Universul.net continuă serialul dedicat însemnărilor din exil ale liderului țărănist Ion Rațiu. Adnotările sale zilnice surprind atmosfera în rândul comunității românești din Marea Britanie în zilele Revoluției din 1989 și primele luni de după prăbușirea regimului comunist.
Afectat de experiența exilului, Ion Rațiu revenea în 1990 într-o Românie postcomunistă prinsă într-un adevărat taifun politic. Ani mai târziu, în 1999, radiografia acelor zile sumbre a fost publicată la Editura Univers în jurnalul „În fine, acasă”, care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.
În episodul de azi, redăm notele jurnaliere din perioada 8 martie 1990 – 16 martie 1990:
Joi, 8 Martie 1990
Un nou sondaj al opiniei publice mă pune al 4-lea în lista popularității în România. După Iliescu, Radu Câmpeanu și Petre Roman.
Vizităm Ministerul Sănătății pe care am vrea să-l luăm pentru UMRL. Ministrul, Dan Enăchescu, ne primește foarte cordial. Pe Radu Nicolae, Fifi și pe mine. Peste tot sunt recunoscut. Oferte de servicii și tot felul de cereri.
Masa cu Ion Ghika.
La 3.00 p.m. dau o Conferință de Presă aici, la hotelul Intercontinental. Multă lume, inclusiv Asociated Press și Reuters. Mai ales gazetari români. După mine, totul a mers foarte bine. Am discutat situația actuală din România și le-am relatat întrevederea mea cu doamna Thatcher. Am respins, de asemenea, afirmația lui Mânzatu, că ar vrea să vând televiziunea ce voi aduce în România!? Nu m-am referit la el pe nume, bineînțeles. Am declarat, chiar, că probabil e vorba nu de rea-credință, ci de o neînțelegere.
Spre seară iarăși ne vine o veste proastă. Nu, nu putem s-o avem.
Roman e hotărât contra. Casa nu e de vânzare. Dezamăgire generală.
Vineri, 9 Martie 1990
O delegație de la Nautic Club Român vine să-mi ofere Președinția de Onoare. Președinte e Gheorghe Olărescu. Ceilalți: Daniel Serghi, Dr. George Rareș și ing. Ovidiu Blăjan. Am acceptat cu plăcere.
Cu Radu Nicolae și Dumitru Beșchea mergem din nou să vedem niște case. Una din ele e enormă, cu alte edificii în grădină. E frumoasă, într-un stil clasic românesc, dar ca locuință, imposibilă. Ne-ar trebui un personal de cel puțin 10 oameni. Plus șofer etc. Radu tot mai speră să obținem casa pe care Roman ne-o refuză.
Iliescu mă va primi luni, fără greș, mi se spune.
Necazuri cu nepoata mea Dana Sabău Bors. Vin toți să mă vadă. Adică soțul ei István (toată lumea-i spune Boris) și Silvia. Îi liniștesc, cred, și o sfătuiesc pe Dana să se întoarcă la Cluj, să activeze acolo pentru UMRL. Câteva ore mai târziu vin și delegații din Constanța, unde încearcă Dana să se stabilească. Țin mult să merg la ei, să le fac o expunere. Teoretic am căzut de acord pentru 19 crt.
Ion Ghika mi-l aduce pe Dr. Simionică. El afirmă că poate să denunțe Securitatea astăzi. Unde sunt, cine sunt etc.
Nici unul din ziarele reprezentate ieri la conferința de presă n-a publicat fotografia mea cu Margaret Thatcher, cu excepția ziarului nostru al PNȚ, Dreptatea.
Sâmbătă, 10 Martie 1990
După o noapte cam nedormită mă scol foarte deprimat.
Vine Ciomagă de la Iași să continuăm interviul. Nu pot. Stau puțin de vorbă cu el și-l amân până Sâmbăta viitoare. Îmi lasă o poezie tristă pentru că m-a văzut atât de îngrijorat. Am să le păstrez pe amândouă. Prima, atât de optimistă. Adevărat suflet de poet, Ciomagă. A detectat, fără greș, starea mea sufletească în cursul întâlnirilor noastre.
