România este o țară care a încheiat anul 2025 cu un deficit bugetar de 7,65%, după un vârf halucinant de 9,3%, înregistrat în 2024.
România este o țară în care guvernul în funcție este forțat de împrejurări să ceară populației – bugetari și mediu de afaceri – noi sacrificii pentru a putea continua reducerea deficitului – ținta pentru 2026 fiind în zona lui 6%.
Ar fi o reușită majoră atingerea lui 6%, dar chiar și în cazul în care obiectivul ar fi îndeplinit, România tot va rămâne o țară cu deficit bugetar uriaș, căci 6% ar fi dublul pragului maxim agreat la nivelul Uniunii Europene.
Ca atare, și după 2026, guvernul de la București, oricare ar fi componența lui, va trebui să tragă non-stop în direcția echilibrării cheltuielilor cu veniturile. Nu de dragul străinilor și al Bruxelles-ului, ci din pur interes național, căci un deficit scăpat de sub control înseamnă cangrenarea în profunzime a economiei naționale și sporirea datoriei externe (la limită, chiar și riscul de a nu mai găsi creditori).
De altfel, chiar dacă pentru 2025 guvernul Bolojan a reușit să reducă daunele grelei moșteniri lăsate de guvernul Ciolacu, pe fond problema este amplificată de scumpirea împrumuturilor țării.
Partea și mai perversă este aceea că și măsurile menite să reapropie (în ani, nu peste noapte) deficitul României de ținta sănătoasă de 3% impun mereu un complicat mers pe sârmă: grijă să nu lezezi perspectiva de creștere economică, prin sarcina pusă pe mediul privat, respectiv grijă să nu afectezi pacea socială și stabilitatea politică, prin caruselul de tăieri necesare în zona cheltuielilor publice.
Actualul context politic din plan intern, actualele tensiuni sociale, tot din plan intern, și actualul context geopolitic, deopotrivă regional și global, nu fac decât să adauge și mai multă claritate în privința dificultăților pe care le implică lupta cu deficitul.
Ei bine, tocmai pentru că aceasta e realitatea în care ne bălăcim, capătă o relevanță cu atât mai pătrunzătoare mesajul primit de guvernul Bolojan de la Comisia Europeană: România chiar riscă să piardă 231 de milioane de euro, căci Comisia nu poate considera îndeplinit jalonul din PNRR privitor la reforma pensiilor speciale.
Două sute treizeci și unu de milioane de euro reprezintă o sumă uriașă până și pentru cea mai bogată și echilibrată economie de pe lumea asta.
O sută sau mai multe sute de milioane de euro reprezintă o pierdere care îi aduce la isterie până și pe cei mai bogați indivizi ai lumii – mogulii tech din SUA, precum Elon Musk (și nu numai), cu averi de sute de miliarde de dolari (Musk chiar se apropie de trilion), mobilizează statul american împotriva Comisiei Europene pentru a nu se vedea amendați din cauza abuzurilor sau cu cifra de afaceri diminuată din cauza reglementărilor.
În acest context, iese cu atât mai orbitor în evidență nemernicia clicii autohtone din magistratură, care blochează pe toate canalele reforma pensiilor speciale ale magistraților.
Pensionarea la 65 de ani în loc de 48 și limitarea pensiei la 70% din salariul net, promovată de guvern, pe de o parte ar securiza încasarea celor 231 de milioane de euro, iar pe de altă parte ar limita pe termen lung efortul bugetar la care va fi supusă vistieria statului.
Totodată, ar face dreptate milioanelor de contribuabili români care nu se pot bucura de dreptul ieșirii la pensie în plină vârstă activă, fără însă a-i lăsa pe magistrați în precaritate după ieșirea la pensie, căci tot ar încasa peste 2.000 de euro.
Este incredibil că măsuri de un asemenea bun simț sunt în așa hal contestate de o mână de oameni și atât de mafiot blocate de aceeași mână de oameni. Este cu atât mai incredibil faptul că respectiva mână de oameni procedează în acest mod în contextul economic și fiscal fundamental prost pe care îl traversează România.
Este de neimaginat tupeul șefei ICCJ, Lia Savonea, de a se rățoi la guvern, pe seama buzunarelor noaste, după ce premierul informase CCR și opinia publică asupra semnalului primit de la Comisia Europeană pe tema celor 231 de milioane de euro.
Și ar fi cu atât mai ieșit din comun să concepi că societatea în ansamblu – persoane fizice și persoane juridice – ar putea vreodată să accepte diktatul unei clici atât de disprețuitoare la adresa banului public și mai ales la adresa celor care produc acest ban public.
Situația în care ne găsim capătă proporțiile unui absurd cataclismic inclusiv dacă privim dincolo de anvelopa economico-financiară, dacă privim dincolo de cheltuielile aberante cu pensiile magistraților și de deficitul bugetar similar cu al unui stat semi-eșuat.
Căci, în timp ce Savonea și clica din justiție dau guvernului lecții de stat de drept, dar salivând abundent la propriile interese de castă, în paralel mizând pe piedici demne de un organism mafiot, randamentul justiției și calitatea actului de justiție sunt pur și simplu la pământ: de la o săptămână la alta, justiția produce decizii strigătoare la cer, decizii care scapă mafioți condamnați, care scapă ori mângâie pe creștet făptași odioși, care blochează recuperarea la buget de sume rod al unor infracțiuni.
Am mai spus-o și probabil o voi mai repeta: în acest moment, în imaginarul public, nu găsești o profesie aparent mai ineficientă și mai sub standarde decât aceea de magistrat. Cu siguranță, există în acest sistem și profesioniști onești, harnici, capabili, dar imaginea de ansamblu este aceea a unui mediu profund viciat.
Mai mult, în contextul dezvăluirilor din ultimele luni, privind problemele grave din justiție, semnalate public tocmai de către oameni din justiție, în loc să asistăm la inițiative menite să îndrepte măcar ceea ce a fost semnalat, asistăm la demersuri de albire a celor presupus a fi în culpă și de intimidare a celor curajoși (puțini la număr, e drept) care au atras atenția asupra derapajelor.
Și, una peste alta, asistăm la o voioasă asigurare a continuității din partea celor aflați la vârful sistemului judiciar: pe mai departe luptă pentru conservarea unor drepturi aberante, pe mai departe li se rupe de riscul ca, astfel, România să piardă 231 de milioane de euro din PNRR, pe mai departe li se rupe de faptul că pentru a le plăti nenorocitele de pensii nesimțite și nemeritate, statul român va trebui să ia de la gura celor mai amărâți, a celor mai harnici, a celor mai onești, să ia de la gura celor de care depinde modesta creștere economică a întregii țări.
