Universul.net continuă serialul dedicat însemnărilor din exil ale liderului țărănist Ion Rațiu. Adnotările sale zilnice surprind atmosfera în rândul comunității românești din Marea Britanie în zilele Revoluției din 1989 și primele luni de după prăbușirea regimului comunist.
Afectat de experiența exilului, Ion Rațiu revenea în 1990 într-o Românie postcomunistă prinsă într-un adevărat taifun politic. Ani mai târziu, în 1999, radiografia acelor zile sumbre a fost publicată la Editura Univers în jurnalul „În fine, acasă”, care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.
În episodul de azi, redăm notele jurnaliere din perioada 1 februarie 1990 – 7 februarie 1990:
Joi, 1 Februarie 1990
Mihai Oroveanu îmi dă proiectul de Constituție. Va face demersurile ca să obțin una din casele lui Tutu.
Masă cu Truția. Interviuri cu Karen Breslau de la Newsweek.
Nu sunt inclus în delegația PNȚ la continuarea negocierilor. Merg Coposu, Petrina și Rădoiu. Sunt încântat.
Se ajunge la un acord. 50% din Consiliul Unității Naționale este numit de FSN și 50% de cele 30 de partide. Schimbare cosmetică, dar e o concesie. Depinde de buna credință a lui Iliescu, în care nu cred, și de cât de independente vor fi partidele minore,
Vineri, 2 Februarie 1990
Mă iau cu mașina Comandorul Radu Nicolae, Gașpar și Amiralul Bogdan la ultimul acasă. Vor să răspândească material explicativ incriminatoriu la adresa guvernului provizoriu. Vor să începem de asemenea, o revistă cu Ana Blandiana, Octavian Paler, Liiceanu, Mircea Sântimbreanu. Au puncte de sprijin în Constanța, Bacău, Iași, Timișoara, Sibiu, Craiova și mai ales Deva. Ion Iliescu a făcut parte din „O“. Mă informează că la 26 Ianuarie, Militaru s-a întâlnit cu doi generali KGB pentru a reactiva Securitatea, iar Miercuri, 31 ianuarie toți șefii de Securitate au fost convocați ca să reactiveze supravegherea populației.
La Ambasadorul britanic Atkinson. M-a primit foarte bine. I-am explicat situația și i-am cerut ajutor să aducem tipografia în țară. S-o aduc și, dacă Iliescu n-o lasă să intre în țară, va fi mare scandal. M-a sfătuit să vorbesc cu ceilalți ambasadori ai Comunității Europene.
La Cimitirul Eroilor. Scenă sfâșietoare. Mare mulțime, nenumărați preoți. Depunem și noi o frumoasă coroană de flori. Vine o delegație a televiziunii clandestine din Timișoara. Îmi iau un interviu. Dovedesc inițiativă. Braia, lăudăros, îmi spune că i-a organizat pe cei de la TV într-un sindicat liber.
Cornel Coposu îmi aduce pe soții George și Rodica Ionescu, care vor să scrie repede o broșură despre Revoluție. De acord s-o finanțez, dar trebuie să se grăbească. S-o distribuim cel puțin cu patru săptămâni înainte de alegeri.
De asemenea, pe Lucian Stanciu, care a obținut o serie de scrisori inedite din arhiva Tăicuțului. Cred că sunt cele vândute sau împrumutate de Viorel comuniștilor. Parte din ele, în tot cazul. Accept să finanțez și publicarea acestora.
La Televiziunea Română Liberă. Fac prima mea cuvântare către întreg poporul român. Am fost emoționat, dar stăpân pe mine. Am vorbit pe șleau, fără ca să atac, însă. Reacția tinerilor din jurul meu – Gigi, Dragoș și Dan Stoica – admirabilă. Părinții lui Gigi țin să-mi telefoneze din Galați, să mă felicite. Cea mai bună cuvântare politică din câte am auzit vreodată, mi-a spus Tecucianu. Lumea mă recunoaște. Pe stradă, la restaurant.
Sâmbătă, 3 Februarie 1990
Mihai Cârciog, nepotul lui Mișu Cârciog de la Londra, vine să mă vadă. Scoate săptămâna viitoare publicația lui, EXPRES. La început, săptămânal. Apoi cotidian. Vrea și un ziar, SEARA și un magazin. Are deja aprobare de la Ministerul Educației, Șora.
Coposu stă vreo 2 ore și jumătate cu mine. Îmi aduce niște medalii cu chipul lui Maniu. De la o doamnă din buna familie Cantacuzino. I-am dat $100. Mi-a explicat compromisul la care s-a ajuns ieri. El e oarecum mulțumit. 19 din cele 30 de partide s-au declarat, în general, independente de FRONT.