Au venit, în delegație, Profesorii Vasile Grosu și Constantin Cruceanu de la Galați. Le-am dat un pachet cu ziare și câteva exemplare din România de Astăzi.
Prânzul cu Nicolae, Gigi, Dragoș și Sandu, care tocmai a sosit de la el de acasă din, Bacău, căci acolo s-a dus direct, când a venit cu camionul din țară. Mă folosesc de ocazie, când am putut vorbi numai noi doi, să-i explic lui Nicolae că nu-mi pot lua riscul s-o iau pe Fifi în echipa noastră. Dacă spune o singură dată, în gura mare, cum a făcut-o aseară, dar numai între noi, campania mea electorală va fi în ruină. Mă refer la ieșirea ei, când, furioasă, nu s-a mai contenit: What the hell am I doing in this bloody country?, a exclamat. Ea are destule alte preocupări. Să se ocupe de ele. Să vină aici, din când în când, ca oaspete binevenit. Dar permanent? NU. Cred că a înțeles. Trebuie să rezolv problema asta, în primul rând.
Iarăși mi se oferă case. Alte case. Nici nu vreau să le mai văd. După plecarea celorlalți vine Mihai Cârciog. Vrea să colaborăm!
Sunt de acord, în principiu. Îmi exprim nedumerirea de ce Expres-ul lui a publicat declarațiile în care m-a atacat Mânzatu? M-a asigurat că Nistorescu, redactorul lui șef, a avut semnătura lui Mânzatu, pe șpalt. Deci Mânzatu a vroit să mă atace. Se pare că e un fel de triumvirat. Iliescu, Câmpeanu și Mânzatu. Președinte și doi Vicepreședinți, CPUN. Mihai Cârciog are planuri mari. Editură, ziar etc. Mișu îl va ajuta cu finanțe, vrea să particip și eu. Dar societatea se va numi „Mihai Cârciog“. I-am spus că accept finanță din partea lui Mișu și colaborare, dar trebuie să spunem întreprinderii altfel. Eu nu vreau numele de Rațiu, dar nici Cârciog nu e acceptabil. Să-mi facă o propunere scrisă. La plecare îi dau un exemplar din ediția nouă din România de Astăzi. Ar putea-o trage într-o ediție de 100.000 de exemplare în timp de două săptămâni!
Înainte de masă am dat o fugă până la Hotelul București la Conferința organizată de Jessica Douglas Home (Fundația Mihai Eminescu) despre democrație. Deputatul Patrick Cormack îmi dă cuvântul. Vorbesc în englezește. Le strâng mâna, lui Patrick și lui Gerald Frost, Directorul Institute for European Defence & Strategie Studies. Televiziunea mi-a dat multă atenție.
Seara mă invită tineretul PNȚ la ei la sediu. Sala plină. Le vorbesc răspicat. Mi se acordă aplauze furtunoase. Plecăm apoi, să-l primim pe Coposu la aeroport. Cum mă vede, îmi spune că a văzut fotografia mea cu Margaret Thatcher în Dreptatea, la Roma!
Am stat la sediu, mai întâi cu 13 studenți elvețieni, cărora le-a vor-bit indiferent, sau chiar prost, Ion Puiu. Apoi, după venirea lui Coposu, i-am ascultat raportul peregrinărilor lui la Paris, Berna și Roma. Totul a mers bine.
E plin de optimism. Noi suntem partidul care va ieși victorios la alegeri.
Duminică, 11 Martie 1990
La sediul PNȚ. Aceeași primire exuberantă. Dau un interviu unei gazetărițe din Cluj. Timișorenii vor să mă duc la ei. Alec Russell de la Daily Telegraph și el îmi prezintă pe larg subiectele unui interviu pentru mâine sau poimâine.
