<< Nu sunt destui palmieri, îşi spuse generalul sovietic. Era iulie 1962, iar Igor Statsenko, comandantul diviziei de rachete a Armatei Roșii, în vârstă de 43 de ani, născut în Ucraina, s-a trezit într-un elicopter, survolând centrul și vestul Cubei. Sub el se întindea un peisaj accidentat, cu puține drumuri și puțină pădure. Cu șapte săptămâni mai devreme, superiorul său – Serghei Biriuzov, comandantul Forțelor de rachete strategice sovietice – călătorise în Cuba, deghizat în agronom. Biriuzov s-a întâlnit cu prim-ministrul țării, Fidel Castro, și i-a împărtășit o propunere extraordinară a liderului Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, de a staționa rachete nucleare balistice pe teritoriul cubanez. Biriuzov, un artilerist la bază, care știa puțin despre rachete, s-a întors în Uniunea Sovietică pentru a-i spune lui Hrușciov că rachetele ar putea fi ascunse în siguranță sub frunzișul palmierilor aflați din abundență pe insulă >>, scriu Serghei Radcenko (profesor la Johns Hopkins School of Advanced International Studies) și Vladislav Zubok (profesor la London School of Economics), pentru Foreign Affairs.
<< Dar când Statsenko, un profesionist adevărat, a cercetat din aer siturile cubaneze, și-a dat seama că ideea era o bătaie de cap. El și ceilalți ofițeri militari sovietici din echipa de recunoaștere au ridicat imediat problema superiorilor lor. În zonele unde ar fi trebuit să fie amplasate bazele de rachete, au subliniat ei, palmierii se aflau la o distanță de 40 până la 50 de picioare și acopereau doar a șaisprezecea parte din sol. Nu exista nicio modalitate de a ascunde armele de ochii superputerii aflate la 90 de mile nord.
Dar se pare că știrea nu a ajuns niciodată la Hrșciov, care a continuat cu schema sa, crezând că operațiunea va rămâne secretă până când rachetele vor fi amplasate la locurile lor. A fost o amăgire fatală. În octombrie, un avion american de recunoaștere U-2 de mare altitudine a reperat locurile de lansare și a început ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „criza rachetelor cubaneze”. Timp de o săptămână, președintele american, John F. Kennedy, și consilierii săi au dezbătut în secret cum să reacționeze. În cele din urmă, Kennedy a ales să nu lanseze un atac preventiv pentru a distruge siturile sovietice, dar, în schimb, a declarat o blocada navală a Cubei pentru a-i oferi Moscovei șansa de a da înapoi. Pe parcursul a 13 zile înspăimântătoare, lumea a fost în pragul războiului nuclear, Kennedy și Hrușciov înfruntându-se „eyeball to eyeball”, după cuvintele memorabile ale secretarului de stat, Dean Rusk. Criza s-a încheiat când Hrușciov a capitulat și a retras rachetele din Cuba în schimbul promisiunii publice a lui Kennedy de a nu invada insula și a unui acord secret de retragere a rachetelor americane cu cap nuclear din Turcia.
Detaliile fiasco-ului palmierului sunt doar câteva dintre dezvăluirile din sutele de pagini de documente top-secret, lansate recent, despre luarea deciziilor sovietice și planificarea militară. Unele provin din arhivele Partidului Comunist sovietic și au fost declasificate înainte de războiul din Ucraina; altele au fost desecretizate în liniște de către Ministerul rus al Apărării în mai 2022, în perioada premergătoare celei de-a 60-a aniversări a crizei rachetelor din Cuba. Decizia de a elibera aceste documente, fără redactare, este doar unul dintre multele paradoxuri ale Rusiei președintelui Vladimir Putin, unde arhivele de stat continuă să elibereze numeroase dovezi despre trecutul sovietic, chiar dacă regimul reprimă ancheta liberă și răspândește propagandă anistorică. Am avut norocul să obținem aceste documente; continua strângere a șurubului, în Rusia, va inversa probabil progresele recente f[cute în declasificare.
Documentele aruncă o lumină nouă asupra celei mai îngrozitoare crize din timpul Războiului Rece, contestând multe ipoteze privitoare la ceea ce a motivat operațiunea masivă a sovieticilor în Cuba și de ce a eșuat atât de spectaculos. Într-o perioadă de escaladare a tensiunilor cu un alt lider nerăbdător de la Kremlin, povestea crizei oferă un mesaj înfricoșător despre riscurile jocului periculos. De asemenea, ilustrează măsura în care diferența dintre catastrofă și pace se rezumă adesea nu la strategii, ci la pura întâmplare.
