Universul.net continuă serialul dedicat însemnărilor din exil ale liderului țărănist Ion Rațiu. Adnotările sale zilnice surprind atmosfera în rândul comunității românești din Marea Britanie în zilele Revoluției din 1989 și primele luni de după prăbușirea regimului comunist.
Afectat de experiența exilului, Ion Rațiu revenea în 1990 într-o Românie postcomunistă prinsă într-un adevărat taifun politic. Ani mai târziu, în 1999, radiografia acelor zile sumbre a fost publicată la Editura Univers în jurnalul „În fine, acasă”, care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.
În episodul de azi, redăm notele jurnaliere din perioada 8 ianuarie 1990 – 14 ianuarie 1990:
Luni, 8 Ianuarie 1990
Sunt în avion spre Washington. Dinu Daponte mi-a confirmat, azi dimineață, că suedezii sunt gata să semneze un contract pentru producerea unui ziar în România. La început se va tipări în Ungaria. Mai târziu, după instalarea tiparnițelor rotative, la București. Costul tipăririi la Budapesta e foarte favorabil. Ei au tipografia lor acolo.
Articole bune în presa de astăzi. Se semnalează protestul public al studenților din București împotriva guvernului provizoriu. Ei nu mai vor comuniști, de nici un fel, la conducerea statului românesc. Ei vor democrație. Se semnalează și protestul Partidului Național Țărănesc și unul din ziare vorbește de Partidul Liberal care s-a pronunțat pentru restaurarea monarhiei.
Prof. Norman Stone scrie un mare articol în Daily Telegraph. Concluzia lui e bună. El vrea o reconciliere româno-maghiară. Dar toată argumentarea e complet eronată. Fac imediat o ciornă de răspuns. Din păcate nu prea văd cum pot să fiu succint. Adică publicabil. Dacă refuză ziarul să publice scrisoarea mea, trebuie s-o publicăm noi, în The Free Romanian, pentru a nu lăsa argumentele lui fără răspuns. Am vorbit și cu Babsi Pop la telefon. Gicu (Gicu Pop – Gicu Pop – om de afaceri care a negociat contractul British Aircraft Corporation cu Guvernul României) e în România. Situația lui e chiar mai bună, acum, mi-a spus, decât era înainte. Dar ăștia n-au nici o intenție să introducă o democrație adevărată. Trebuie susținut Frontul Salvării Naționale, a fost concluzia ei. N-am insistat și nici argumentat. Sunt curios să văd reacția lui Gicu. Ar trebui să-mi dea o importantă contribuție bănească. Nu s-a ținut de promisiunea lui să mă ajute sistematic cu publicarea Românului Liber. Ce mi-a dat, a fost doar o fracțiune din ce îmi promisese. A sosit timpul s-o facă acum. El a făcut avere de pe urma legăturilor comerciale cu regimul comunist.
Vinerea trecută, după-amiază, a fost și Harry Phibbs la mine să-mi ia un interviu „în adâncime“. El e cel care va scrie articolul cu fotografia mea pe copertă. Sper că va fi pentru luna Februarie. Dar nu se știe niciodată, ceva nou, mai interesant se ivește și articolul despre mine va fi abandonat, fără nici o ezitare. Har Domnului, nu mă afectează așa ceva. Cum nu m-a afectat abandonarea de ABC Nightline a programului cu mine, în ultimul moment, pentru că americanii au invadat Panama! Evident, mult mai interesant pentru publicul din Statele Unite decât situația din România. Dar tocmai acesta e scopul tuturor acestor apariții în presă, radio, televiziune etc.: să se vorbească despre România. Cât mai mult. Așa fel încât o întoarcere la ce a fost să nu mai fie posibilă.
Îndată ce am sosit la Chuck și la Loraine Percy am făcut un interviu, la telefon, cu Dale Goldhawk pentru Canadian Broadcasting Corporation, în cadrul unui program ce poartă titlul „As it happens“, organizat de Mechthild Furlani. Am vorbit despre alegerile care vor avea loc în Aprilie, dacă nu se amână. I-am dat și numele lui Ion Ghika (UMRL), să intre în legătură cu el, la București. C.B.C. ar vrea să ia interviuri direct studenților care se opun guvernului provizoriu.