Între timp am pus România de Astăzi în vânzare în Pasajul Universității. Nenumărați au venit să-mi ceară autografe. (De unde au aflat că eram la PNȚ?). De altfel, e remarcabil. Tot stocul de 2.500 de cărți s-au vândut în mai puțin de 3 ore.
Masa la Ionel și Lia Jovin, cu băiatul și nora lor. Foarte plăcut, foarte măgulitor pentru mine. Au toată încrederea că eu pot să reprezint aspirațiile națiunii cel mai bine astăzi. Comparații cu Maniu etc.
Ieri dimineață m-am dus cu Ioan Corneliu Popa, din Săcalul de Câmpie de lângă Tăul Luduș (Turda) să o vizităm pe sora Ionela Maria. Ea are stigmatele Domnului și sângerează în fiecare Vineri. Nu era acasă. Ne-a primit Episcopul Iustin Ștefan Paven de Baia Mare. Mi-a plăcut omul, dar el nu e recunoscut de Todea. Maica Constantina a fost și ea prezentă. Am îngenuncheat într-o capelă mică, o cămăruță. Episcopul a rostit niște rugăciuni. Apoi, mișcat până la lacrimi, le-am cerut să mă lase singur. Am rostit și eu un Tatăl nostru.
Seara a venit la mine o delegație americană, reprezentând „National Democratic Institute (NDI) for International Affairs“; Walter Mondale e „Chairman“, Madeleine Albright, Vice-Chairman, Brian Atwood, Președinte și Kenneth Wollack, Executive Vice-President, adică el e șeful activ. El conduce delegația care a venit să mă vadă și care e com-pusă din Karen Clark, Tim King, Charles Baker, Christopher Clark, Dalena Wright (asistenta deputatului Chester Atkins) și Mark Siegel. Wollack a condus discuția. Am căutat să-i conving că România poate să meargă spre democrație mult mai repede decât celelalte țări din Europa Răsăriteană. Pentru că noi nu am avut niciodată comuniști autentici indigeni.
Ei au căutat să mă convingă să facem toți din opoziție o coaliție antifront. Cred că nu ne-am lăsat convinși, nici ei și nici eu. Am atacat însă rapoartele diplomaților occidentali care afirmă că nu există alternativă la Front. Am cerut ajutor și observatori la alegeri. Mai ales gaze-tari. Am evitat să răspund întrebării dacă, sau nu candidez la Președinție.
Cum a remarcat Elisabeth după întrevedere: „ceva n-a mers“. Ei vroiau neapărat să facem o coaliție. Eu le-am răspuns: Da, dar după alegeri, în caz de pluralitate, pentru a guverna. Am socotit însă că opoziția față de Front s-ar putea manifesta căzând de acord asupra unui singur candidat contra lui Iliescu.
Luni, 12 Martie 1990
Zi imposibil de grea. Nu-l găsesc acasă pe Virgil Măgureanu, consilierul lui Iliescu. Radu Petrică însă afirmă sus și tare că el soluționează problema casei. Îi dau scrisoarea de care are nevoie, adresată lui Iliescu.
Mergem – Elisabeth, Fifi și eu – cu Oroveanu – la casa în care a crescut Tutu, construită prin 1934 de Bușilă. E la numărul 1, Strada Rabat, fostă Modrogan. Foarte frumoasă. Acum e sediul unei agenții maritime sovietice.
Interviuri, japonezi (N.H.K.), englezi (WTN) etc. Sunt chemat insistent la sediul PNȚ. Să fiu prezent căci vin deputați italieni, apoi francezi să ne viziteze.
Mă izolez în biroul lui Coposu. Vin unul după altul. Țepelea îmi dă un text care ar vrea să fie politica economică a PNȚ, ca să-l comentez. Truția are nevoie de traducerea textului FAX de la Daponte. Tineri din Timișoara îmi iau un interviu.