Dovezile arată că ideea lui Hrușciov de a trimite rachete în Cuba a fost un joc de noroc remarcabil de prost gândit, al cărui succes depindea de un improbabil noroc. Departe de a fi o mutare îndrăzneață de șah, motivată de un realpolitik cu sânge rece, operațiunea sovietică a fost o consecință a resentimentelor lui Hrușciov față de demersurile SUA în Europa și a temerii sale că Kennedy va ordona o invazie a Cubei, răsturnându-l pe Castro și umilind Moscova, în acest proces. Și departe de a fi o demonstrație impresionantă de viclenie și putere sovietică, operațiunea a fost afectată de o lipsă profundă de înțelegere a condițiilor din teren, din Cuba. Fiasco-ul palmierului a fost doar una dintre multele gafe pe care le-au făcut sovieticii în vara și toamna lui 1962.
Dezvăluirile au o rezonanță deosebită într-un moment în care, încă o dată, un lider de la Kremlin este angajat într-un gambit extern riscant, confruntându-se cu Occidentul, în timp ce spectrul războiului nuclear pândește în fundal. Acum, ca și atunci, în
Rusia luarea deciziilor este condusă de orgoliu și de un sentiment de umilire. Acum, ca și atunci, eșaloanele militare de la Moscova își țin gura cu privire la decalajul masiv dintre operațiunea pe care o avea în vedere liderul și realitatea implementării acesteia.
La o sesiune de întrebări și răspunsuri pe care a susținut-o în octombrie, Putin a fost întrebat despre paralelele dintre criza actuală și cea cu care s-a confruntat Moscova cu 60 de ani în urmă. El a răspuns criptic. „Nu mă pot imagina în rolul lui Hrușciov”, a spus el. „În niciun caz”. Dar dacă Putin nu poate vedea asemănările dintre situația dificilă a lui Hrușciov și cea cu care se confruntă el acum, atunci este într-adevăr un istoric amator. Rusia, se pare, încă nu a învățat lecția crizei rachetelor cubaneze: capriciile unui conducător autocrat îi pot conduce țara într-un cul-de-sac geopolitic, iar pe marginea calamității.
În 1962, Hrușciov a inversat cursul și a găsit o cale de ieșire. Putin încă nu a făcut același lucru.
O propunere modestă
„Toată operațiunea noastră a fost să descurajăm SUA, astfel încât să nu atace Cuba”, le-a spus Hrușciov liderilor săi politici și militari de vârf, la 22 octombrie 1962, după ce a aflat de la ambasada sovietică la Washington că Kennedy era pe cale să se adreseze poporului american. Cuvintele lui Hrușciov sunt păstrate în procesele-verbale detaliate ale întâlnirii, recent desecretizate, din arhivele Partidului Comunist sovietic. Statele Unite aveau rachete nucleare în Turcia și Italia. De ce Uniunea Sovietică nu le-ar putea avea în Cuba? El a continuat: „La vremea lor, SUA au făcut același lucru, încercuind țara noastră cu baze de rachete. Acest lucru ne-a descurajat”. Hrușciov se aștepta ca Statele Unite să suporte pur și simplu descurajarea sovietică, așa cum el suportase descurajarea SUA.
Lui Hrușciov, ideea de a trimite rachete în Cuba îi venise cu câteva luni mai devreme, în mai, când a ajuns la concluzia că invazia eșuată a CIA din Golful Porcilor, din aprilie 1961, fusese doar o încercare. El a recunoscut că o preluare americană a Cubei ar aduce o lovitură gravă credibilității liderului sovietic și l-ar expune, la Moscova, acuzațiilor de incompetență. Dar, după cum arată în mod clar procesul-verbal al reuniunii din 22 octombrie, în luarea deciziei Hrușciov a avut în vedere mai mult decât preocupări legate de Cuba. Hrușciov era profund supărat de ceea ce el percepuse drept tratament inegal din partea Statelor Unite. Și, spre deosebire de povestea convențională, era la fel de îngrijorat de China, despre care se temea că va exploata o înfrângere în Cuba pentru a-i contesta pretenția de a conduce mișcarea comunistă globală.
Hrușciov le-a încredințat punerea în aplicare a ideii sale îndrăznețe celor trei comandanți militari de top — Biriuzov, Rodion Malinovsky (ministrul apărării) și Matvei Zaharov (șeful Statului Major) — și întreaga operațiune a fost planificată de o mână de ofițeri din statul major, care au lucrat în cel mai mare secret. Unul dintre documentele cheie recent lansate este o propunere oficială pentru operațiune pregătită de armată și semnată de Malinovski și Zaharov. Este datată 24 mai 1962 — la doar trei zile după ce Hrușciov abordase în Consiliul de Apărare, organismul politic-militar suprem pe care îl prezida, ideea sa de a plasa rachete în Cuba.