Nicolae mi-a telefonat din Londra să-mi vorbească de Jack Lunzer, care vrea să mă ajute „să scăpăm de comuniști”. Lunzer ar fi a doua societate de diamante ca mărime, din lumea întreagă. E un om de 65 de ani, enorm de bogat. Lunzer îmi spune că e englez, deși are un accent curios. A fost consul General la Londra al Statului Guineea (Sekou Touré). Are, evident, strânse legături cu România. Ștefan Andrei vroia să-l ajut să scape de dumneata, de publicația dumitale, de opoziția dumitale … Gliga mă pisa atât că nu mai puteam suporta. Merg acum la București. Mă întorc Marți 17 Decembrie. Să stăm de vorbă. Vreau să ajut să scăpați de comuniști odată pentru totdeauna.
Curioasă convorbire. De unde l-a găsit pe Nicolae? De ce n-a venit direct la mine? Ce vrea acum, căci doar el singur indică legăturile lui strânse cu guvernanții de ieri sub Ceaușescu ?! Trebuie să verific. Telefonul lui la Londra: 458-1230.
Cina cu (Senator) Chuck Percy, Loraine, Wade, Gail, Daniel și Judith Terra. Daniel a fost ambasadorul pentru Arte al Președintelui Reagan. A ctitorit un muzeu la Chicago, „The Terra Museum of American Art“ și face, acum, același lucru și în Franța la Giverny. E undeva, lângă Muzeul Monet, la vreo 50 km de Paris. Colecția lui e de tablouri pictate de artiști americani care au fost foarte influențați de impresioniști. Mulți din ei au trăit și murit în Franța.
S-a vorbit mult despre România, bineînțeles. Mare entuziasm și căldură pentru mine. Vor să mă vadă Președinte sau Prim-Ministru. I-am asigurat că tot ce vreau e să candidez la Turda, sediul familiei. La cererea lor le-am explicat puțin din istoria PNȚ, și rolul familiei noastre. E o cină istorică, a tras concluzia Daniel Terra. Auzindu-mă vorbind, Terra a devenit insistent. Trebuie, neapărat, să scriu o carte despre Revoluție. Așa cum ai văzut-o dta, fiind angajați în ea. De acord, trebuie. Dar când? Mi-a vorbit și de necesitatea unei edituri pentru România. Mă ajuți să facem una în România? Da, categoric.
Marți, 9 Ianuarie 1990
Micul dejun cu Chuck și Brian DUFF. Vechi prieteni din Chicago și-au depănat amintirile din luptele lor politice. I-am vorbit lui Brian și despre situația în România. El e „Judge of the Federal District Court“.
Dinu Mussulis, (Redactor Romanul Liber) la telefon, mi-a citit un mesaj pentru cetățenii români, ce exprimă în esență neîncrederea în guvernul provizoriu. Punctul meu de vedere, în întregime. Cam prea lung, pentru gustul meu, dar just. Autorizez tipărirea unei foi volante care să meargă mâine, cu avionul, 10.000 de exemplare. Mai târziu, revine Dinu la telefon. Novacovici e de părere să nu atacăm guvernul, deocamdată. Novacovici are dreptate: Să trimitem deci foaia volantă, dar să-i dăm latitudinea lui Ion Ghika să decidă dacă și când să distribuie mesajul.
La Wade (scriitor, antropolog, ginere al Senatorului Chick Percy) și Gail Davis. Wade tot ar vrea să scrie o carte despre România. Își dă seama că e prea târziu. Ar fi trebuit s-o fi scris după ce văzuse filmul lui Sue Lloyd Roberts cu comentariul meu despre distrugerea satelor. Wade vorbește acum de o biografie a mea. S-o facă. Va trebui să vină în România, după sosirea mea acolo, și la Londra, să vadă materialul meu documentar. Dacă mă omoară în România, spun eu în glumă, dar cu un sâmbure de adevăr, ar deveni un mare succes de librărie. Nu e ce doresc, dar așa ar fi, a remarcat Wade, cu pragmatismul tipic american.
Mi-am împachetat hainele ce voi lua cu mine. Am lăsat multe altele acolo. La fel, cărți, dosare și Dumnezeu mai știe ce. La National Endowment for Democracy o așteptam pe Nadia Duik. Vine Tale Richmond. Dar trece pe lângă mine, fără să mă recunoască. Eu l-am recunoscut, deși barba lui devenise mai încrustată cu alb. Dar n-am zis nimic. După vreo două minute, nu mai mult, se întoarce și mă oprește: „Eu vă cunosc de undeva“. I-am explicat, și-a adus aminte, imediat. Am vorbit de ce facem, de situația din România etc. Omul e bine intenționat, dar nu cunoaște problemele românești. Nadia, ca de obicei, simpatică, prietenoasă. Cred că are autentică simpatie pentru cauza românească. Ea fiind ucraineană, la origine.
