Din cauza pierderilor masive (și, important de reținut, neanticipate de către Moscova) de tehnică militară, înregistrate pe frontul din Ucraina, relația ruso-iraniană a evoluat oarecum natural și în mod cert oportunist.
Încercând să-și adăpostească țara de fantome – căci nici lui nu-i este clar de cine și de ce s-a apucat să o apere, având în vedere că nu i-o amenința nimeni – Putin a pornit un război care în loc să „elibereze” Rusia a făcut-o cu adevărat captivă – economic și militar.
Economic, a plasat-o într-o periculoasă dependență de un gigant, China. Militar, a adus-o în situația de a se căciuli în fața unor, prin comparație, pitici: Iran (în principal pentru drone) și Coreea de Nord (în esență, pentru muniție sovietică, și poate, pe alocuri, pentru elemente de origine chineză).
Oricare dintre aceste situații de nesănătoasă și neanticipată atârnare a Rusiei de țări cu care contactele nu sunt mereu comode trădează o Moscovă demnă mai degrabă de bancurile cu Radio Erevan decât de narațiunile bombastic de victorioase și stupid de auto-laudative, promovate de propaganda Kremlinului.
Căci așa cum în relație cu Ucraina, Rusia nu se apără ci atacă, și în relație cu China, Iran și Coreea de Nord lucrurile stau pe dos față de cum sunt enunțate: în loc de autonomie și suficiență, e dependență și deficit.
E drept că, pe termen scurt cel puțin și măcar la suprafață, pariul putinist pe aliniamentul China-Iran-Coreea de Nord a dat oarece roade. Dar și mai drept este faptul că, pentru ruși, grosul bucuriilor a venit nu de la Beijing, Teheran și Phenian, ci de la Washington (prin blocarea în Congres a substanțialului pachet de sprijin, coroborat cu refuzul de a trimite sisteme cu rază lungă de acțiune) și de la Berlin (prin încăpățânarea cu care cancelarul Scholz se opune trimiterii de rachete Taurus).
Dacă nu ar fi existat aceste două esențiale gâtuiri occidentale în materie de livrări către Ucraina, afacerea lui Putin, în primul rând cea de ordin militar cu Iranul și Coreea de Nord, s-ar fi dovedit cu mult, foarte mult mai proastă decât este.
Pentru dronele iraniene (de la aparatele propriu-zise, la transferul tehnologic realizat) și pentru proiectilele din depozitele nord-coreene, Moscova a plătit un preț în mod cert supraevaluat. În disperare de cauză, însă, acest preț a fost achitat cu ochii închiși.
Totuși, este ușor de presupus că ceea ce Moscova a reușit să trimită pe frontul din Ucraina via Teheran și Phenian nu ar fi putut face diferența dacă și Kievul ar fi desfășurat la timp sistemele și munițiile ce încă zac în depozitele Washingtonului și Berlinului.
Prin urmare, succesul dictatorului rezidă nu atât în târgul încheiat cu cei doi dictatori omologi, ci din târgul (încă) eșuat dintre democratul ucrainean și cei doi democrați omologi.
Desigur, încă mai există o fereastră de timp și de oportunitate (deși ea se închide pe zi ce trece mai mult) pentru ca democrațiile americană și germană să ofere gura de oxigen fără de care democrația ucraineană se va sufoca. Iar aceasta reprezintă, în esență, o veste proastă pentru dictatorul de la Moscova.
După cum, o veste în esență proastă, pentru Moscova, este și situația în care se găsește mai nou Iranul. Dar înainte de a explica de ce, câteva tușe de context.
După ce zilele trecute Israelul i-a lichidat câțiva ofițeri-cheie, Teheranul are acum „datoria” loviturii de retaliere.
Deși în rândurile faunei care alcătuiește regimul teocratic iranian tentația de a acționa în termeni maximaliști este probabil copleșitoare, nu mai puțin imperativă este și dozarea răspunsului.
Totuși, Israelul nu este orice țintă, presiunea sub care s-a aflat pe frontul anti-Hamas s-a redus între timp suficient încât să poată redirecționa resurse pentru alt tip de front, iar SUA au semnalat fără echivoc sprijinul militar, politic și de intelligence pentru aliatul său. În plus, există variabile incomode, de ordin intern, în cazul Teheranului, variabile puse recent în lumină de o analiză Geopolitică Futures; variabile care subțiază neconvenabil de mult sârma deja fragilă pe care Iranul e obligat să pășească.
Prin urmare, Iranul, în starea de conflict în care a ajuns cu Israelul, se confruntă cu o interogație „la modă” în astfel de situații: cât de mult mă pot întinde astfel încât să și salvez aparențele, dar nici să nu scap lucrurile de sub control?
Vom afla în curând răspunsul.
Revenind acum – de ce escaladarea dintre Iran și Israel nu este una tocmai fericită pentru Rusia?
Aparent, ai fi tentat să crezi că Putin chiar își dorește o amplificare, pe axa Iran-Israel, a stării conflictuale care caracterizează azi lumea.
Printre motive: distragerea Occidentului și mai ales a SUA, devieri de resurse dinspre frontul ruso-ucrainean spre un eventual nou front în Orientul Mijlociu, extenuarea opiniei publice vestice.
Sunt, nimic de zis, rațiuni destul de plauzibile pentru ca Putin să se lase sedus în a-și plasa speranțele în izbucnirea unei mari confruntări, de data asta via Iran.
Dar în același timp, undeva mai în profunzime, există câteva riscuri majore la care este expusă însăși Moscova: distragerea Iranului, nu doar a SUA; împuținarea excedentului de echipament militar pe care, în condiții de relativă liniște, Iranul l-ar putea transfera Rusiei; creștere a riscului de instabilitate internă în caz că regimul teocratic se aventurează cu retalierea pe cărări nebătute sau insuficient cartografiate. Și, bineînțeles, toată ecuația asta s-ar putea complica nespus, pentru Rusia, dacă în timp ce escaladarea va crește, Washingtonul va găsi totuși cheia pentru deblocarea sprijinului așteptat de ucraineni.
În război, lucrurile nu sunt niciodată în alb și negru, iar calculele pe termen lung sunt adesea subminate de scurtcircuite pe termen scurt. Au suferit de pe urma acestei realități ucrainenii, pot foarte bine suferi de pe urma ei (încă o dată) și rușii.