M-am dus la Ion Puiu, la Spitalul Carol Davilla. Mi-a explicat cum s-au petrecut lucrurile cu Florian Rusu. El a fost agentul Securității. (I-am dat circa 1 milion de lei pentru Partid, sumă fabuloasă în 1986. Rusu i-a predat lui Puiu în toaleta din Parcul Cișmigiu, ca, la ieșire, Puiu să fie arestat de Securitate.) Și-a arătat mâhnirea că nu l-am aju-tat în ultimii doi ani. Că l-am abandonat.
De fapt, eu nu l-am abandonat niciodată, dar nu mai primisem nimic de la el și n-a fost chip să-l contactez.
Vălușeanu a venit și el acolo. Mi-a plăcut omul. Toți, inclusiv soția lui Puiu, mi-au vorbit foarte elogios despre cuvântarea mea la televiziune, aseară. Am vorbit în programul „Actualități“, între 7.30 și 8.30. După știri a vorbit Ion Iliescu. Am urmat eu și, ceva mai târziu, Doina Cornea. Studioul a fost același unde s-a declarat răsturnarea lui Ceaușescu.
Interviuri, mulți vizitatori, seara la Karen Breslau în Cameră la un pahar de vin, cu Elisabeth. Karen e corespondenta revistei Newsweek. Avea pe un tânăr român la ea, pe un nepot al poetului Minulescu.
Duminică, 4 Februarie 1990
Ilie Bumbac îmi aduce mai multe fotografii luate de el, Duminică
28 Ianuarie, în marea sală unde am avut ședința cu Ion Iliescu și Petre Roman. Îi dau 1000 de lei.
Sperasem să am liniște azi dimineață. N-a fost chip. Adevărată presiune aici. Din Iași (Ioan Guțu), din Timișoara (Lupșan), din Cluj (Ciprian Banciu) și seara târziu, iar din Cluj (tinerii care au scos primul număr din revista NU, în care au publicat interviul ce le-am dat Sâmbăta trecută când am fost la Cluj).
După masa, însă, am petrecut-o la Pitu Pop. Scene emoționante, căci îi dau ușor lacrimile.
Au venit colegi de la Universitate: Aurel Chira, Raul Petrescu, Florian Rădulescu, Ștefi Popa, Stelică Cristescu, Traian Ianculescu și Gaby Teodorescu, M. Catona. Am fost în total nouă. Florian, diligent ca întotdeauna, a venit cu teza lui de doctorat, cu fotografii de la reuniunile clasei noastre de-a lungul anilor și cu un panegiric, scris de el, la adresa Profesorului nostru George Strat. Ni l-a citit, foarte bun. Mi-a dat și copia unei scrisori adresate de el lui Ion Iliescu.
Am depănat amintiri. Florian a adus câteva sticle din vinul făcut de el. (Cum?) Ne-au servit și de-ale mâncării, dar mie mi-a fost imposibil să mănânc. Am stat până la 6.45 când Gaby m-a dus, cu mașina condusă de fiul ei, inginer, înapoi la Hotel.
Înainte de a merge la Pitu, am mers la amiralul Bogdan. Am pus la cale publicarea unei reviste, tip Paris Match. Comandorul Radu, împreună cu Gaspar ne-au dus, apoi, la casa soților Ștefan și Angela Toncescu (lucrează la Navlomar). Ni s-a servit o masă românească excepțional de bună. Am vorbit și ceva politică.
Peste tot, mi s-au adus adevărate elogii pentru intervenția mea, de vineri seara, la televiziune. Îmi face mult bine. Am nevoie să mi se confirme că eforturile și patriotismul meu sunt apreciate. Am fost 10 la masă.
De-acolo, înapoi la hotel ca să merg cu Elisabeth și Sandu să văd casa care aparținuse mamei lui Tutu, în strada Rozelor, Nr. 7, și o casă mare, frumoasă în strada Mântuleasa, nr. 10. Pe asta aș vrea-o.
De la Pitu am vorbit cu prof. Amelian Ionașcu la Cluj, unul după altul. E în pat săracul, că și-a fracturat șira spinării. Are 88 de ani, dar are o minte perfect lucidă. I-a făcut mare plăcere.
Pitu mi-a dat o medalie Maniu de bronz. Acum am 3. Două – una aurită, cealaltă de argint de la Smaranda Cantacuzino, mi-au fost aduse de Coposu. Mi-a dat și o fotografie veche, din Viena. Numai Iuliu Maniu și Vaida Voevod. Amândoi, probabil studenți, arată foarte bine. Maniu mai interesant decât Vaida. Ceea ce mă surprinde. Vaida, mai târziu, cu mustața lui, ochelarii etc. era, fizic mai impresionant.