Nu mai intru în amănuntele discuției noastre. N.E.D. n-are fonduri, decât atunci când le primește. În consecință, e o mare luptă, întotdeauna, înainte de a se decide cine primește fonduri. I-am vorbit de un minimum de un milion de dolari. Categoric, nu. N-am astfel de bani la îndemână. E esențial, am zis, să se prezinte românilor alternativa democratică. A fost de acord, dar trebuie să vorbească peste tot. La State Department, la Congres, și, dacă pot, la National Security Council. În tot cazul, ea va face un raport favorabil, asupra întrevederii noastre.
De acolo, de la restaurantul unde am luat masa, am plecat pe jos către Departamentul de Stat. Vreo 14 minute, ca să fiu exact. Cum încă nu reușisem să parcurg distanța, până la State Department, am luat un taxi. Oameni de treabă. Gata să se sacrifice pentru un țel de bună credință, și care va rămâne istoria mea, așa cum e. Pentru mine e o mare plăcere că putem să lucrăm împreună.
La Departamentul de Stat, absolut punctual, vine să mă ia din hol Rick Becker, șeful secției românești, însoțit de Dennis L. Curry, Secretar al 2-lea și Viceconsul la Ambasada SUA din București (Strada Tudor Arghezi 7-9, tel: 10.40.40.) Rick a rămas la fel, cum mi-l aminteam de când a luat masa cu mine anul trecut în Georgetown. Uscățiv, mustață neagră „pe oală“, și neprietenos. Curry, în schimb, cu barbă mare, neagră, zâmbitor, față deschisă.
Ray Seitz vine de la o conferință departamentală câteva minute mai târziu. Își cere scuze etc. și începem. Prezint argumentarea mea. Revoluția e pe cale de a fi „furată“. Sovieticii susțin guvernul provizoriu din plin. Ca să mențină comunismul. Acum și SUA fac același lucru. Vreau să pun și eu o întrebare. A fost România abandonată Sovietelor la Malta? Nu înțeleg cum lumea trage astfel de concluzii, mi-a răspuns Seitz. Mai ales în Europa. Politica americană e una și aceeași. Susținem înaintarea spre democrație și o economie de schimb liber (market economy). Atunci, de ce Secretarul de Stat (Jim Baker) a făcut extraordinara declarație că Statele Unite aprobă o intervenție armată sovietică în România. Da, e adevărat. Dar a retractat-o imediat, mi-a zis. În orice caz, am remarcat că nu mi-a dat o dezmințire categorică. Nu mi-a spus: N-a fost nici o abandonare a României în mâinile Moscovei.
Le-am cerut ajutor practic. Trebuie să contestăm alegerile. Avem nevoie de ziar, acces la TV și Radio etc. Să ne dea sprijin financiar. Cel puțin 1 milion de dolari. Noi câștigăm alegerile. Dacă sunt într-adevăr libere. Vrem sprijinul lor pentru supravegherea alegerilor. Țara nu mai vrea să audă de comunism. Vrea democrație. Guvernul provizoriu e respins de populație. Brucan și Roman nu sunt acceptați de români.
Pentru că sunt evrei?, m-a întrebat Rick Becker. Pentru că sunt comuniști; mari comuniști. Chiar dacă acuma o neagă. Și comunismul a fost dominația străinului. Toți șefii comuniști până la Ceaușescu, în afară de Cristescu, au fost străini. Roman e fiul marelui comunist ne-român, Walter Roman, erou al Internaționalei în războiul civil din Spania. Nici un român nu uită acest lucru.
Le-am atras atenția că ar fi un dezastru ca, acum, SUA să susțină guvernul provizoriu – pe comuniștii ăștia camuflați – după ce l-au susținut pe Ceaușescu ani de zile. Dacă profesează democrația să ne susțină pe noi.
La despărțire l-am invitat pe Seitz să ne revedem la București.
Becker și Curry m-au condus până jos, în hol. Am vorbit tot timpul. La despărțire iarăși am avut sentimentul că Becker e pentru susținerea guvernului provizoriu, deci a Frontului.
Dacă am necazuri cu autoritățile, sper că o să mă ajutați, am zis. Am primit asigurări că voi putea să mă refugiez la ambasada lor.