Conform propunerii, armata sovietică trimitea în Cuba Divizia 51 de rachete, formată din cinci regimente: toți ofițerii și soldații grupului, aproximativ 8.000 de oameni, își vor părăsi baza din vestul Ucrainei și vor fi staționați permanent în Cuba. Ar aduce cu ei 60 de rachete balistice: 36 de R-12 cu rază medie de acțiune și 24 de R-14 cu rază medie de acțiune. R-14-urile au reprezentat o provocare deosebită: la 80 de picioare lungime și 86 de tone metrice, rachetele au avut nevoie de o mulțime de ingineri și tehnicieni în construcții, precum și de zeci de șenilate, macarale, buldozere, excavatoare și betoniere pentru a le instala pe platformele de lansare din Cuba. În Cuba, trupelor diviziei de rachete li s-ar alătura mulți alți soldați și echipamente: două divizii antiaeriene, un regiment de bombardiere Il-28, o escadrilă a forțelor aeriene de luptă MiG, trei regimente cu elicoptere și rachete de croazieră, patru regimente de infanterie cu tancuri și trupe de sprijin și logistică. În propunerea din 24 mai, lista acestor unități a umplut cinci pagini: 44.000 de oameni în uniformă, plus 1.800 de specialiști în construcții și inginerie.
Generalii sovietici nu mai desfășuraseră niciodată o divizie completă de rachete și atât de multe trupe pe mare, iar acum trebuiau să-i trimită într-o altă emisferă. Netulburați, planificatorii militari au botezat operațiunea cu numele de cod „Anadîr”, după râul arctic de peste Marea Bering din Alaska – o direcționare geografică greșită, menită să încurce informațiile americane.
În partea de sus a propunerii, Hrușciov a scris cuvântul „de acord” și a semnat. Mai jos sunt semnăturile altor 15 lideri seniori. Hrușciov a vrut să se asigure că dacă operațiunea eșua niciun alt membru al conducerii nu se putea distanța de ea. Își împinsese cu succes colegii să semneze pe planul său aiurit. O scenă izbitor de asemănătoare se va repeta 60 de ani mai târziu, când, cu câteva zile înainte de invazia din Ucraina, Putin i-a forțat pe membrii consiliului său de securitate, unul câte unul, să vorbească cu voce tare și să susțină „operațiunea militară specială”, la o ședință televizată.
Operațiunea Anadîr
Pe 29 mai 1962, Biriuzov a sosit în Cuba cu o delegație sovietică și a pozat într-un agronom pe nume Petrov. Când i-a transmis lui Castro propunerea lui Hrușciov, ochii liderului cubanez s-au luminat. Castro a îmbrățișat rachetele sovietice ca pe un serviciu adus întregului lagăr socialist, o contribuție cubaneză la lupta împotriva imperialismului american. În timpul acestei călătorii, Biriuzov a ajuns și la concluzia centrală că palmierii puteau camufla rachetele.
În iunie, când Hrușciov s-a întâlnit din nou cu armata, Aleksei Dementiev, un consilier militar sovietic în Cuba, chemat la Moscova, a apărut ca o voce singură a prudenței. Când a început să spună că era imposibil să ascundă rachetele de avioanele U-2 americane, Malinovski i-a dat cu piciorul subordonatului sub masă pentru a-l face să tacă. Operațiunea fusese deja decisă; era prea târziu pentru a o contesta, cu atât mai puțin în fața lui Hrușciov. Anadîr nu mai era de oprit. La sfârșitul lunii iunie, Castro l-a trimis pe fratele său, Raúl, ministrul apărării, la Moscova pentru a discuta despre un acord de apărare reciprocă care să legitimeze desfășurarea militară sovietică în Cuba. Cu Raul, Hrușciov a fost plin de cuvinte bombastice, promițând chiar că va trimite o flotilă militară în Cuba pentru a demonstra hotărârea sovietică în curtea Statelor Unite. Kennedy, s-a lăudat el, nu va face nimic. Cu toate acestea, în spatele obișnuitei fanfaronade se afla frica. Hrușciov a vrut să țină secret planul Anadîr cât mai mult timp posibil, ca să nu intervină SUA și să-i răstoarne planurile ambițioase. Și astfel, acordul militar sovieto-cubanez nu a fost niciodată publicat.
