- O analiză The Economist
<< Timp de 12 ani, Nicolás Maduro a terorizat Venezuela. A furat alegerile, iar atunci când oamenii au protestat, bătăușii lui i-au ucis, violat sau torturat prin sufocare cu pungi de plastic. Tovarășii săi au jefuit și au administrat economia atât de iresponsabil, încât PIB-ul a scăzut cu 69%. Un sfert din populație a fugit în străinătate. Atât colapsul economic, cât și exodul au fost mai grave decât e tipic chiar și în cele mai sângeroase războaie civile.
Maduro a reprezentat, de asemenea, o amenințare internațională: a colaborat cu carteluri de droguri, a amenințat Guyana bogată în petrol și a susținut cu combustibil ieftin tirania comunistă a Cubei. A sprijinit Hezbollah, a ajutat Iranul să evite sancțiunile și a oferit Rusiei și Chinei un punct de sprijin chiar lângă Florida. Apoi a dispărut, fiind capturat de forțele speciale americane pe 3 ianuarie.
Această incursiune contează mult dincolo de Venezuela. Un motiv ține de modul în care s-a petrecut. A fost o demonstrație uluitoare de „hard power”, dar și a limitelor ei. Un alt motiv este reprezentate de motivul pentru care s-a petrecut. În loc să invoce democrația sau drepturile omului, așa cum făceau odinioară președinții americani, Donald Trump a spus că urmărește să pună mâna pe petrolul Venezuelei și să își afirme dominația asupra emisferei vestice. Iar un al treilea motiv este legat de moment în care s-a petrecut. Trump grăbește dispariția vechii ordini a rezoluțiilor ONU, a dreptului internațional și a valorilor universale. Drama care se desfășoară va ajuta la determinarea a ceea ce îi va lua locul.
Mai întâi, să analizăm cum. Nicio altă forță militară nu ar fi putut interveni și captura un despot (și pe soția sa) cu o asemenea precizie chirurgicală. A durat mai puțin de trei ore. Niciun american nu a murit, deși 32 de agenți cubanezi care îi păzeau pe soții Maduro ar fi fost uciși. Până pe 5 ianuarie, odiosul cuplu compărea deja în fața unei instanțe din New York, confruntându-se cu acuzații legate de droguri și, posibil, cu pedepse pe viață. Adversarii Americii fuseseră avertizați.
Totuși, povestea ilustrează și limitele puterii militare. A fost un raid, nu o invazie. Marcată de eșecurile din Afganistan și Irak, America încearcă de la distanță ceva mult mai modest decât schimbarea de regim. Maduro a dispărut, dar mecanismul său de jaf și represiune rămâne. Vicepreședinta sa, Delcy Rodríguez, pare să fi preluat conducerea. Milițiile pe motociclete ale regimului, colectivos, sunt pe străzi, reinstaurând teroarea. Având în vedere numeroasele grupări înarmate din Venezuela, o armată cu 2.400 de generali și multă paranoia la vârf, este posibilă și o alunecare spre conflict.
Trump spune acum că el „conduce” Venezuela, ceea ce înseamnă că Rodríguez trebuie să facă ce spune el — altfel va suporta consecințele. Totuși, îi va fi greu să-și impună voința. Este adevărat că marina americană încă blochează exporturile de petrol de care depinde Venezuela. Pe 7 ianuarie, forțele americane au confiscat două petroliere folosite pentru transportul petrolului venezuelean, unul lângă Islanda și unul în Caraibe. Dar amenințările lui Trump de a staționa trupe în Venezuela sau de a lansa raiduri repetate, fiecare planificat pe parcursul a luni de zile, nu sunt credibile.
A doua lecție a Venezuelei este de ce. Răpirea lui Maduro este un exemplu aplicat al „doctrinei Donroe” — viziunea lui Trump despre cum ar trebui America să-și afirme autoritatea în regiunea sa. „Dominanța americană în emisfera vestică nu va mai fi pusă niciodată la îndoială”, s-a lăudat el. „Nu se va întâmpla”.
Doctrina se referă la putere și resurse naturale, nu la valori. Cel mai popular politician din Venezuela este o democrată: María Corina Machado, laureată a Premiului Nobel. Trump a desconsiderat-o, spunând că nu are „susținere”. Totuși, ea este atât de populară încât Maduro i-a interzis să candideze la alegerile prezidențiale pe care le-a furat în 2024. Prin asta, Trump vrea să spună că ea nu controlează armata. El preferă în schimb să sprijine tabăra ce are în mâini armele. Aceștia nu au niciun interes pentru alegeri corecte, care pentru membrii săi ar însemna pierderea puterii și riscul de a ajunge la închisoare. Venezuelenii încă speră că Trump poate media o tranziție către democrație, dar el arată puțină înclinație de a încerca.
Strategia sa de securitate națională, publicată la sfârșitul lui 2025, vorbea despre atragerea prietenilor și extinderea alianțelor în Americi. Acum este clar că această invitație vine direct de la țeava armei. La câteva ore după anunțarea capturării lui Maduro, Trump a amenințat și Columbia, Cuba, Groenlanda și Mexic.
El arată limpede că tânjește după resurse naturale — în principal pentru America. Trump a revendicat rezervele de petrol insuficient exploatate ale Venezuelei — cele mai mari din lume — și spune că Statele Unite vor primi imediat între 30 și 50 de milioane de barili. Industria petrolieră a Venezuelei a fost atât de prost administrată încât, cu ajutor american, o ușoară creștere a producției ar trebui să fie posibilă. Totuși, fala lui Trump că poate restabili rapid și profitabil producția la nivelurile anterioare este iluzorie. Cererea este slabă, iar țara duce lipsă de competențe și capital. Iar companiile petroliere sunt reticente să facă pariuri costisitoare, pe zeci de ani, de miliarde de dolari, pe ideea că Venezuela va fi sigură.
În al treilea rând, ce înseamnă toate acestea pentru Americi și pentru lume? Țările mai mici, aflate în apropierea Statelor Unite, pot simți că nu au de ales decât să se supună intimidării lui Trump. Totuși, în anii care vin, mulți lideri vor încerca să-și recâștige suveranitatea. Iar multe state vor căuta discret legături mai strânse cu alte puteri, inclusiv cu China. Dacă constrângerea nu este echilibrată de atracție, doctrina emisferică a lui Trump va eșua în cele din urmă și, făcând asta, va slăbi Statele Unite.
Declarând atât de sfidător că forța face dreptate, Trump a subminat deja alianțele Americii. Groenlanda este o parte autonomă a Danemarcei, care este membră NATO. Capturarea ei ar distruge alianța. Aliații din Pacific ai Americii vor ajunge și ei la concluzia că a depinde de Trump înseamnă a fi vulnerabil la aventurile sale prăduitoare.
Prin contrast, China și Rusia sunt experte în a naviga într-o lume în care cei puternici își impun voința asupra celor slabi. Trump poate crede că fiecare se va limita la propria sferă de influență, dar unde încep și unde se termină aceste sfere? Pe măsură ce țările de pretutindeni se simt încurajate să se amestece în treburile vecinilor lor, perspectiva sumbră este cea a unei lumi agresive, cu frontiere în mișcare, ca în secolul al XIX-lea, dar înarmată cu arsenale de secol XXI.
America a fost o superputere de succes pentru că interesul propriu și realpolitik-ul au fost amplificate de o credință declarată în valorile universale ale democrației și drepturilor omului. Trump crede că, departe de a fi o forță unică în politica externă, aceasta fusese de fapt o indulgență naivă. Raidul său asupra Venezuelei este probabil să arate cât de mult se înșală. >>