M-am culcat puțin, la înapoiere, acasă. Cam o jumătate de oră, în camera de la etajul al 3-lea al casei lui Chuck.
Lynda J. Kastle, de la C.I.A., a venit, de data asta cu un tânăr. Mi s-a prezentat sub numele de Paul. Lynda mi-a dat și un număr de telefon. Și-a cerut scuze că nu m-au contactat după întrevederea noastră din 6 Octombrie. (Când am mers să examinăm propunerea organizației „O“ – Radu Nicolae.) Dacă ați fi făcut-o, multă vărsare de sânge ar fi fost evitată, le-am spus. Le-am explicat și lor situația și am tras concluzia. Nu sprijiniți acest regim. Românii nu mai vor comunism. Sub nici o formă. Guvernul actual e considerat tot comunist și aliat Moscovei. Dacă nu va fi înlăturat și nu va da drum democrației adevărate, se va ajunge la o nouă revoluție. Alți morți, alte sacrificii.
Discuția a fost lungă și amănunțită. Vroiam să știe totul. Nenumărate întrebări. M-am asigurat că raportul lor va ajunge sus de tot.
La despărțire, Paul mi-a adresat câteva fraze în românește. Destul de corect pronunțate. Cu un accent cam evreiesc. Am tras concluzia că trebuie să fie român din Israel, sau că a învățat românește acolo, mai ales când și-a luat rămas bun cu cuvintele: Hai să ne revedem!
De la Darnelle McPheron (Mason) o scrisoare foarte caldă, expres, cu o copie după un articol al ei apărut la 1 Ianuarie 1990, în ziarul The Sun din San Bernardino. E un „salut Românilor Liberi“, Salute to Free Romanians, Scrie Darnelle, adresându-mi-se, printre alții:
To you, Ion Rațiu, your ceaseless pursuit in uniting Romanians world wide in an active resistance movement.
Vorbesc cu Dima (Nicolae) la telefon. El nu merge încă în țară. Va deveni mai activ. Mă va sprijini. Vrea să unească exilul, după întoarcerea mea în România. Am ceva împotrivă? Dimpotrivă, am zis. Sunt pentru. El își dă seama, mi-a zis, că Părintele Calciu nu e pentru mine. Că e chiar contra mea.
Mainlant, șeful la VOA, a lipsit tot timpul revoluției din România.
Probabil că a fost și el acolo.
Brezianu, plin de teorii. Nu e pentru regimul actual din țară, dar nu există nici o „alternativă“. Americanii tind să-l susțină. Nicaragua e susținută, în definitiv. Ziarul din Madrid, El Pais (9.1.90), a publicat un articol extrem de semnificativ, sub titlul Tentația sandinistă. Guvernul provizoriu întrebuințează numai retorică totalitară. Guvernează prin decrete-legi etc. Și mi-a dat un amănunt interesant: Dumitru Mazilu, Vice-premierul de la București, a fost Directorul Institutului Superior al Școalei de Pregătire a Securității, de la Băneasa. Deci mare comunist. Asta, prin 1970-75.
Brezianu e de părerea că ar fi bine să se facă un Bloc al Partidelor Democrate. Altfel, Frontul va câștiga alegerile. Cum a fost un Bloc la alegerile din 1946, dar pe dos. Atunci Blocul Partidului Democrat a fost format din Partidului Maghiar, Frontul Plugarilor, cel Țărănist al lui Anton Alexandrescu etc. Deci un pluralism interior. Frontul de astăzi vrea același lucru. Un Bloc al Partidului Democrat, acum, ar putea, teoretic, să câștige la alegeri. Individual, nici unul din partide nu va putea s-o facă.
Mihai Speriosu, prof. la Universitatea Statului Georgia, din Athens, îmi telefonează. Îmi solicită semnătura pentru o declarație comună româno-maghiară. E făcută la inițiativa lui George Sörös, ungurul milionar foarte activ. Mi-o citește. Sunt de acord, căci nu văd nimic rău în a declara că luptăm pentru drepturi egale și reconciliere româno-maghiară.
Traian Lalescu crede că poate să ne obțină FAX-uri de la o fabrică taiwaneză. Foarte bine. Avem nevoie de ele. Obosit, mă duc să mă culc, deși am fost invitat la o cină foarte interesantă.
