Demersul pentru căderea Guvernului Orban, așa cum este el imaginat de PSD, are mai puțin de-a face cu problema guvernării, cât cu administrarea unui partid rămas sub papucul fantomelor din epoca Dragnea.
La o privire panoramică, putem cădea de acord că:
- Este dreptul opoziției să depună o moțiune de cenzură în timpul unei sesiuni parlamentare.
- După cum, face parte din tradiția politică legitimă ca orice partid aflat la putere să pună sub semnul întrebării oportunitatea unui demers orientat spre a-i fi tras preșul de sub picioare.
- Iar la fel cum, în perioada jocurilor parlamentare de culise menite să dărâme Guvernul Dăncilă, șeful statului avea tot dreptul să își exprime deschis preferința pentru picarea Executivului PSD, nu e nimic ieșit din comun ca azi să-l auzim afirmând contrariul, când în vizor este soarta Guvernului PNL.
- În fine, este perfect conform dinamicii politice generale ca actori politici colaterali (neimplicați direct în actul guvernării, ori reticenți în a-și pune semnăturile pe un proiect de moțiune) să aibă poziții diferite, la aproape un an distanță, față de un eventual demers de debarcare a guvernării.
Cum, însă, privirea panoramică rămâne întotdeauna cu handicapul unei relații doar parțiale cu adevărul, în final nu va fi nimeni scutit de contactul frontal cu detaliile din teren. Motiv pentru care, e limpede că nu poți rămâne la infinit blocat în dimensiunea vederii „regulamentare” ce ți se așterne din avion.
Nu cred că e cazul să ne pierdem vremea combătând evidența celor de mai sus, dar poate că, în contextul moțiunii de cenzură anunțată de social-democrați, merită explorată mai consistent ca altă dată sfera detaliilor.
Pentru că, de sus, ni s-o fi părând, chiar și de data asta, că, așa cum zice și teoria, o moțiune are de-a face eminamente cu exteriorul. Adică, un partid sau o alianță informală de partide face un asemenea demers pentru a crea premisele operării unor corecții în planul administrării țării, centrală fiind raportarea, prin confruntare, la un jucător din afară (partidul sa coaliția de guvernământ). Sigur că, în fundal, domnește eterna umbră a tentației de a prelua puterea, dar asta e o constantă universală cu care sper că ne-am obișnuit și care este, până la urmă, aspirația legitimă a oricărui actor politic, într-un mediu democratic, firește.
Așa au căzut guvernele Boc, Ungureanu, Dăncilă (cât de corecte au fost corecțiile operate după debarcare, de către partida câștigătoare, acestea sunt, de la caz la caz, subiecte distincte de dezbatere).
După cum observați, nu sunt pomenite în lista de mai sus situațiile aparte ale lui Sorin Grindeanu și Mihai Tudose. Primul a fost demis prin moțiune, dar în urma unei răfuieli interne de partid. Al doilea și-a băgat capul în laț într-un CEx de zile mari, fără a mai aștepta mazilirea „parlamentaristă”, după modelul predecesorului.
Ai fi zis că cele două episoade, Grindeanu și Tudose, au fost ilustrarea nivelului maxim de imaginație atins în PSD, în ceea ce privește chiuretarea, ca într-un conclav la separeu, a actului de guvernare. Și, pentru mai bine de doi ani și jumătate, chiar au fost.
Dar, atunci când în partid s-a făcut schimb de belciuge, s-a produs inevitabila trecere la un nivel superior. De la belciugul din nasul partidului, cu care liderul total (L. Dragnea) l-a tractat în ce direcție a dorit, PSD a făcut tranziția la liderul cu belciug, căci astfel va rămâne în memorie era interimatului lui Ciolacu. Aici s-a ajuns din cauza faptului că aripa Dragnea nu a fost înfrântă definitiv. Aici s-a ajuns și din cauza retoricii reziduale și a angajamentelor electorale absurde ale perioadei Dragnea, dar care cer decontul, indiferent cine a ajuns între timp la butoanele formațiunii (mai ales majorarea pensiilor cu 40%); și chiar dacă între timp s-a pierdut reduta guvernării, așadar și pârghiile obiective de punere în operă. Dar aici s-a ajuns și din cauza bătăliilor intestine interminabile (post 27 mai 2019) și a frustrărilor în cascadă, generate în mușuroi de înfrângerile politice în serie (suferite deja de către PSD, ori pe cale de a fi suferite).