Pe la orele 2.00 p.m. întreb ce e cu deputații. „Au fost și au plecat“. Sandu Pobereznic, care era și el în anticameră, a auzit când Petrina n-a vrut să mă cheme să fiu și eu prezent la discuțiile cu deputații. Las că-i vedem noi. E ceea ce s-a întâmplat cu o seară-două mai înainte, când studenții elvețieni au vrut să mă vadă. Ion Puiu a insistat ca el să le vorbească.
Ai mei – Nicolae, Gigi, Sandu și Dragoș – sunt convinși că sunt boicotat de șefii PNȚ. Toți se tem de mine. Sondajul din România Liberă, publicat astăzi, mă pune al 3-lea, după Iliescu și Radu Câmpeanu.
Dr. Pompei Groza (Pupi), care se trage din familia Coroianu, mi-a fost prieten la Cluj, dar nu prea apropiat. Îmi spune că i-au dat lacrimile când am repetat că m-am întors – „acasă“ – în prima mea apariție la televiziune. Are un fotoliu, moștenit de la Dumitru Coroianu, fratele lui Iuliu, în care a șezut Dr. Ioan Rațiu, când a semnat Memorandul. Vrea să mi-l dea mie. Mi-a vorbit mult de popularitatea mea crescândă. Dar nu poți câștiga Președinția. Are dreptate, cred. Eu n-o caut asiduu. Dar dacă sunt ales, voi accepta să lupt pentru ea. Să fiu mielul sacrificat. Nu mă deranjează. Voi putea însă, să caut să definesc românismul și aspirațiile noastre ca popor.
Cina cu Mihai Cârciog. Ne înțelegem. El se gândește să publicăm România de Astăzi în 200.000 de exemplare. Mi-a oferit 80.000 de lei drept de autor. Mi-o finanțez eu. Nu e o problemă pentru mine. Dar prefer s-o faci, dacă împărțim profitul după acoperirea cheltuielilor, i-am spus. A acceptat.
Editura lui poartă numele fetei lui, „Editura Ioana“.
Vorbim și de planurile lui. Vrea să înființeze un trust. Ziarul lui, Expres, să fie separat, dar să achiziționeze terenuri, imobile, să construiască case moderne, societate export-import etc.
De ce ai nevoie de mine? l-am întrebat. Pentru că îți vine tipografia, a fost răspunsul lui. Mă informează că aseară tineretul a scandat Ion Rațiu-Președinte în Piața Victoriei.
Gicu Pop s-a oprit la masa noastră. Era nemulțumit că Stănculescu e atacat în Expres. Discuție. Urmează să aranjăm o masă cu noii patroni.
Marți, 13 Martie 1990
Îmi telefonează, la 6.30 dimineața, Gorun din Israel. Am încercat de nenumărate ori, se scuză, dar n-am putut pătrunde. De aceea îndrăznesc să vă chem așa de dimineață. Și-a oferit serviciile. Le accept, cu dragă inimă, i-am spus, dar numai ca voluntar, fără plată. Va veni.
Iarăși interviuri etc.
La 10.00 merg cu Gaspar și Grigore Iorgu, la Doctorul Toncescu.
Frumoasă bibliotecă. Nenumărate cărți elegant legate.
Seara, cina cu Ion Ghika și Gheorghe Simionică. El vrea să scrie o carte „senzațională“ despre conducătorii actuali ai Frontului. Dar vrea s-o facă la Paris. Să-i finanțez drumul, șederea etc. Și să finanțez și deplasarea acolo a martorilor principali de care are nevoie. Nemaipomenit. Nu văd de ce n-o face aici? E prea periculos. Totul trebuie să fie foarte secret etc. I-am cerut să-mi pregătească un proiect, nu pot lua o hotărâre cu ochii închiși.
