Universul.net continuă serialul dedicat însemnărilor din exil ale liderului țărănist Ion Rațiu. Adnotările sale zilnice surprind atmosfera în rândul comunității românești din Marea Britanie în zilele Revoluției din 1989 și primele luni de după prăbușirea regimului comunist.
Afectat de experiența exilului, Ion Rațiu revenea în 1990 într-o Românie postcomunistă prinsă într-un adevărat taifun politic. Ani mai târziu, în 1999, radiografia acelor zile sumbre a fost publicată la Editura Univers în jurnalul „În fine, acasă”, care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.
În episodul de azi, redăm notele jurnaliere din perioada 1 martie 1990 – 7 martie 1990:
Joi, 1 Martie 1990
Ziua începe cu mărțișoare. De la Dragoș Șerban, Dana Sabău-Boroș etc. … Frumos obicei.
Prima ședință cu „echipa“ mea. Fifi (soția lui Nicolae)a venit aseară cu mașina și cu cele două camionete, aduse din Germania. Are idei foarte precise, de cum ar trebui să acționăm de-acum încolo. Urmează ca ea să mânuiască toate fondurile. Sunt încântat. Toți să știm, unii de alții și ce face fiecare. Din păcate, acest plan de lucru, care e excelent, nu poate fi pus în aplicare înainte de a avea locuința noastră particulară și sediul UMRL.
Dau un interviu televiziunii scandinave, pe balconul apartamentului nostru din hotel. Interviul începe: Se afirmă că veți candida la Președinția țării … etc. Apoi, impresiile mele după 50 de ani, PNȚ, planuri concrete pentru țară ș.a.m.d.
Gașpar vine să mă ia la ora 11.00 a.m. Mă duce la amiralul Bogdan acasă. Comandorul Nicolae Radu e, evident, omul de rigoare. Îi asigur că acum șansele par bune pentru publicarea revistei Periscop. Imediat ce instalăm tipografia îi dăm drumul.
Amiralul ține foarte mult să scoată și o revistă a Ligii Navale. Mi-a arătat cum arăta revista înainte de război. Absolut de acord, i-am zis, dar trebuie să ținem seama de enorm de multe probleme ce-și așteaptă soluția care au o mai mare prioritate. A înțeles, dar …
Voi face tot posibilul ca să le satisfac și această dorință. Mai degrabă sentimentală.
Amiralul și Gașpar se retrag apoi. Rămași singuri, Radu intră direct în subiect. „O“ este în măsură să schimbe situația. Tot printr-o mișcare de masă. Situația actuală nu este acceptabilă. Nici țării și nici Armatei. Guvernul provizoriu va fi înlocuit. Avem nevoie de un Președinte. Dumneavoastră ați câștigat enorm în prestanță și popularitate, prin felul cum v-ați prezentat la televizor. Să vă spun drept, ezitam între Radu Câmpeanu și dumneavoastră. Acum l-ați depășit covârșitor în opinia noastră. Acceptați să jucați acest rol?!!
I-am explicat și lui că nu vreau să mă impun etc…. Dar, dacă PNȚ și alte partide se declară pentru mine voi candida, am zis.
Nu e vorba de alegeri. Acceptați Președinția, dacă vi se oferă?
Cu aceleași rezerve, da, i-am răspuns, mai mut din curiozitate. Ei au nevoie de devize, pentru a-și procura materialele electronice, mai ales, ce au indicat în lista pe care mi-au trimis-o prin Dan Florea, toamna trecută. Le trebuie 3000 de dolari. Am acceptat să le dau suma. Noi avem bani. N-avem devize. Ne-am înțeles să le dau devizele la întoarcerea mea de la Londra, unde plec astăzi.
La aeroport Doina Moga Belmore vine să-mi vorbească. E cea care a lucrat pentru mine, dar a trebuit să o concediez pentru că avea legături continue cu Ambasada RSR și făcea naveta București-Londra. „Special Branch“, din Scotland Yard, mi-a indicat că nu se poate avea încredere în ea. Mi-a vorbit de impresia excelentă ce am făcut la tele-vizor luni seara etc. de șansele mele de a deveni Președinte, și și-a oferit serviciile, căci ea e critic de artă.