Miercuri, 10 Ianuarie 1990
Micul dejun cu Chuck și Loraine Percy. Le povestesc cum au mers interviurile mele la Departamentul de Stat și cu reprezentanții CIA. Trebuie să vorbești și la National Security Council. Webster nu e în Washington. Dar, să vedem. A luat telefonul și mi-a aranjat o întrevedere peste 20 de minute. M-a condus chiar el până la Executive Building, Casa Albă.
M-a primit Adrian A. Basora. El e Directorul „European Economic Affairs“. Om tânăr. Vreo 40 de ani. Vorbește puțin și românește, căci a trecut prin Ambasada de la București pentru o perioadă. Mi-a plăcut. I-am explicat lucrurile. De data asta am fost foarte clar. Avem nevoie de sprijin moral și material. Altfel sacrificiul miilor de vieți tinere în România va fi fost în van.
Cred că m-a înțeles. La plecare mi-a spus: Ești un om foarte curajos. Îți doresc tot succesul. Șeful lui Basora e Robert Hutchings.
Acasă, la Chuck Percy, telefonez la Londra. Aflu de povestea cu avionul. Cum Marc Burcă a insistat să-l trimită pe Paul Lambrino în avionul pentru București. Degeaba ai noștri, Leu etc. s-au opus. Marc i-a oferit lui Paul biletul lui. În zbor, gazetarii toți să vorbească cu Paul.
Îi cer lui Nicolae să expedieze, atât lui Seitz, cât și lui Basora câteva reproduceri din ziare. Articolul meu din Telegraph și celelalte despre întoarcerea mea în România, din Sunday Times, Observer etc. Și să adauge mesajul:
„Thank you for seeing me and look forward to having your answer soonest. I trust you agree that the matter is of the utmost urgency“.
Sper că, în felul acesta, nu le mai dau șansa să tacă, cum au făcut cei de la C.I.A., după întrevederea noastră din 6 Octombrie anul trecut.
Norman Siderow, din Los Angeles, îmi telefonează. Vrea să facă un film ca să dramatizeze situația din România. Întoarcerea fraților Ion și Constantin Cantemir în țară să fie punctul central, căci unul din ei a fost împușcat în spate. Îl voi ajuta.
Joi, 11 Ianuarie 1990, Bruxelles
Călătoria a fost fără evenimente. Foarte confortabilă. Cu Pan Am la aeroportul Kennedy și cu Sabena de acolo aici, la Bruxelles.
Am sosit la Dinu Daponte, acasă, pe la 9 dimineața, am stat de vorbă puțin și m-am culcat.
Curând după 12.00 vine gazetarul Michel ROSTEN, de la Libre Belgique. Îmi ia un interviu, care continuă, apoi, tot timpul mesei, la care au luat parte și Elisabeth (Betty) Le Hodet și fiul ei, Patrice Le Hodet, directorul ziarului. Le-am explicat și lor situația din România. Le-am cerut și lor ajutor. Familia Coppée deține un control asupra ziarului. (Betty e născută Coppée, fabrici de ciment etc.) Le Soir, controlul căruia e în mâna lui Hersant, e mai mare, ca circulație. La Libre Belgique însă, are o mare influență în țara asta. Patrice Le Hodet mi-a dat niște sfaturi practice foarte bune. El are experiența necesară căci tocmai instalează tehnologia modernă pentru publicarea ziarului.
După-amiază vin reprezentanții grupului suedez „Industrial Developments AB“, Lars Kesthely și Ulf Winkler. Primul e la Budapesta unde am instalat o tipografie pentru publicarea unui ziar. Al doilea e din Spanga, în Suedia. Cu ei a venit și Herbert Vystavel, directorul societății Stockinova SIB, de aici. Ei lucrează împreună.
Le spun de ce am nevoie. Cădem de acord că formularul cel mai bun ar fi cel mic de „tabloid“. Mi-au descris diversele aparate de care am avea nevoie. Îmi vor da un deviz foarte curând. Le-am cerut să-mi dea și niște cifre ca să pot face o comparație, dacă ne-am decide să tipărim ziarul la Budapesta, sau la București și Budapesta. De acolo s-ar putea ușor răspândi în România; în Transilvania, în special.