Miercuri, 14 Martie 1990
Cu camionul – Ion Mircea Enescu și Sandu Pobereznic, – dis-de-dimineață. Trecem Carpații pe la Pârâul Rece, Țara Bârsei, Oltul, Făgăraș, Agnita (de unde-i trimit o ilustrată lui George Serdici), Mediaș, Târnăveni. Greșim puțin drumul și o luăm spre Blaj. Ceea ce ne duce pe lângă Cetatea de Baltă, ce aparținuse, din timp în timp Domnilor Români, cu sau împreună cu Țara Almașului și Făgărașului. Apoi mult schimbată Câmpia Turzii, Turda.
Am sosit foarte târziu. Mă așteptau la sediu. Mi-au dat amănunte de ce aveam nevoie. Le-am lăsat 10.300 lei. Atât aveam. Aud povestea cu ambulanța. S-a dat la ziar că a fost adusă de niște francezi și dată Spitalului de către Front. Ba s-a răspândit zvonul că vreau să cumpăr nu numai un spital, dar și fabricile de ciment și sticlă! Îl cautăm pe Doctorul Costin, Directorul spitalului, dar nu-l găsim.
La Cluj, ședința de constituire UMRL. Iarăși multă lume în Aula Bibliotecii Universității. Lia Gherasim îmi trimite vorbă că e bolnavă, dar aflu că, întrebându-l, Cornel Coposu i-a spus să nu vină. Nu mai înțeleg nimic. Le vorbesc. Multe și pregnante întrebări. Suntem mulțumiți. Interviuri cu Stefano Mensurati, de la Secolo d’Italia, în franțuzește.
Gheorghe Astileanu e paralizat. E pictor. Trebuie să-l ajut.
De acolo la sediul PNȚ. Tot Comitetul prezent. Mă numesc în unanimitate cap de listă la alegerile parlamentare. Îmi dau o listă de ce au nevoie. Dotarea și aici e în mare suferință. Am acceptat să le dau $2.500. Pot să schimbe dolarul chiar la 120 lei. Să-și cumpere o rotativă. De asemenea, le dau unul din camioanele mele să-și aducă o tipografie din Ungaria.
Joi, 15 Martie 1990
Interviu cu TV locală. Mulți vin să mă vadă. Vizităm și sediul UMRL, chiar în mijlocul Pieței Unirii. A fost, evident, casa unui nobil ungur, judecând după tablouri, armuri, mobilă etc. Totul de cea mai bună calitate.
Scriu în „Cartea de Aur“ ce UMRL a inaugurat cu inscripția mea: Sunt fericit că lupta pentru instaurarea democrației în România a luat un nou și impresionant avânt prin înființarea, astăzi, a Filialei UMRL Cluj.
Pentru mine Clujul are o deosebită semnificație. Alături de urbea mea natală, Turda, Clujul e adânc înscris în sufletul meu. Aici mi-am petrecut ani de liceu și universitate și aici a rostit străbunul meu, memorandistul Dr. Ioan Rațiu, nemuritoarele cuvinte: Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă. Urez Filialei UMRL-Cluj, viață lungă și realizări depline spre propășirea neamului românesc.
Plecăm la drum curând după ora 1.00 p.m. Prin Uioara, Aiud, Alba Iulia. Ne oprim la Lancrăm, să aducem prinos la mormântul lui Lucian Blaga. E frumos, înconjurat de iederă, ca să fie întotdeauna verde, așa cum și-a dorit el. Un simplu basorelief îl înfățișează pe un bloc, cred, de granit. Am descoperit și mormântul tatălui său, preotul Izidor Blagă, mort în vârstă de 57 ani, la 1908. Lucian avea doar 13 ani atunci. A murit în 1961.
Ajungem la Sibiu exact la ora 4.00 p.m., cum fusese programat. La 5.15 ședință de reconstituire a ASTRA-ei, desființată prin decret în 1948. Mă fac primul membru de onoare, după ce le-am vorbit despre spiritul de sacrificiu al strămoșilor noștri.
Ședința de constituire provizorie a Filialei UMRL a mers foarte bine. Binișor, peste 100 de persoane. Aceeași formulă. Cuvânt de deschidere al președintelui ad-hoc localnic, cuvântări din partea mea și a lui Enescu și întrebări adresate mie.