Știi că mi-ai luat un interviu ca să scrii despre mine. M-ai întrebat și despre legătura ce aș fi avut cu o doamnă. Eu aveam un dosar „BENTINCK“, care a dispărut. Dumneata l-ai luat?“, am întrebat-o direct, fără nici un înconjur. A protestat. Categoric, nu. De fapt, dosarul conținea doar o corespondență cu doamna în cauză. Legătura dintre noi a fost deschisă, de notorietate publică, acceptată pe față, de toți.
Când ne-am îmbarcat în autobuzul care ne-a dus la avion, o doamnă Rațiu mă invită să stau pe scaunul de lângă șofer. Lucrează pentru aeroport. Conversație foarte plăcută cu amândoi. Nu ne-am găsit rude.
Abia așezat în locul meu în avionul Swissair, către Zürich, o tânără îmi cere un autograf. Imediat după aceea o româncă, Domide, care e angajată la Swissair, îmi aduce un articol vechi despre înaintașul ei, memorandist, colaborator al lui Ioan Rațiu. Evident, știuse că iau acest zbor și-și pregătise totul.
După decolare, experiență semnificativă. Eu eram la fereastră.
Lângă mine Sandu Pobereznic. În locul din centru vine Florentin Scalețchi. El e din Front, dar și important membru PNȚ. Acum merge, cu delegație scrisă din partea lui Ion Puiu, să prezinte situația noastră în Elveția, Firanța, Germania și Italia. A făcut 5 ani de pușcărie. Condamnat la moarte pentru că și-a dus vaporul la Istanbul să denunțe pe Ceaușescu. Pedeapsa i-a fost schimbată în 20 de ani temniță grea mulțumită intervenției „Amnesty International“. Scalețchi, și el mi-a vorbit tot timpul despre candidatura mea la Președinția țării. Ion Iliescu o dorește. El nu poate să candideze pentru că e șef de Partid. O spune cu atâta convingere, că sunt gata să-l iau în serios. Ce să mai crezi de acești oameni.
L-am descusut pe Scalețchi. Evident, îl cunoaște bine pe Iliescu. Mi s-a oferit, chiar, ca el, Scalețchi, să-mi rezolve problema locuinței, a sediului UMRL etc. la întoarcerea lui România peste două săptămâni.
E greu să deslușesc ce se petrece. Încerc să recapitulez: Radu Petrescu îi dă să înțeleagă lui Sandu Pobereznic că Iliescu dorește o legătură cu mine. Îi comunic lui Petrescu că și eu doresc să-l văd ca să-i cer rezolvarea problemelor care mă împiedică în activitatea mea și în realizarea opțiunii pentru care am venit în România. La câteva ore după aceea, vine răspunsul. Iliescu nu poate să ia masa cu mine, a doua zi, pentru că trebuie să plece la Ploiești. Dar să vin la micul dejun. Totul e înscris în acest jurnal de zi, după aceea.
Comandorul Radu îmi dezvăluie, implicit, că era la curent cu cele întâmplate și discutate la întrevederea mea cu Iliescu. Dar el nu-l vrea Președinte pe Iliescu, ci pe mine! Scalețchi îmi afirmă categoric, că Iliescu mă vrea pe mine Președinte! Scalețchi însă, sunt sigur, nu era la curent cu întrevederea mea cu Iliescu.
Intrigă bizantină, sau plan bine chibzuit pentru compromiterea mea. E posibil, însă, ca să fie o încercare autentică de a rezolva problema națională în momentele acestea. Natura mea mă îndeamnă să cred că și ceilalți gândesc ca mine. Oare nu mă las înșelat de disimularea valahă? Prestigiul și legăturile mele în Occident să fie utilizate pentru a se asigura o credibilitate rezultatului alegerilor din 20 Mai, la care, cu siguranță, Frontul va ieși victorios? Dacă acest scenariu e just, eu sunt de acord să-mi îndeplinesc rolul, cu condiția ca Frontul, ieșit victorios la alegeri, să meargă rapid și fără nici o întrerupere la democratizarea țării. Altfel, nu.
Scalețchi iar ne-a găsit. Noi trei, Sandu, Doina și cu mine, așteptam să ne îmbarcăm pe aeroportul Kloten (Zürich) spre Londra. A venit să-mi ceară să predăm o scrisoare de mulțumire organizației „Amnesty International“. Cum era într-o englezească deprimantă, pe alocuri imposibil de înțeles, i-am rescris-o. A însemnat ce i-am pregătit eu și iarăși s-a oferit să-mi rezolve problemele în România. Chiar, poate, tot ce pretinde că poate?