Vineri, 12 Ianuarie 1990
Încep să telefonez pe la 5 dimineața. Reușesc să-l găsesc pe Ion Ghika. Chiar astăzi va înființa, formal, filiala România a UMRL. Discuție mare cu el. În mare parte suntem de acord. UMRL luptă pentru democrație, dar nu va intra în alegeri. Suntem respectați de guvern, îmi spune. Nu trebuie să-i atacăm. Ei ne ajută. Mazilu, în special, care ține foarte mult ca eu să mă întorc în țară cât mai curând. Ei, guvernul, ne-au facilitat importul materialului ce i-am trimis, Miercuri. Să nu atacăm guvernul, care, în orice caz, se va destrăma foarte curând. Doina Cornea nu s-a retras încă din Frontul Salvării Naționale.
Noi nu putem, ca indivizi, să nu candidăm la alegeri. Eu voi candida pe listele PNȚ Noi trebuie să căutăm să-i scoatem pe „Frontiștii“ de astăzi de la guvern. Altfel nu e democrație. Trebuie să o facem pe bază de partide.
Da, știm. Dumneavoastră veți candida la Turda. Toată lumea e informată și acceptă acest lucru. Dar UMRL are un mare rol de jucat. Opoziția față de Front e foarte slabă. Neorganizată. Nu va putea câștiga alegerile. Noi însă câștigăm în prestigiu tot timpul, pentru că noi ajutăm pe toți cei care vor ca democrația să izbândească în România. Lumea vine la noi. Să lăsăm Frontul să conducă pentru moment. Ei tot controlează mediile de masă și funcționarii de stat. Nimeni nu și-a pierdut încă postul. Deci să nu atacăm Frontul. Să lucrăm cu el. De atacat trebuie să-i atacăm. Nu UMRL-ul. Partidele de opoziție s-o facă. Eu în calitatea mea de candidat PNȚ.
Ghika nu crede că „Frontul“ ar putea să piardă alegerile. S-a gândit ca UMRL-ul să i se opună. Cum eu nu sunt de acord, să constituim un Bloc al partidelor de opoziție, îmi propune Ghika. Nu sunt de acord nici cu așa ceva. Fronturi și Blocuri, nu merge. Astea sunt formule totalitare. Noi trebuie să ne opunem guvernului provizoriu ca partide. În cazul meu, în numele PNȚ. Dacă contestăm alegerile ca partide și nici un partid nu obține o majoritate absolută, atunci, da. Atunci putem să constituim un guvern de coaliție. Dar nu înainte. O colaborare poate fi necesară și bună, însă numai după, nu înainte de alegeri.
I-am cerut să aibă grijă de mașinile ce i-am trimis. Sunt scumpe. Să nu le stricați. Vom veni noi curând și vom avea nevoie de ele. A trebuit să-i cer acest lucru căci Mihai Leu (asistent al Ion Ratiu)era foarte îngrijorat.
L-am blocat pe Paul de Hohenzollern, îmi mai spune. L-am împiedicat să dea interviu la TV etc. Declarația mea a fost în numele UMRL și a familiei Ghika. Încântat n-am fost. Declarație în numele UMRL e bine că s-a făcut. Dar în numele Familiei G!? Nu înțeleg de ce?
Principesele ar trebui să vină în România. Să le vadă lumea. Să sară în ajutor, în aceste momente grele, mi-a zis.
Constantinescu-Klaps din nou mă cheamă să vin „de urgență“ în țară. Faina va merge astăzi la Coposu. S-ar putea ca el să formeze un alt partid Național Țărănesc. I-am cerut lui Klaps să vorbească cu amândoi. E enorm de important să ne înțeleagă. Să nu rupă partidul. Să găsească un compromis. Oamenii cei noi, care sunt foști comuniști, să rămână în partid, de acord, dar numele să revină la forma originală. Adică, simplu PNȚ. Să cadă „Creștin și Democrat“. Klaps vrea să-i aduc ceva de la fratele lui din Londra când mă întorc. Lecca de la Paris mă va ține la curent.
Danny Florea îmi comunică ultimele noutăți. Comandorul vine astăzi să-l vadă. Să aducă ceva pentru mine. Vrea să mi se predea totul mie, personal. I-am promis că-l aștept. El sosește mâine.
La micul dejun vine Manfred Wörner, Secretarul General NATO. De aceeași statură ca mine. Spătos. I-am explicat situația. Avem nevoie de ajutor, i-am spus și i-am cerut sfatul. A înțeles că e o problemă urgentă. Dacă guvernul provizoriu câștigă alegerile, va fi foarte greu să-i dislocăm pe urmă. Trebuie să câștigăm noi alegerile. A venit imediat cu sugestii. În Germania au trei fundații: Ebert Stifftung, Adenauer Foundation și Naumann Stifftung. Respectiv socialiștii, creștin-democrații și liberalii. El merge acum la înmormântarea lui Schröder. Va vorbi de această problemă lui Stoltenberg, Vicepreședinte CDU. Mi-a sugerat, de asemenea, să cer același lucru partidelor din Anglia și America. Nu guvernelor, ci partidelor. De aceea a vrut să știe dacă PNȚ e un partid conservator sau nu. Am răspuns că da, într-un anumit sens.