Luni, 5 Februarie 1990
Iarăși presiune azi dimineață. Deși dădusem indicații să nu fie pri-mi ți decât cei absolut inevitabili! Sunt în avion spre Viena. Am zburat peste Sibiu. Am avut sentimentul că mi-am împlinit soarta. De la milițianul, care inspecta mașinile la intrarea în aeroport, până la ultimul funcționar, toți m-au făcut să înțeleg că mă recunoșteau. La ieșire, la controlul pașapoartelor, ofițerul de serviciu mi-a completat el formularul, fără să-i spun un cuvânt. Eu uitasem să-l fac. Îl fac eu, mi-a zis.
Doar bunul Dumnezeu știe ce va urma. Sunt hotărât însă. Mă întorc cât mai curând posibil, să lupt în alegeri.
I-am trimis, apoi dimineață, 200$ lui Coposu. Prin cel de la Liga pentru apărarea Drepturilor Omului în România. Am vorbit cu Nicolae Radu și cu Nistorescu. Ultimul e deja în ligă cu Mihai Cârciog. E vorba de scoaterea unei reviste, tip Paris-Match.
Aurel Lepădatu mi-a telefonat de la sediul PNȚ. Sunt cu Coposu, pregătim venirea delegației guvernului de la Bonn. Ar trebui să ne vedem înainte ca dumneata să mergi la Bonn. Sincer, n-am un moment liber. În orice caz, nu e nevoie să încurcăm borcanele. Dumneata lucrezi cu ai dumitale. Eu cu ai mei.
O să fii propus pentru Presidenția României. Așa scrie Die Welt. Accepți? Problema nu se pune. Eu nu pot să fac altceva decât ceea ce mi se propune de alții. Eu nu candidez.
Dar dacă ești propus, cum scrie Die Welt, accepți? Toate astea sunt speculații. Am venit în țară să-mi servesc națiunea. Atât. Ce va surveni, e voia Domnului.
Mi-a ridicat osanale. Va vorbi cu Coposu și cu Iliescu. Poate ar fi bine să candidez. Etc. etc. N-am marșat. Ar fi adevărată ironie ca el, Lepădatu, om atât de nestabil, să fie cel care să genereze un curent în favoarea mea. Mie nici prin minte nu mi-a trecut să candidez la Președinție. Eu vreau să candidez la Turda. Vreau să fiu deputat de Turda. Și-apoi, o candidatură se aranjează așa la telefon? Și asta, pentru că scrie în Die Welt?
Ne apropiem de Bruxelles. Mi-a făcut bine să fiu singur câteva ore și să pot citi ziare occidentale. E prima oară că o fac de zece zile!!
Dinu Mussulis mă primește acasă surprins că n-am luat mașina ce-mi trimisese la aeroport. De unde să știu eu c-a făcut-o.
Un sfert de oră mai târziu vine și Michael Leigh (Member of Cabinet, spune cartea lui de vizită). E mâna dreaptă a lui Andriessen, Înalt Comisar al Pieței Comune pentru Europa Răsăriteană. Am stat de vorbă, intrând direct în subiect și am luat cina împreună. În total 2 ore și jumătate. Har Domnului că am venit! Erau deja deciși să satisfacă toate cerințele României pentru că avansează spre democrație. Iliescu a cerut 3 lucruri:
- Stabilirea de relații diplomatice între Uniunea Europeană și România.
- „Extension of G.24“ ca să se reactive acordul din 1980 care prevede sporirea importurilor României din Uniunea Europeană. Aici intră ajutorul pentru România.
- Instituirea unui comitet mixt Româno-European pentru îmbunătățirea relațiilor.
I-am explicat situația și l-am convins că Iliescu nu urmărește democrația în România, ci menținerea puterii în mâna lui cu orice preț.
Rezultatul obținut de mine:
- Schimbul de ambasadori trebuie să aibă loc, Uniunea Europeană a cerut acest lucru de multă vreme. Acum nu poate să-i refuze când ei sunt de acord s-o facă. Mi-a promis că-mi va da numele ambasadorului indicat, chiar mâine. Eu i-am sugerat să insiste ca ambasadorul să fie un om al Opoziției. Cred că va fi greu.
- Să nu se acorde nici un ajutor înainte de alegeri. Dacă ar fi posibil să se distribuie ajutorul direct populației, atunci da. Altfel nu, căci ar funcționa ca argument electoral pentru Front.
Ei au ajuns la o concluzie favorabilă asupra caracterului regimului Iliescu după discuțiile avute la București de Andriessen, acum 3 săptămâni. Au văzut pe Roman, Iliescu, Nicolae Nicolae, Celac, Ștefan Nicolae și pe câțiva lideri ai Opoziției la Ambasada italiană. Aceasta, pentru că Irlanda, care deține Președinția Uniunii Europene, nu are ambasadă în România. Evident, Opoziția nu a reușit să-i convingă.