Vineri, 2 Martie 1990
Dau două interviuri. Primul la L.B.C. Al doilea la BBC – Scotland. Explic situația din România. Revoluția continuă. „Sinuciderea“ judecătorului care a prezidat la procesul sumar al lui Ceaușescu n-a fost după mine, sinucidere. El trebuia eliminat ca să nu fie martor mai apoi împotriva lui Iliescu și ortacii lui.
Richard Bassett scrie un lung articol ca „să dovedească“ că revoluția se datorează unui grup de „turiști sovietici“ etc. etc. Pură speculație, care face, însă, mult rău imaginii românilor în Occident.
Masa cu Robert Temple, Jessica Douglas-Home și Nicolae, la Manzi’s. Le explic și lor cum stau lucrurile la București și mă revolt împotriva articolului lui Bassett din Times de astăzi. Cum poate el să afirme că mii de oameni au înfruntat gloanțele și tancurile, cu mâna goală, pentru că un grup de turiști sovietici i-au instigat? E cu adevărat absurd. Bassett afirmă că Grigore Corpăcescu, care încearcă să facă un film al Revoluției, a descoperit cheia începutului ei. Pentru că o pagină din condica oaspeților hotelului Athenée Palace lipsește. Adică cea în care „turiștii sovietici“ se înregistraseră la hotel. Se pune întrebarea: câți „turiști“ pot fi înscriși pe o pagină, sau, hai să zicem, pe două pagi-ni, pe o foaie întreagă ? 50? 60? Ăștia au declanșat sacrificiul de sânge al miilor de tineri? Puteau ei, cât or fi fost ei de specialiști, să facă așa ceva? Să-i determine pe tineri să-și ridice copiii în brațe și să-i invite pe soldați să tragă în ei? Bassett scrie foarte bine, interesant. Dar inventează. Are imaginație fertilă.
Jessica pleacă devreme. Robert Temple e sută la sută cu noi. E sigur că poate să ne obțină hârtie pentru publicarea ziarului la București.
Am început ziua, de fapt, cu niște telefoane. Mai întâi lui Peter Blaker și, apoi lui David Hart. Le-am explicat care e situația în România și le-am cerut să intervină ca Margaret Thatcher să mă primească și, dacă se poate, să fiu fotografiat cu ea. Îmi promit că vor face totul, dar sunt sceptici. Mai ales David. She will not do it, mi-a zis, și mi-a explicat că i-a cerut să facă același lucru pentru Gaspar Miklos Tamás, și n-a vrut. Ca să nu intervină în afacerile interne într-o țară străină.
Telefonez secretarului Primului Ministru, Charles Powell. Și-a adus perfect de bine aminte de cine sunt. Și i-am subliniat că am venit pentru „spectacolul de gală“ care va avea loc la Londra Palladium și că aș vrea să mulțumesc Doamnei Thatcher pentru ajutorul ce publicul britanic acordă poporului român. Deci să mă primească în calitatea mea de Președinte al UMRL. Șansele sunt foarte mici, aproape nule, dar va comunica totul Doamnei Thatcher.
Cină cu Susan Bond. Societatea noastră, Blenheim Estates, merge foarte bine. Are mari calități tânăra asta.
Sâmbătă, 3 Martie 1990
Dau un interviu la BBC în programul lor de dimineață, Today.
Întors acasă îmi telefonează Bernard Braine. M-a auzit la radio. Discutăm situația. Your time has come. You must go for the Presidency. Mi-a povestit, apoi, cum l-a scos din închisoare pe VaclavHavel, care acum e Președintele Cehoslovaciei. I-am pomenit că am cerut Primului Ministru să mă primească și de ce e atât de important pentru șansa noastră la alegeri. Legăturile mele cu Margaret Thatcher sunt foarte bune. Am să vorbesc și eu cu Charles Powell, mi-a zis.
