a investițiilor din SUA. După decenii de creștere rapidă, economia chineză a început să încetinească, iar tarifele americane au accentuat această tendință, făcând produsele chineze mai scumpe și mai puțin atractive pe piața americană.
Rezultatul a fost apariția unor probleme economice serioase, în China: încetinirea creșterii, falimente bancare, scăderea pieței imobiliare și creșterea șomajului, în special în rândul tinerilor.
Ceea ce este vital pentru Beijing este important și pentru Washington. În SUA, reducerea accesului la bunuri ieftine din China a contribuit la creșterea costului vieții. Reintroducerea acestor produse ar putea face parte din soluție. În același timp, SUA nu pot rămâne dependente economic de o țară cu care au relații militare potențial ostile. Este necesară o înțelegere amplă între cele două puteri privind relațiile economice și militare.
Acesta este scopul summitului dintre Donald Trump și Xi Jinping, amânat deocamdată. Ambele țări au nevoie de această înțelegere, dar China mai mult decât SUA. Beijingul nu a fost încântat de amânarea întâlnirii din cauza războiului cu Iranul, dar nu își permitea să o anuleze și nici să tensioneze relațiile cu Washingtonul printr-o poziție prea agresivă.
Prin urmare, China a făcut două lucruri: a acceptat amânarea summitului la o dată convenabilă pentru Trump și a intrat în negocierile SUA-Iran din Pakistan, ca actor neutru. Deși propunerile chino-pakistaneze reflectă în mare parte interesele Beijingului, ele nu sunt formulate într-un mod care să provoace reacții dure din partea Washingtonului.
Două interese majore ghidează deciziile Chinei: necesitatea de a-și asigura resursele energetice și nevoia unei înțelegeri cu SUA. Aceasta din urmă depinde și de soluționarea unor chestiuni militare sensibile, precum Taiwan, pe care China îl consideră o problemă centrală.
Pentru China, războiul din Iran reprezintă o provocare serioasă. Deși a criticat SUA, nu a acționat într-un mod care să deterioreze relațiile. Prezența sa în negocierile din Pakistan transmite un semnal clar: nu dorește să submineze interesele americane, ci să contribuie la încheierea conflictului.
Astfel, în timp ce în SUA crește presiunea internă asupra lui Donald Trump pentru a pune capăt războiului, China încearcă să medieze situația, nu să o agraveze. Cere ajustări din partea americanilor, dar fără a le impune sau a escalada retorica — un indiciu clar al importanței pe care Beijingul o acordă viitorului summit și dorinței de a nu lăsa războiul să îl compromită.