Sugestiile lui Michael Leigh:
- Să facem presiuni („lobby“) în Parlamentul European. (Durează mult, și avem legătura bine stabilită, rezultatele vor veni, dacă vin, numai după alegeri.)
- Să dăm exemple concrete că Opoziția nu-și poate prezenta ideile și programul. Aici am discutat în amănunt problema tipografiei pe care vreau să o instalez la București.
- Să utilizăm the „Brussels network of the 24“. Adică țările care vor să ajute la dezvoltarea democrației în Europa Răsăriteană.
Marți, 6 Februarie 1990
Michael Leigh mă informează că ambasadorul numit la Uniunea Europeană este Constantin Pârvuțoiu, născut la 31.10.1921, economist cu diverse misiuni diplomatice. Ultima, la Haga, 1980-1990.
Împreună cu Dinu mergem la Siegburg lângă Bonn, la Konrad Adenauer Stiztung. Ne primește, cu întârziere, Josef Thesing, șeful Institului Internațional. Recepție complet negativă, deși civilizată. Prioritatea lor e unificarea Germaniei. Apoi Polonia și Ungaria. Degeaba i-am indicat că din punct de vedere economic, România a fost întotdeauna și este, potențial și acum, mult mai interesantă pentru Germania. Da, dar Polonia e mai interesantă politic.
N-au bani, acum, mi-a adăugat. Și ei nu se ocupă decât de proiecte educative. Degeaba i-am indicat că e vorba de a educa și asigura democrația în România. Discurs interminabil. Rezultat, în aparență, nul. Mi-a făcut plăcere, însă, un indian (sik). Turban și barbă, arătos, m-a auzit cerând informații la ghișeul stației din Siegburg, cum ajung la Fundația Adenauer. Vă duc eu, mi-a zis. Mașină elegantă. E în tex-tile. Evident, foarte prosper. Îl cheamă Baljit Walia. Credeam că e semn bun, dând peste el. Dar n-a fost!
Seara vorbesc Regelui Mihai la telefon. Ca de obicei nu zice mai nimic. Ea mi-a spus însă, că m-a văzut la televiziune la București, și mi-a vorbit de întrevederea mea acolo cu Prințesele Mărgărita și Sofia.
Mircea Cocorăscu îmi telefonează din New York. Îmi oferă un Xerox și o mașină de scris. Să le trimită pe adresa mea, îi spun.
Maximilian Rusescu îmi lăsase un mesaj. Când îl sun, îmi vorbește de soția lui, Marlène Vermorken, care e sus de tot în Uniunea Europeană, în problema unificării monetare în 1992.
Rusescu ne ia, pe mine și Dinu, la ei acasă, după cină. Ea e olandeză, dar vorbește foarte bine românește. A scris mai multe rapoarte despre România. Toate excelente. Ei au aflat de prezența mea la Bruxelles de la Michael Leigh cu care sunt foarte buni prieteni.
Miercuri, 7 Februarie 1990
Toată dimineața lucrez la „un raport asupra situației din România“ sub formă de scrisoare adresată lui Frans Andriessen, Vicepreședinte al Comunității Europene. Dacă ajutorul economic de care România are mare nevoie e trimis guvernului, victoria Frontului e asigurată, spun în esență. Și ofer ca UMRL să asigure distribuirea ajutorului sub supraveghere internațională. Îl bat la mașină eu însumi, deși claviatura nu e cea englezească, ceea ce m-a încetinit enorm de mult. Prin FAX lui Michael Leigh, care-i comunică lui Dinu că a fost foarte apreciat de Andriessen și că va fi transmis la nivelul cel mai înalt tuturor guvernelor Comunității. Sunt autorizat, de asemenea, să-l dau presei.
Mergem, apoi, la Parlamentul European. Steven Billor, de la Secretariatul Grupului Democrat, ne așteaptă deja. După formalitățile de securitate, care sunt foarte stringente, stăm de vorbă într-un fel de cantină-bar. Vine și deputatul W. Newton-Dunn.
Mare lucru n-am realizat. Să scriu lui Kenneth Baker, cu o copie lui Sir James Spicer, MP, ca să ne consoleze în problema alegerilor. Și să indicăm că suntem gata să plătim pentru aceste servicii. De unde? N-avem nici un ban. Eu sper ca dumneavoastră să ne ajutați cu finanțarea. Răspunsul a fost categoric. Partidul Conservator nu va acorda nici un ban, pentru că se finanțează din contribuții voluntare.
Un alt sfat mai bun de astă dată e să cerem observatori la alegeri. Să adresăm scrisoarea Președintelui Parlamentului care la ora aceasta este Enrique Baron Cresps.