O jumătate de oră după aceea îmi telefonează din nou. De fapt, e o dificultate tehnică pentru că Doamna Thatcher e foarte ocupată. Dar asta s-ar putea rezolva, căci și 5 minute ar fi de- ajuns. Foreign Office însă, a luat o poziție foarte fermă, ca să nu se demonstreze nici o favorizare între candidații la alegeri, sau între partide. Eu cred că e o atitudine greșită și i-am spus acest lucru lui Charles Powell. E foarte important ca să se trimită un mesaj de simpatie și de încurajare poporu-lui român care suferă atât, în aceste grele momente. Powell mi-a promis că-i va comunica acest lucru și i-a confirmat că și alți deputați au intervenit deja ca să mă primească.
Bernard îmi sugerează să-i trimit Doamnei Thatcher o scrisoare în care să-i arăt situația din România și să sugerez că voi reveni la Londra, data fiind flexibilă pentru a fi aici când poate să mă primească.
Înainte de a mă duce la BBC, pe la 7.00 dimineața, i-am telefonat lui Mihai Botez, așa cum mi-a sugerat Comandorul Nicolae Radu. Botez n-a fost invitat să se întoarcă în țară de nimeni din Front, în mod oficial. „Ca să vin, așa, să cerșesc un post, e total greșit pentru mine. Pe Roman îl cunosc bine. Iliescu nu e inteligent, cum crezi Dumneata“, mi-a zis. I-am discutat pe toți ceilalți, din toate partidele. Nu vrea să se înscrie în nici unul. Are păreri foarte proaste despre ei, deși pe Puiu l-a admirat pentru curajul lui. Cum, de altfel, o admiră și pe Doina Cornea. Dar anii de închisoare nu te califică ca om politic, a adăugat. Merge acum la Washington la Congres, să vorbească la subiectul dacă Revoluția Română înseamnă sfârșitul independenței României. Extraordinar. Cât de neinformați sunt oamenii ăștia, din State Department. Știi că au fost alte două poziții adoptate de State Department, pe care, din fericire, am putut să le opresc. Prima era pen-tru Ceaușescu în timpul revoluției „ca să facă ordine!“ A doua a fost o grijă exagerată pentru soarta familiei Ceaușescu!? De ce?
Botez mi-a spus că se întoarce în România dacă e invitat de guvernul ales, nu de cel provizoriu. În orice caz, mi-a confirmat că vrea să lucreze cu mine.
E ceea ce mi-a indicat Radu Nicolae, care mă vrea pe mine Președinte și pe Botez prim-ministru. Radu mi-a pomenit, de aseme-nea, de Costin Murgescu guvern adus la putere acum, înainte de alegeri, prin voința poporului și sprijninul armatei.
Înlăturarea guvernului provizoriu este un lucru bun. Dar eu nu sunt pentru un regim militar, chiar dacă ar fi numai paternalist, nu dictatură. Mă voi opune categoric unei astfel de soluții pentru România. Aș colabora însă la instituirea unui regim, tot provizoriu, care să pregătească alegerile în mod imparțial. În ultima analiză eu vreau să fiu ales, nu numit, și nu autoimpus, cu, sau fără ajutorul armatei. N-am luptat pentru democrație o viață întreagă ca, acum, să fac un compromis, să-mi abandonez principiile, pentru a ajunge să fiu Președintele României! În această chestiune nu încape nici o târguială, nici o rațio-na lizare și nici o justificare. Rămân autentic democrat până la sfârșitul vieții mele.
Susan Caine îmi telefonează. Și ea m-a auzit azi dimineață la Radio.
La fel Evelyn Butler. Evident, am făcut impresie bună.
Duminică, 4 Martie 1990
Lizl Johnson vine la mine, la Arlington. Vrea să mă ajute. Da, zic eu. Mai ales în legăturile mele cu minoritățile maghiară, germană și minuscula comunitate evreiască. De asemenea, în legătură cu turismul.
Sugerez același lucru lui John Beckwith. Va veni, împreună cu Peter, să vadă ce se poate întreprinde în „the leisure industry“ în România. Adică hoteluri, curse de golf, chalet-uri, resorturi balneare și de schi etc. …
Seara spectacolul de la Londra Palladium. Vreo 8-900 spectatori. Urma ca, la sfârșit, să fiu invitat pe scenă să rostesc câteva cuvinte. David Stone, fără ca să se consulte cu cineva, a respins ideea. Programul a fost bun. Prea lung în prima parte, în care au apărut diverși și buni artiști britanici. În a doua au fost numai ansamblul românesc sub direcția lui Paraschiv Oprea și Viorel Cioacă.
