Astăzi, săpunul este o parte integrantă a igienei personale, dar în trecut oamenii se bazau pe forme primitive utilizate mai mult în curățarea obiectelor decât pentru igiena personală. O incursiune în banalitatea spectaculoasă a acestui produs strategic în lupta anti-Covid, realizată de Judith Ridner, de la Universitatea de Stat din Mississippi, pentru The Conversation.
„Spălați-vă des pe mâini cu apă și săpun timp de cel puțin 20 de secunde.” Aceasta este ceea ce au fost sfătuiți toți americanii să facă pentru a preveni răspândirea COVID-19 în timpul acestei pandemii.
Este un sfat de bun-simț. Surfactanții din săpun desprind germenii de pe piele, iar apa îi spală. Săpunul este ieftin și omniprezent; este un produs de consum găsit în fiecare gospodărie din țară.
Cu toate acestea, puțini oameni cunosc istoria lungă și murdară a fabricării săpunului, produsul pe care ne bazăm cu toții pentru a ne curăța pielea. Când am început să sap după ceea ce se știe despre utilizarea, în trecut, a săpunului, am fost surprins să dau peste originile sale murdare.
Ingrediente brute pentru curățarea lucrurilor
Întâi au fost mesopotamienii. Ei obțineau un soi de săpun din gătirea acizilor grași – cum ar fi grăsimea obținută de la o vacă, oaie sau capră sacrificată – cu apă și un alcalin precum leșia, o substanță caustică obținută din cenușa lemnului ars. Rezultatul: un material vâscos, gras, lipicios și mirositor, dar care îndepărta murdăria.
O referire timpurie la săpunului apare în cartea savantului roman Plinio cel Bătrân „Naturalis Historia” din anul 77 d.Hr. El descria săpunul drept o pomadă făcută din seu (în cazul de față grăsime de vacă) și cenușă, pe care galii, în special bărbații, o aplicau pe păr pentru a-i da „o nuanță roșiatică”.
Anticii foloseau aceste săpunuri timpurii pentru a curăța fibrele de lână sau bumbac înainte de a le țese, mai degrabă decât pentru igiena umană. Nici măcar grecii și romanii, care au fost pionieri instalațiile de apă curentă și în amenajarea de băi publice, nu foloseau săpunul pentru a-și curăța corpul. În schimb, bărbații și femeile se cufundau în băile de apă și apoi se ungeau cu uleiuri de măsline parfumate.
Până în Evul Mediu, au apărut noi săpunuri pe bază de ulei vegetal. Ele erau apreciate pentru finețea, puritatea și mirosul lor, fiind folosite ca obiecte de lux de către clasele privilegiate din Europa. De exemplu, săpunul Alep, un săpun verde, pe bază de ulei de măsline, infuzat cu ulei aromat de laur. Era produs în Siria și a fost adus în Europa de cruciați și comercianții creștini.
Au urmat curând versiunile franceză, italiană, spaniolă și, în cele din urmă, engleză. Cel mai cunoscut a fost săpunul Jabon de Castilla, sau Castile, botezat după regiunea omonimă din Spania, unde era produs. Săpunul alb, în formă de baton, realizat pe bază de ulei de măsline, a fost și el un obiect de toaletă extrem de popular printre fețele regale europene. Săpunul de Castile a devenit un termen generic pentru orice săpun dur de acest tip.
Apariția coloniilor americane a coincis cu o epocă (anii 1500-1700) în care majoritatea europenilor, privilegiați sau săraci, renunțaseră la obiceiul scăldatului, de teamă că apa răspândește bolile. Coloniștii au folosit săpunul în principal la treburile casnice, iar fabricarea săpunului a făcut parte din rutina casnică sezonieră, supravegheată de femei.
După cum relata o femeie din Connecticut, în 1775, în lunile de iarnă femeile colectau grăsimea (de la măcelărie, ori din ce le rămânea după gătit) și cenușă de lemn. Primăvara, din cenușă făceau leșie, apoi o fierbeau cu grăsime într-un cazan uriaș. Rezulta un săpun moale pe care femeile îl foloseau pentru a spăla lenjeria de corp a coloniștilor.
În noua națiune, înființarea fabricilor de săpun precum Colgate (1807, New York) sau Procter & Gamble (1837, Cincinnati), a mărit scala producției de săpun, dar nu a modificat semnificativ ingredientele sau utilizarea. Americanii din clasa mijlocie au reînceput să facă baie, dar încă se fereau de săpun.
Săpunul a rămas o prelungire a comerțului cu seu, strâns legată de fabricarea lumânărilor. Săpunul în sine era pentru rufe. La prima fabrică P&G, muncitorii foloseau căldări mari pentru a fierbe grăsimile colectate din case, hoteluri și măcelării, din care făceau lumânările și săpunul pe care le vindea.
De la curățarea lucrurilor, la curățarea trupurilor
Războiul civil a fost bazinul cu apă. Mulțumită reformatorilor, care propovăduiau spălatul cu apă și săpun pentru virtuțile sale sanitare, ca fiind de ajutor în efortul de război al Uniunii, igiena personală a câștigat teren. Cererea de săpunuri de toaletă ieftine a crescut dramatic în rândul maselor.
Companiile au început să dezvolte și să comercializeze o serie de produse noi pentru consumatori. În 1879, P&G a introdus săpunul de fildeș, unul dintre primele săpunuri de toaletă parfumate SUA. A urmat compania BJ Johnson, din Milwaukee, cu propriul săpun, Palmolive, pe bază de ulei de măsline și palmier. Era 1898. La începutul anilor 1900, era cel mai bine vândut săpun din lume.
Chimia săpunului a început, de asemenea, să se schimbe, deschizând calea pentru epoca modernă. La P&G, zeci de ani de experimente de laborator cu ulei de nucă de cocos și de palmier importat, apoi cu ulei de bumbac produs intern, au dus la descoperirea grăsimilor hidrogenate, în 1909. Aceste grăsimi solide, pe bază de legume, au revoluționat săpunul, făcând fabricarea sa mai puțin dependentă de produsele secundare animale. Lipsa de grăsimi și uleiuri pentru săpun, în timpul celor două războaie mondiale, a dus, de asemenea, la descoperirea detergenților sintetici, ca substitut „superior” pentru săpunuri de rufe pe bază de grăsimi, produse de curățare pentru uz casnic și șampoane.
Săpunurile fabricate astăzi sunt produse specializate și produse în laborator. Grăsimile animale sintetizate, uleiurile și bazele vegetale sunt combinate cu aditivi chimici, inclusiv hidratanți, balsamuri, agenți de vopsire, culoare și miros, pentru a face săpunurile mai atrăgătoare. Dar ele nu pot masca pe deplin ingredientele de bază, majoritatea dintre ele „murdare”, inclusiv conținutul pe bază de petrol din gelurile de duș.
După cum observa o istorie a P&G din 1947: „Săpunul este o substanță incredibil de obișnuită pentru noi”. Oricât de banal putea să pară în vremurile normale, săpunul a câștigat în notorietate în timpul pandemiei de coronavirus.
- Judith Ridner este profesor de istorie la Universitatea de Stat din Mississippi.
