În anii trecuți, atunci când se voia acțiune, strada – cu tinerii ei frumoși și maturii atenți la valori – striga obsesiv: „Ieșiți din casă, dacă vă pasă!”. Era un slogan care, dincolo de rimă, avea sens. Lipsa de acțiune dinaintea unui haos creat de politic – indiferent de nuanța sa – riscă să transforme în dezastru cordialitatea socială, scrie părintele Constantin Necula într-un editorial publicat în Tribuna.
Redăm articolul integral:
S-a întors logica strigătului aceluia. Acum ni se cere o altă dinamică. Aceea a răbdării. Pentru care nu există cursuri la școală. Și nici lecții deschise, decât în amintirile cu bunicii care au înfruntat Războiul ori calamități strașnice. Vor fi în stradă și în linia întâi oamenii și profesiunile pentru care a curs multă cerneală ori cuvinte pe „burtiere” alarmiste. Ei sunt deja acolo. Atenți și instruiți, crescuți pentru astfel de momente când, restul, avem o singură obligație: să stăm în casă! Altădată, pentru alte generații, chemările erau la luptă și rezistență, la înfruntarea unei morți văzute, organizate în trupe și divizii. Generației de astăzi i se cere să rămână calmă în casă. Să acumuleze timp împreună cu ceilalți ai casei. Să echilibreze consumul și să-și refacă, oarecum, relația cu sine. În linia întâi, cei pe care uneori nici nu i-am băgat în seamă. Ori aproape că nu i-am văzut. Ori pentru a căror specializare – a se citi aici epidemiologii – nu s-au scris articole fulminante, pline de date „excepționale” despre cariere în clinici și burse internaționale. Lumea ideologiilor se întoarce în mâna „furnicilor”. Acelora pe care nu vrea să-i înlocuiască nimeni în miezul focului, frigului ori al focarului de infecție. Datele sosite din Italia ne arată că, cele mai ample eforturi aceștia le-au făcut. Sunt epuizați și co-virusați.
Din Spania, unde în fiecare seară, la ora 21.00, se aduce un omagiu de lumină și aplauze publice celor din urgențe ori din ceea ce înseamnă serviciul medical, veștile sunt aceleași. Oameni pentru oameni. Cu riscul propriei vieți. Ei sunt pe frontul rezistenței. Noi trebuie să nu le dăm de lucru. Aici, teama de a-i lăsa „șomeri” în ce privește subiectul ori obiectul intervenției nu trebuie să vă preocupe. Ține-ți-vă departe de boală și bucurați-i prin aceasta! Îndrăznesc să cred că, atunci când veți auzi clopotele Catedralei ori ale bisericilor de cartier, ori pe cele din sate, veți ști că acolo, neînsoțiți dar atenți, în sfânta izolare a rugăciunii, preoții sunt prezenți pentru ca Dumnezeu să apere și să întărească fronturile. Pentru că, numai împreună, făcându-ne datoria ce ne este dată de sus, putem ține piept zilelor care vin. Suntem împreună. Ne știm de zeci de ani din lupta la limită pe care nu o gustăm acum pentru prima dată. Și suntem unii altora frați și surori de încercare. Și nu de azi, de ieri. Poate că e momentul să ne creștem generațiile ce vin și prin atitudinea noastră. S-a închis școala, dar am deschis o Școală mare – România – care luptă pentru viață!
Pentru fiecare nevoie există oameni care să ne ajute să o plinim. În parohii sunt deja organizați oameni să sară în ajutor. Între profesioniștii Țării vă puteți înscrie toți cei care sunteți dispuși să ajutați, organizat și cuminte, la menținerea speranței și comuniunii, la construirea suportului rezistenței la momentul de față. Pentru mulți, efortul aceasta înseamnă: rămâneți sub protecția casei, lăsați-vă ajutați prin cumințenie! La miezul nopții se deschide o altă pagină de învățătură pentru fiecare. Țara este una singură pentru toți. Toți suntem Țara. Și avem obligația să o dovedim. Pentru ceilalți, profesioniștii riscului asumat prin profesie, vor fi zile de zbatere și epuizare numai dacă noi nu vom ști să le respectăm dragostea ce o pun pentru noi. Dacă ne pasă, nu ieșim din casă…