Și comandanții sovietici de vârf au vrut să ascundă adevăratul scop al Operațiunii Anadîr – chiar și față de mare parte din restul armatei sovietice. Documentele oficiale care fac parte din tezaurul recent desecretizat se refereau la operațiune ca la un „exercițiu”. Astfel, cel mai mare pariu din istoria nucleară a fost prezentat restului armatei ca un antrenament de rutină. Într-o paralelă izbitoare, proasta aventură a lui Putin în Ucraina a fost și ea catalogată drept un „exercițiu”, comandanții la nivel de unitate fiind ținuți în beznă până în ultimul moment.
Operațiunea Anadîr a început serios în iulie. Pe 7, Malinovski i-a raportat lui Hrușciov că toate rachetele și personalul sunt gata să plece în Cuba. Expediția a fost numită Grupul Forțelor Sovietice din Cuba, iar comandantul acesteia era Issa Pliev, un general de cavalerie în vârstă de 59 de ani, un veteran atât al Războiului Civil Rus, cât și al celui de-Al Doilea Război Mondial. În aceeași zi, Hrușciov s-a întâlnit cu el, Statsenko și alți 60 de generali, ofițeri superiori și comandanți de unități în timp ce se pregăteau să plece. Misiunea lor era să zboare în Cuba pentru recunoaștere pentru a pregăti totul pentru sosirea armadei cu rachete și trupe, în lunile următoare. Pe 12 iulie, grupul a ajuns în Cuba la bordul unui avion de pasageri Aeroflot. O săptămână mai târziu, o sută de ofițeri suplimentari au sosit cu încă două zboruri.
Călătoria grăbită a fost plină de necazuri. Restul oficialității sovietice a greșit povestea de acoperire a grupului de recunoaștere: în ziare, pasagerii avioanelor Aeroflot erau numiți „specialiști în aviația civilă”, deși în Cuba, aceștia erau catalogați drept „specialiști în agricultură”. Când un zbor a aterizat în Havana, nimeni nu i-a întâmpinat pe pasageri, așa că ofițerii au străbătut aeroportul timp de trei ore înainte de a fi în sfârșit duși. Un alt zbor s-a lovit de furtuni și a trebuit să devieze spre Nassau, Bahamas, unde turiștii americani curioși au făcut poze cu avionul sovietic și cu pasagerii săi.
Statsenko a sosit pe 12 iulie. Între 21 și 25 iulie, el și alți ofițeri sovietici au străbătut insula, purtând uniforme ale armatei cubaneze și însoțiți de gărzile personale ale lui Castro. Ei au inspectat locurile care fuseseră selectate pentru desfășurarea a cinci regimente de rachete, toate în vestul și centrul Cubei, în conformitate cu raportul optimist al lui Biriuzov. Statsenko nu a fost deranjat doar de raritatea palmierilor. După cum s-a plâns mai târziu într-un raport – un alt document recent deschis – echipa sovietică nu avea nici măcar cunoștințele de bază despre condițiile din Cuba. Nimeni nu le-a oferit materiale informative despre geografia, clima și condițiile economice ale insulei tropicale. Nici măcar nu aveau hărți; acestea erau programate să sosească mai târziu, cu vaporul. Căldura și umiditatea au lovit puternic echipa. Castro și-a trimis câțiva ofițeri de stat major să ajute la inspecții, dar nu erau interpreți, așa că echipa de recunoaștere a fost nevoită să urmeze un curs intensiv de limba spaniolă elementară. Puțina spaniolă pe care o învățaseră ofițerii în câteva zile nu i-a dus departe.
Cu locurile inițiale de rachete expuse fără speranță, Pliev, omul responsabil, a ordonat echipelor de recunoaștere să găsească locații mai bune, în zone îndepărtate protejate de dealuri și păduri (conform instrucțiunilor lui Castro, ei au trebuit să găsească și locuri care să nu necesite relocarea pe scară largă a țăranilor). De două ori, Pliev a întrebat statul major general din Moscova dacă putea muta unele locații de rachete în zone mai potrivite. De fiecare dată, Moscova a respins inițiativa. Unele zone noi au fost respinse pentru că „se aflau în zona zborurilor internaționale” – o precauție sensibilă pentru a evita posibilitatea ca rachetele sol-aer sovietice să doboare accidental aeronave civile. Dar alte locații au fost respinse pentru că „nu corespundeau directivei statului major” – cu alte cuvinte, planificatorii de la Moscova nu au vrut să schimbe ceea ce superiorii lor aprobaseră deja. În cele din urmă, rachetele au fost repartizate în zone expuse.