Ceea ce e adevărat. Dar e și radical, în alte sensuri. Un partid din familia creștin-democrată.
Toată dimineața și, apoi, prânzul, cu Dinu Daponte. Discutăm pe îndelete problema. Trebuie să ne asigurăm o comunicație ușoară și sigură cu Occidentul, prin satelit. Restul timpului îl petrecem studiind problema difuzării mesajului PNȚ în țară. Adică să lămurim publicul că PNȚ poate să ia puterea și să guverneze țara. Să o ducă la prosperitate. Atunci vom câștiga.
Ce se va întâmpla dacă pierdem alegerile?, mă întreabă Dinu. În primul rând nu cred că le vom pierde. Poate va trebui să intrăm într-o coaliție. De ce nu? Dar, dacă le pierdem, eu nu cred că eu personal nu voi reuși să fiu ales deputat, la Turda. Campania mea va fi simplă. Vreau să-mi servesc națiunea cum au servit-o toți înaintașii mei. Oriunde te uiți, ori unde te întorci în Turda, vezi dovezi de acest lucru. Biserica Unită din Turda Veche, școlile – primele școli românești, casa, strada și statuia lui Ioan Rațiu, căminul de meseriași și popicăria lui, construite de tatăl meu etc. etc. Dacă sunt cu adevărat alegeri libere, cine mă va învinge?
Dar, indiferent dacă eu voi fi sau nu voi fi ales, dacă PNȚ pierde, voi potența activitatea UMRL. Ca să educăm populația României în ce privește funcționarea unei democrații. Prestigiul nostru e bun și în creștere. Putem face multe.
Duminică, 14 Ianuarie 1990
Am sosit, aici la Paris, aseară, cu trenul. Ieri dimineață am avut o ședință de lucru cu Herbert Vystavel, la Dinu acasă. El e cel care, împreună cu Dinu, se va ocupa de organizarea publicării ziarului și înființarea unui Post de Radio și un altul de Televiziune. Dacă primim permisul necesar, bineînțeles. Rămâne ca ei să pună la punct o societate comercială prin care toate astea să fie realizate. Îi fac să înțeleagă că eu nu pot să particip în nici un fel la beneficii.
Conversație lungă cu Ion Ghika. Eu îi trimisesem o foaie volantă, miercurea trecută, cu avionul nostru, pentru a fi distribuită. Defineam poziția UMRL și atacam „Frontul“ și guvernul provizoriu. Aseară au avut loc, din nou mari demonstrații. Mai ales la București, unde Ion Iliescu și Petre Roman au trebuit să facă mari concesii. Inclusiv să des-ființeze Partidul Comunist. Ar fi fost foarte bine ca noi să fi anticipat acest lucru prin distribuirea foii volante, mi-a spus Dinu Mussulis.
Numele Uniunii ar fi fost în gura tuturor acum. Nici Ion Ghika și nici Novacovici n-au demonstrat flerul politic potrivit pentru situația de astăzi, a continuat Dinu.
În lumina celor întâmplate aseară, i-am spus lui Ghika la telefon: Nu crezi că ar fi fost bine dacă ai fi distribuit totuși foile ce ți-am trimis (10.000 exemplare)? S-a supărat teribil. Mi-a vorbit aproape o oră întreagă. N-a fost mare lucru, aseară. Ceva peste o mie de oameni și mulți bețivi printre ei. El trebuie să lucreze cu Frontul Salvării Naționale. Numai astfel poate obține ce ne trebuie: permisiuni, concesii, import de utilaj din străinătate etc. Va trebui să ia parte la consfătuirile Frontului etc. L-am oprit. Nu se poate să iei parte la consfătuirile Frontului. Noi nu facem parte și nu vrem să facem parte din Front. Mare opoziție. Iritat peste măsură, îmi spune că ăsta a fost mandatul ce i-am dat. Resping interpretarea. Îmi citește scrisoarea semnată de mine și de Novacovici, ca să dovedească că el are dreptate. Scrisoarea confirmă poziția mea. El ne reprezintă în România, poate să vorbească în numele nostru și să negocieze cu Frontul Salvării Naționale, dar nu să participe în Front, sau cu Frontul la acțiunea acestuia.