Vărul meu, Titi Turcu, vine cu fata lui, Doina, de 16 ani. E foarte emoționat. Ea e frumoasă, înaltă. Apoi cina cu organizatorii de aici. Stau lângă o doamnă Bampu, nepoată de-a Eleonorei Bampu-Roth, care mi-a fost colegă la Universitate.
Vineri, 16 Martie 1990
Cu 3 mașini la Păltiniș. Peisajul feeric. Șoseaua de la Sibiu mică, mică, printre brazi stufoși, cu o panoramă de dealuri și coline în vale. Ca niște valuri. Toate împădurite. Stațiune de schi. Puține piste, dar mari posibilități. Vor începe o nouă pârtie cu sistem de gondole, care promite mult, chiar anul acesta. Coborâșul, în slalom, e deja defrișat. Abia aștept să mă încumet și eu.
Cabana în care Dinu Noica își petrecea o mare parte a anului e modestă. Camera lui, de sihastru. Două paturi. Unul lângă perete, cu cărți pe el. Celălalt cam la mijloc, unde dormea. În fața ferestrei – unica, și mică, un mic brăduleț, cu lumânări pe el. Altceva nimic. Absolut nimic. El nu păstra nici o scrisoare. Discuta, doar. Explica. Lui Adrian Păunescu i-a atras atenția că ar dăinui mai mult poeziile lui dacă ar fi dedicate brazilor și luncilor, spiritului românesc, așa cum Blaga l-a înțeles, mi-a povestit o doamnă de vreo 50 de ani, care, se pare, a fost prietena lui în ultimii săi ani. Cel mai mare filozof al românilor a trăit așa, mi-a zis. Și m-am gândit la Diogene care trăia într-un butoi. Ne-am dus la schit. Frumoasă biserică din bârne de lemn. Alături, mormântul lui Noica. Sufla vântul. Ca să pot aprinde lumânarea și să feresc flacăra, a trebuit să îngenunchez cu ambele picioare. Și să mă aplec, adânc, la căpătâiul prietenului înglodit acolo pe veșnicie. Dar spiritul lui va rămâne, luminos, etern, mi-am zis.
Maica stareță (îmi închipui) ne-a arătat noile construcții, elegante și de bun gust, ale „Prea Înaltului“. Mi-a trebuit puțin timp să-mi dau seama că se refereau la Mitropolitul Plămădeală. Pot să adăpostească 60 de persoane. Sunt proiectate mai ales pentru fețe bisericești din Consiliul Ecumenic. N-o duc rău ierarhii ortodocși, mi-am zis. Atmosfera, și mai ales aerul curat, de munte, curat și înviorător, e ca o gură de șampanie pentru omul însetat.
Am făcut marea greșeală să accept invitația la masă. Dezastru. Ne-au ținut interminabil, deși era vorba doar de „o gustare“. Rezultatul: am pierdut șansa ca Titică Turcu să ne ducă la mormintele lui Ion Codru Drăgușanu și a fiicei lui, Eugenia Turcu, bunica mea. E cea care m-a făcut să scriu acest jurnal de zi toți acești ani. Dar e vina mea. Trebuia să fiu ferm și să refuz. Le-am dat un interviu la ziarul local, dar am insistat să merg la mormântul memorandistului. Părintele a venit afară, cu toți enoriașii, mai ales femei bătrâne, și a făcut o slujbă pentru cei răposați întru Domnul. Foarte frumoasă. Înălțătoare. I-a pomenit pe toți, la rând: Ioan, Dorina, Emilia și Felicia. Le-am strâns mâna și le-am mulțumit fiecăruia în parte. Preotului i-am dat 100 de dolari. Sper că se va îngriji de mormânt, care de altfel, arăta foarte frumos acolo lângă cel unde doarme Gheorghe Barițiu. E pe partea dreaptă a bisericii „dintre brazi“. Tot acolo e înmormântat și Șterca și alți mari români din secolul trecut.