Am dat o cină pentru 11 persoane după spectacol, la restaurantul „Caprice“.
Nicolae și ceilalți organizatori sunt furioși pe David Stone, pentru că nu m-a invitat pe scenă. În definitiv, eu am avansat toți banii, fără de care spectacolul n-ar fi fost posibil. Și n-a reușit să umple teatrul. Publicitatea lui, deci, a lăsat mult de dorit.
Ieri și azi am dat diverse interviuri la BBC, LBC, în englezește și la BBC în românește.
Luni, 5 Martie 1990
Înregistrez o prezentare a mea pentru a fi transmisă la televiziune.
La birou mă așteaptă Tim Bell cu un asistent al lui și cu Nicolae.
Tim e cel care a pregătit campania electorală care a adus prima victorie a Margaretei Thatcher. După o amplă discuție, în care reiese că el a organizat alegeri prezidențiale în 8 state diferite, declară că ar vrea să se ocupe de a noastră. You are perfect Presidential material, au fost vorbele lui. Urmează să-mi conceapă un plan de acțiune și un deviz. Nu va fi ieftin, mă avertizează.
Marți, 6 Martie 1990
La 9.40 a.m. exact sosesc la Downing Street. Charles Powell mă duce într-o mică sală de așteptare, împodobită cu portretele lui Baldwin, al Baronului Kelvin, Isaac Newton, Rudyard Kipling și Johannes Casparus (Lord Bothmen), consilier al „Sacri Rom. Imp“ etc. De asemenea, cu o placă oferită Primului Ministru britanic de N.A.S.A., care încorporează minusculul steag britanic (Union Jack) care a împodobit misiunea spațială „Skylab“, în 1973-74.
Abia am terminat de notat toate astea și a venit Powell să mă ducă la Margaret Thatcher. M-a primit foarte cordial. Mi-a indicat că mi se vor face niște fotografii, executate pe loc. Ne-am așezat, apoi, pe niște sofale în sala ei de recepție. Nu mare, dar plăcută. Am început mulțumindu-i pentru sprijinul dat nouă, UMRL-ului, când ne-am înființat la Geneva, în 1984, și României acum din partea țării sale. Ea a trecut, apoi, la situația de la noi. Mi-am exprimat îngrijorarea și i-am explicat că informațiile ce-i vin de la Ambasada din București, care susține Frontul, nu sunt juste. Țara nu-i vrea. Sunt comuniști, convertiți, în cel mai bun caz. Dar tot comuniști. Țara vrea să meargă spre democrație. Partidele de centru să rămână împreună, mi-a zis. I-am vorbit de suprema noastră nevoie. De privatizare. Ea are multă experiență în acest domeniu.
Să ne utilizeze pe noi, UMRL, în tot ce se face. Noi avem legitimitate și suntem democrații autentici.
M-a ținut mult mai mult decât cele 10 minute alocate inițial, cu strictețe. La ieșire, tot Cabinetul era în hol. Douglas Hurd, Ministrul de Externe, a venit să mă agrăiască foarte cordial. Trebuie să notez, de asemenea, că Primul Ministru mi-a cerut Please keep me informed how things progress. I-am sărutat mâna la plecare. Am avut impresia că i-a făcut plăcere.
De altfel, trebuie să notez că e foarte machiată. Așa i se ascund toate ridurile, e clar! Dar arată foarte bine.
Masa cu Nicolae. Vroisem să mă odihnesc puțin după aceea. Imposibil. Telefoane, interviuri cu Simpson de la Guardian. Apropo, la ieșirea din Downing Street m-a așteptat Andrew McEwen, de la Times. I-am dat un interviu.
La 5 după-amiază, la Hulse de la F.C.O. Și el cu aceeași impresie. Frontul trebuie susținut. Resping aprecierea. De-acolo la Camera Comunelor. Mai multă lume în sala de comitet No. 11. Explic situația la acest all party committee on Romania. Paul Flynn, deputatul laburist care a fost cu mine în România la 24-25 Ianuarie, m-a prezentat. Răspund întrebărilor diverșilor deputați prezenți și celor puse de Lady Ellis. Patrick Cormack, deputat conservator, ne invită la un pahar de vin în barul Parlamentului. El merge în România. Vinerea aceasta, invitat de Fundația Eminescu, organizată de Jessica Douglas-Home.