Dezacord util, căci acum nu mai poate să interpreteze greșit mandatul ce are. Rămâne pe poziția că nu e momentul să atacăm Frontul care e pe cale să se desființeze. Pentru moment trebuie să obținem toate avantajele de pe urma lor, crede el.
În timp ce vorbeam cu Ghika sosește Danny Florea de la București.
Îmi aduce o scrisoare de la Nicolae Radu. Ne cere broșuri, bani etc.
Dar să nu ne întoarcem în țară. Nici Regele și nici eu.
Îl caut la telefon, dar nu răspunde. Îl găsesc pe Contra-amiralul Bogdan Victor. Îi spun acestuia că dorim să știm ce, cum și când vor să acționeze. L-am lăsat, apoi, și pe Danny să-i vorbească la telefon. Îi dau o masă bună lui Dinu, la un mic restaurant din apropiere și discutăm. Are idei interesante. Socotește că e absolut necesar să-i vorbesc Regelui. Să-i explic, mai ales, situația creată de Paul Lambrino, miercurea trecută. Să-i comunic ceea ce am primit din România și să comentez asupra intervenției armatei, Vineri seara, la Timișoara, Iași și, se pare, și în alte orașe.
Aleg altă cale. Fac o fotocopie după scrisoarea primită de la Radu Nicolae și i-o trimit Regelui pin poștă. Cu o scrisoare din partea mea în care-i dau câteva explicații și despre incidentul cu Paul Lambrino și-i minimalizez importanța. Îl voi chema la telefon pe Rege abia după ce va fi avut răgazul să citească tot ce i-am trimis.
Velțian îmi confirmă că Liți Faina s-a înțeles cu Cornel Coposu. L-au făcut imediat Vicepreședintele Partidului. Am un sentiment neplăcut. Faina va fi împotriva mea în sânul PNȚ. Pentru că nu i-am dat tot ce vroia el.
Am rămas deprimat toată ziua. Așa e politica. Planurile cele mai bune se încurcă. Cum a ieșit prost transportul în România miercurea trecută. Sunt deprimat însă, în special, pentru că nu văd, încă, exact care trebuie să fie rolul meu în partid. Va trebui să merg la București, cu ochii închiși. Vom vedea pe urmă.
Jean Bernard vine aici la orele 5.00 p.m. Vorbim de toate, dar mai ales de programul la radio de astă seară. Voi sta de vorbă, timp de o oră întreagă, cu Jean-Noël și Mirende la postul de radio „Solidaritatea“ care aparține Grupului Chirac din RPR. Îmi vorbește, apoi, de impresia foarte negativă pe care a dat-o Regele și Principesa Mărgărita la Antenne 2 (TV). Tânărul Mitterrand le-a luat interviul. Un gazetar excelent, îmi spune Bernard. Dar Regele a dat impresia unui om bolnav, bătrân, care se exprima foarte greu și care nu-și putea mișca bine mâna dreaptă. Iar pe Mărgărita au dat-o șezând pe sofa cu picioarele crăcănate. De ce au făcut lucrul ăsta, dacă nu, expres, ca să le strice?, întreabă retoric Bernard. Interviul la radio, cu Jean-Nöel, Mirende, Radio „Solidaritatea“ (Chirac RPR) merge foarte bine. Franțuzeasca mea e departe de a fi perfectă. Bernard îmi spune însă că tocmai accentul meu englez face bună impresie. De când cu evenimentele din România, toți românii s-au repezit la radio și televiziune. Toți vorbesc foarte repede ca să spună cât mai mult. Felul cum spun eu lucrurile, răspicat, mai încet, după reflecție, atrage atenția, crede el.
L-am atacat pe Roland Dumas (Ministrul de Externe) pentru că n-a văzut pe nici un singur membru al Opoziției, când a fost, recent, în România și am menționat nedumerirea mea pentru ce Societatea Thompson, parțial controlată de Statul francez, a livrat un post de radio FM guvernului provizoriu de la București…!? Doar ei au radioul românesc la dispoziția lor și Opoziția n-are nimic, și nici acces egal la microfon!!!, antenă ! Am fost însă foarte pozitiv în ce privește importanța legăturilor franco-române și ce mult contăm noi, românii democrați, pe sprijinul Franței.
