<< După atacarea Ucrainei de către Rusia, Europa nu a cedat șantajului Kremlinului și a reușit să se debaraseze de resursele energetice rusești, deși la un preț ridicat. Beneficiarii redistribuirii din piața de energie nu au fost doar China și India, ci în primul rând Turcia. Recep Tayyip Erdogan speră să facă din țara sa unul dintre cei mai influenți jucători de profil, dar îi poate pune bețe în roate un rival neașteptat, Cipru, unde se apropie alegerile prezidențiale și de care depinde acum viitorul marelui joc energetic >>, scrie economistul rus Vladislav Inozemțev, într-o analiză pentru The Insider.
<< De la sfârșitul anului 2022, schimbările tectonice de pe harta energetică a Europei, produse după atacul rusesc asupra Ucrainei, au devenit evidente. Uniunea Europeană nu numai că a încetat să depindă de petrolul și gazele rusești, dar a făcut și lobby pentru un plafon de prețuri, ceea ce a diminuat cotațiile sortimentului Ural la un nivel fără precedent de 50% din sortimentul Brent. Prin interzicerea folosirii cărbunelui, petrolului și (din 5 februarie) a produselor petroliere rusești, Europa a provocat o redistribuire a pieței, care are perdanții și câștigătorii săi.
În 2022, principalul perdant a fost însăși Uniunea Europeană, care a trebuit să cheltuiască cel puțin 500 de miliarde de euro pentru a achiziționa resurse energetice la prețuri extrem de mari și pentru a subvenționa consumatorii naționali. Europenii au făcut miracole din perspectiva adaptării la noile condiții și au făcut față cu încredere încercării lui Putin de a îngheța Lumea Veche. Acum, mulți experți spun că iarna viitoare va fi mai grea decât actuala, dar acest lucru este îndoielnic – cel puțin, e aproape sigur că prețurile petrolului și gazelor din Europa nu vor repeta recordurile de anul trecut.
În ceea ce privește câștigătorii, aici imaginea pare mai colorată. În primul rând, putem aminti China, care acum îi poate dicta de una singură Rusiei prețurile la cărbunele și gazele din zăcămintele Siberiei de Est; China a primit și continuă să primească petrol în condiții preferențiale (reducerile de preț din ultimele luni au ajuns la 13 dolari pe baril în comparație cu combustibilul din Arabia Saudită). În următorii ani, China are toate șansele să rămână cel mai mare cumpărător de resurse energetice rusești, pe toate tipurile acestora.
Un alt beneficiar al conflictului ucrainean este India, care în decembrie 2022 a cumpărat de 33 de ori mai mult petrol rusesc decât cu un an în urmă și a atras livrări din Rusia la aproape un sfert din totalul importurilor sale: pe parcursul anului, prețurile medii au înregistrat niveluri cu 25-30 USD/baril mai puțin decât cotațiile Brent. Mai mult, rafinăriile indiene au început deja să producă produse petroliere din petrol rusesc, pregătindu-se de livrarea lor în Europa.
Turcia – o viitoare superputere energetică?
Cu toate acestea, Turcia a devenit cel mai complex beneficiar:
- Aproape și-a dublat achizițiile de petrol rusesc.
- A devenit cel mai mare importator de gaze rusești până la sfârșitul anului trecut și cu siguranță va ocupa această poziție și în acest an.
- Cererea de tranzit de combustibil prin teritoriul său a crescut din cauza fricțiunilor ruso-kazahe din jurul Caspian Pipeline Consortium.
- Nu în ultimul rând, Kremlinul, în ciuda relației dificile cu Ankara, și-a asumat riscul de a-i propune președintelui Erdogan crearea unui hub de gaze în Tracia pentru transportul ulterior al combustibilului rusesc în Europa.