Cu alte cuvinte, într-un context semnificativ diferit față de cel din timpul episoadelor Grindeanu și Tudose, moțiunea de cenzură este din nou victima răfuielilor interne din PSD, deși, de data asta, fiind vorba de dărâmarea guvernării asigurate de un alt partid, lucrurile ar putea păcăli vigilența, prezentându-se ca instalate pe un făgaș normal.
Doar că nu e nimic normal aici.
Având în vedere în primul rând contextul sanitar (local și global), având în vedere proximitatea viitorului scrutin parlamentar, dar luând în calcul și atomizarea aliatului de odinioară (ALDE), la pachet cu prognozatul apus al „stelei” de la cârma Capitalei (Gabriela Firea), prea puține argumente „normale” ar putea ține pe umeri demersul anunțat de Marcel Ciolacu.
Sigur că nici măcar unui partid în cârje nu-i poate fi refuzată truda asumată de depune o moțiune de cenzură, dar nici măcar un astfel de partid nu va putea beneficia de clemență atunci când va trebui să facă proba că are în buzunar soluția la întrebarea delicată: Și apoi?
Sigur că se poate porni sută la sută de la premisa că PSD va strânge semnăturile necesare pentru depunerea moțiunii în Parlament; se poate porni, dar cu un procent inferior, de la premisa că moțiunea va și trece. Dar în ce măsură se vor putea face în Kiseleff calcule precise că demersul nu va avea traiectoria capricioasă a bumerangului, lovind tare un cap moale, atunci când în sfârșit va deveni evident că armata care l-a târât pe Ciolacu de belciug spre demiterea Guvernului Orban nu va fi în stare să-și instaleze la Palatul Victoria propriii generali?
Bineînțeles că subtextul acestei întrebări are de-a face, la modul absolut, cu contextul excepțional configurat de criza Covid-19, iar la modul relativ cu modesta tendință a PSD din sondaje, coroborată cu aneantizarea partenerului tradițional de spargeri, ALDE-Tăriceanu.
Dacă, în schimb, PSD ar reuși să meargă dincolo de depunerea și chiar adoptarea unei moțiuni de cenzură, adică să instaleze un guvern capabil să guverneze cu un confortabil sprijin parlamentar, atunci pariul taberei Ciolacu și a taberelor care l-au împins spre moțiunea anti-PNL poate pretinde plecăciuni de la toți scepticii, inclusiv din partea subsemnatului.
Însă partidul merge pe un drum atât de minat încât rezonabil e azi scepticismul, nu heirupismul.
Sigur că o sumă copleșitoare de probleme noi obliga la un răspuns în forță din partea PSD – de la promisa majorare cu 40% a pensiilor, asupra căreia nu mai are un control, la presiunea interlopilor care își văd expusă penetrarea formațiunii (la pachet cu care vin inevitabile pierderi de capital și influență pentru clanuri) și până la teama că roata racolărilor de primari s-a întors împotriva lor, ori că previzibila pierdere a unor redute sensibile la locale ar putea antrena procese cu efecte letale la parlamentare.
Însă pentru toate astea, în condițiile de azi, Ciolacu și nemiloșii lui colegi care-i provoacă dureri, dându-se ca-n leagăn în belciugul pe care i l-au pus, ar fi putut opta pentru un CEx sângeros în locul unei moțiuni potențial letale.
Au ales, însă, drumul minat, uitând, din disperare, lipsă de experiență ori ambele la un loc, că PSD-ul din toamna lui 2020 nu mai este cel din vara lui 2017 și ianuarie 2018; omițând că și contextul general a devenit de nerecunoscut; și scăpând din vedere un detaliu fundamental: că tocmai mișcări de o nesăbuință fără egal în istoria partidului, precum cele din perioada Dragnea (inclusiv fetișizarea moțiunii de cenzură), au dus la pierderea accelerată a elanului la scurt timp după ce partidul câștigase aproape totul.
In istoria României a mai fost un caz în care șeful statului a preluat și funcția de premier….!!…și asta până la alegeri…ce nu se poate???… amendează constituia la CCR..și până vine răspunsul poate conduce țara…!!asta dacă are sânge în instalații…,!!!.