Printre gazetarii prezenți: Edith Lederer de la A.P., și Anton Guardia de la Daily Telegraph.
Zoe Storm mă pune în legătură cu Laszló Morá și cu Constantin Jásek. Ambii unguri. Sunt gazetari în Budapesta, dar vorbesc bine românește. Jásek e la München acum. Mi-ar putea aduce mari servicii în legăturile mele cu partidele minoritare.
Miercuri, 7 Martie 1990
Ziarele Times, Daily Telegraph și Guardian, toate scriu despre vizita mea în Anglia și de faptul că am fost primit de Margaret Thatcher. Articolul din Times, mai ales, scris de Andrew McEwen, e foarte favo rabil.
Sunt foarte mulțumit.
Julian Amery îmi telefonează să-mi spună că a văzut-o pe Doamna Thatcher ieri după-masă, când i-a spus că vizita mea i-a făcut plăcere. Julian mi-a confirmat că la Timișoara nici n-au găsit măcar un sediu al Frontului.
Bernard Braine și Peter Blaker mi-au telefonat și ei. Bernard i-ar fi spus Primului Ministru că trebuie să mă vadă. Fără îndoială eu voi juca un rol important în situația politică din România. Le-am mulțumit, și unuia și celuilalt, pentru intervenția lor în favoarea primirii mele la 10, Downing Street. În fine, David Hart îmi telefonează din Budapesta. E și el încântat că am fost primit.
Horowitz mă găsește câteva minute înainte de a-mi părăsi biroul. Îi spun că-l socotesc foarte potrivit pentru un post reprezentativ, chiar la Londra. Dacă voi avea o influență după alegeri voi recomanda numirea dumitale. De garantat însă, bineînțeles, nu pot garanta nimic. Noi, însă, avem nevoie de ajutor acum. Urgent. Gândește-te cum poți s-o faci și înțelege-te cu Daponte. Dar trebuie să fie un ajutor substanțial. Pe de altă parte, nu e nevoie să vorbești de plătirea tuturor cheltuielilor ambasadei la care vei fi numit. Statul va plăti, ceea ce plătește în mod normal. A înțeles. Să vedem acum ce va face.
Sunt în avionul TAROM, un Iliușin. A avut o avarie care a trebuit pusă la punct. Încă n-am pornit. Tocmai încarcă ultimele bagaje. E clar, însă, că vom avea o întârziere de cel puțin 3 ore. Plictiseală, dar nu mare. Tot ansamblul se întoarce acum. Deci mergem împreună, ceea ce-mi place.
Ieri dimineață, după ce m-am întors de la 10, Downing Street, a venit o delegație la mine la birou: două fete drăguțe în costum, stilizat din păcate, din Săliște, cu un mare buchet de flori. Mi-au mulțumit, etc. și mi s-a luat un interviu pentru Televiziunea Română de un domn Moroșan. Și azi, când așteptam la aeroport, Televiziunea Română a continuat să filmeze. Mi-au promis și mie o casetă când va fi gata pen-tru transmisiune, probabil marțea viitoare.
Tot ieri am primit știrea bună de la Fifi, din București, că mi s-a oferit o casă foarte potrivită. Mare, cu multe băi, 3 camere de recepție și vreo 8 de dormit. Cu piscină și sală de cinematograf!? Nu arată grozav pe dinafară, dar în interior, e foarte potrivită și gata mobilată.
Confirmarea a venit, de asemenea, că în ziarul Universul, al cărui prim număr tocmai a apărut, se publică un mare interviu cu mine. Ediția a 2-a a României de Astăzi a apărut. O ducem la București. Revista Dynasteurs din Paris publică un mare articol, al lui Michel Derenbourg, sub titlul Un Roumain sur le Retour. Foarte interesant, dar nu în întregime favorabil mie.
La aeroport, la Otopeni, ne așteaptă Dan Stoica, Dănuț, băiatul lui Pușa și Fifi, care-mi dă vestea proastă că Primul Ministru Roman s-a opus alocării casei. Ni s-a oferit o altă casă, tot mare, dar era o cursă. Casa aparținea lui Valentin Ceaușescu. Ar fi o mare greșeală s-o luăm noi. Sosiți la hotel, ne așteaptă Dragoș. Ne dă vestea că, în ciuda opoziției lui Roman, casa tot ne va fi dată. Nicolae Radu ar fi omul influent în această problemă.