Toate acestea implică o transformare a Turciei într-o nouă superputere energetică, și nu doar la scară regională. Președintele Erdogan, care încearcă să-și proiecteze imaginea de lider al întregii lumi sunnite, urmărește îndeaproape schimbările din sfera energetică a Mediteranei. În ultimii ani, Turcia și-a mărit rezervele dovedite de gaze din platourile Mării Negre și Mediteranei la 700 de miliarde metri cubi. Turcii se uită după zăcăminte în apele teritoriale ale Greciei și Ciprului. Încep să restabilească relațiile diplomatice cu Israelul și Egiptul, realizând importanța probabilă a acestor țări pe piața regională de gaze (volumul rezervelor din zăcămintele de gaze de pe platourile israeliene și egiptene depășește 3,2 trilioane de metri cubi).
În mod ideal, Erdogan ar visa să transforme Turcia într-un hub nu doar pentru marfa rusă, kazahă și azeră, ci și pentru gazele și petrolul din Orientul Mijlociu, înlocuind în esență Rusia, dacă nu în energie, atunci pe piața europeană a gazelor. Pentru a face acest lucru, autoritățile turce iau măsuri dure: ne putem aminti încercările de foraj în apropierea insulelor grecești, Cretei și a Kastellorizo; implicarea navelor de război pentru a escorta expedițiile de explorare a gazelor ENI și Total, din apele teritoriale ale Ciprului, și o serie de alte incidente care au avut o largă rezonanță în Europa.
În același timp, dividendele obținute de Ankara din medierea pașnică în conflictul ruso-ucrainean, precum și interesul principalelor puteri europene în obținerea acordului Turciei pentru extinderea NATO asigură (cel puțin deocamdată) un grad relativ ridicat de toleranță din partea Occidentului față de jocul turcesc din Mediterana. Până nu demult, această situație fusese susținută de poziția Ciprului, al cărui președinte, Nikos Anastasiadis, experimentat și rezervat în politica sa, a căutat să coexiste cu Republica Turcă a Ciprului de Nord (RTCN) recunoscută doar de Ankara și să continue „procesul de pace” sub egida ONU. Cu toate acestea, situația se poate schimba semnificativ în viitorul apropiat.
Comportamentul Turciei provoacă o iritare de înțeles a Greciei și a Ciprului grecesc, care nu poate decât să afecteze starea de spirit a alegătorilor. Până la alegerile prezidențiale, care sunt programate pentru 5 februarie, societatea cipriotă a apărut divizată. Cunoscut pentru atitudinea sa anti-turcă, Nikos Christodoulides, fost ministru al Afacerilor Externe în al doilea guvern al lui Anastasiadis, conduce încă în sondaje, dar multora le pare a fi un candidat „non-sistemic”, deoarece partidul de guvernământ, Uniunea Democrată, nu numai că a refuzat să-i susțină candidatura, dar l-a și exclus din rândurile sale.
Drept urmare, el a fost nominalizat de trei partide mici și se poziționează drept candidat independent la președinție – într-un pluton record de 14 candidați. Precum multe curse prezidențiale anterioare, și campania din 2023 se concentrează asupra unor probleme ca divizarea insulei, stabilitatea sistemului financiar și implicarea excesivă (după opinia multora) în „economia offshore” globală; însă are și o caracteristică importantă.
Până nu demult, Cipru a avut prea puțin de-a face cu problemele și contradicțiile energetice care legau și divizau Europa și regiunea Orientului Mijlociu Mare. Explorările pentru zăcămintele de gaze din zonă au început la sfârșitul anilor 2000; prima zonă majoră cu gaze din apele teritoriale ale insulei (câmpul Afrodita) a fost explorată în 2011 și recunoscută ca atractivă din punct de vedere comercial în 2015. De atunci, au mai fost făcute câteva descoperiri, în urma cărora rezervele de gaze din jurisdicția Ciprului sunt estimate acum la 400-600 de miliarde de metri cubi . Pentru comparație, cifrele Israelului ajung la 1 trilion, iar ale Turciei la peste 700 de miliarde de metri cubi. În același timp, zăcăminte comerciale de gaze cipriote sunt situate lângă platourile israelian și egiptean.
De acolo, exporturile către Europa sunt deja stabilite, în timp ce o parte semnificativă din apele din vestul și nordul insulei sunt disputate de Turcia și RTCN, ceea ce creează probleme semnificative. Aproape jumătate dintre siturile considerate cele mai promițătoare nu au fost încă delimitate.
Imediat după primele descoperiri, zeci de companii au depus cereri pentru continuarea forării în apele teritoriale cipriote, iar acum sunt deținute de giganți precum grupul francez Total, cel anglo-olandez RoyalDutchShell, cel american Chevron (care a primit drepturile de dezvoltare după ce a absorbit American Noble Energy), grupul italian ENI, cel coreean Kogas, grupul Qatar Petroleum și chiar cel israelian Delek Group.
În plus, sunt în curs de desfășurare proiecte de conectare a câmpurilor israeliene și egiptene cu conducte subacvatice de gaze către Cipru și mai departe către Grecia pentru a exporta gaze în Europa, iar construirea interconexiunii de energie electrică Europa-Asia, finanțată de Comisia Europeană (EuroAsia Electricity interconnector), între Grecia, Cipru și Israel, se desfășoară la capacitate maximă. Prin urmare, la alegerile din Cipru din acest an în joc nu este doar unitatea statului insular, ci și interesele grilor energetici din lume.
N-ar fi chiar dificil de vorbit despre o confruntare reală între cele două rute de tranzit – turcă și cipriotă; până în prezent, opțiunea turcească prezintă mai mult interes și este potențial încărcată cu volume mult mai mari de gaz. Totuși, dacă vor fi aleși (în scrutine care vor avea un tur doi dificil), nici președintele Erdogan, nici Christodoulides nu se vor abține de la acuzații reciproce de „război energetic”, ceea ce va agrava și mai mult situația deja dificilă din regiune (de adăugat și faptul că Ersin Tatar, președintele RTCN, ales în urmă cu doi ani, nu arată nici el ca un „porumbel”, remarcându-se deja prin contestarea statutului Varosha, o stațiune anterior renumită, dar acum o suburbie abandonată din Famagusta, consacrat de acordurile sub egida ONU).
Prin urmare, astăzi, în Cipru, mulți se întreabă dacă alegerea unui Christodoulides foarte mediatizat, dar prea excentric, este în interesul unei țări care are atâta nevoie de relații constructive cu vecinii săi. Atitudinea Washingtonului și Bruxellesului față de actualul lider al cursei electorale rămâne moderat precaută. Moscova și Ankara sunt chiar gata să-i salute victoria, deși fiecare dintre cele două capitale din motive diferite: Moscova – în speranța unei posibile înrăutățiri a relațiilor dintre Cipru și puterile occidentale, susținând continuarea „procesului de pace”; Ankara – estimând că nepregătirea Ciprului grec de a face compromisuri crește șansele Turciei pentru o mai mare recunoaștere internațională.
Este încă prea devreme să spunem cum se vor încheia alegerile din Cipru, dar un lucru este clar: odată cu ruperea legăturilor energetice dintre Rusia și Europa, accentul politicii energetice europene se va muta cu siguranță spre sud. Negocierile sunt deja în desfășurare cu privire la achizițiile de gaze din Israel și Egipt, iar rafinăriile de petrol din țările din Golful Persic își măresc producția de produse petroliere în așteptarea embargoului european asupra produselor rusești, care va intra în vigoare la începutul lunii februarie. Țările din Golf, noii jucători din Estul Mediteranei și Turcia, cu gaz și petrol rusesc, azer și kazah în spate, sunt noii parteneri ai Europei în marele joc energetic, iar UE intră în acest joc cu nevoia de a ține cont de preferinţele politice ale alegătorilor locali şi de exaltarea politicienilor aleși. >>