Pe lângă dificultățile neașteptate de amplasare a rachetelor, în Cuba sovieticii au întâlnit și alte surprize. Pliev și alți generali plănuiau să sape adăposturi subterane pentru trupe, dar solul cubanez s-a dovedit prea stâncos. Între timp, echipamentele electrice sovietice erau incompatibile cu alimentarea cu energie electrică cubaneză, care funcționa la standardul nord-american de 120 de volți și 60 de herți. Planificatorii sovietici uitaseră să ia în considerare și vremea: în Cuba, sezonul uraganelor se desfășoară din iunie până în noiembrie, tocmai când trebuiau desfășurate rachetele și trupele, iar ploile neîncetate împiedicau transportul și construcția. Electronicele și motoarele sovietice, concepute pentru climatul rece și temperat al Europei, s-au corodat rapid în umiditatea înăbușitoare. Abia în septembrie, la mult timp după începerea operațiunii, statul major general a trimis instrucțiuni pentru operarea și întreținerea armamentului în condiții tropicale.
„Toate acestea ar fi trebuit să fie cunoscute înainte de începerea lucrărilor de recunoaștere”, le-a spus Statsenko superiorilor săi la două luni după încheierea crizei, memoriul său mustind de iritare. I-a luat la rost pe planificatori pentru că știau atât de puține despre Cuba. „Întreaga operațiune ar fi trebuit să fie precedată cel puțin de o cunoaștere și un studiu minim – de către cei care trebuiau să îndeplinească sarcina – a capacităților economice ale statului, a condițiilor geografice locale și a situației militare și politice din țară”. Nu a îndrăznit să-l indice cu numele pe Biriuzov, dar, în orice caz, era clar pentru toți că adevăratul vinovat era Hrușciov, care nu-i lăsase armatei timp ca să se pregătească.
Marfă prețioasă
Cu toate bâjbâielile, Anadîr a fost o realizare logistică considerabilă. Amploarea transporturilor a fost enormă, după cum detaliază documentele proaspăt desecretizate. Sute de trenuri au adus trupe și rachete în opt porturi sovietice de îmbarcare, printre care Sevastopol în Crimeea, Baltiisk în Kaliningrad și Liepaja în Letonia. Nikolaev — astăzi orașul ucrainean Mikolaiv, de la Marea Neagră, a servit drept principalul nod de transport maritim pentru rachete, datorită facilităților sale gigantice portuare și a conexiunilor feroviare. Deoarece macaralele portului erau prea mici pentru a încărca rachetele mai mari, a fost adusă o macara plutitoare de 100 de tone pentru a face treaba. Încărcarea se desfășura noaptea și, de obicei, dura două sau trei zile pentru fiecare rachetă. Totul se făcea pentru prima dată, iar inginerii sovietici au trebuit să rezolve din mers nenumărate probleme. Ei și-au dat seama cum să atașeze rachete în interiorul unor nave care erau folosite în mod normal pentru a transporta cereale sau ciment și cum să depoziteze combustibil lichid pentru rachete în siguranță în interiorul calei. Două sute cincizeci și șase de vagoane de cale ferată au livrat 3.810 de tone metrice de muniție. Au fost trimise aproximativ 8.000 de camioane și mașini, 500 de remorci și 100 de tractoare, împreună cu 31.000 de tone metrice de combustibil pentru mașini, avioane, nave și, bineînțeles, rachete. Armata a expediat 24.500 de tone metrice de alimente. Sovieticii plănuiau să rămână mult timp în Cuba.
Din iulie până în octombrie, armada de 85 de nave a transportat oameni și provizii din Marea Neagră, prin Marea Mediterană și peste Oceanul Atlantic. Echipajele navelor au putut vedea că navele lor nu treceau neobservate. După cum relevă rapoartele desecretizate ale căpitanilor, ofițerilor militari și ofițerilor KGB, avioane – unele din țări NATO, altele neidentificate – au zburat deasupra navelor de peste 50 de ori. Potrivit unui raport sovietic desecretizat, unul dintre avioane chiar s-a prăbușit în mare. Unele dintre nave au fost urmprite de Marina SUA. Fiecare navă sovietică era înarmată cu două mitraliere grele cu două țevi. Instrucțiuni secrete de la Moscova au permis trupelor de la bord să tragă dacă nava lor era pe cale să fie abordată; dacă era pe punctul de a fi confiscată, urmau să mute toți oamenii pe plute, să distrugă toate documentele și să scufunde nava cu încărcătura ei. Dar o potențială urgență era doar una dintre multele griji. Unele trupe au călătorit cu o navă de pasageri, într-un confort relativ, dar majoritatea au navigat pe nave comerciale pe care sovieticii le atribuiseră operațiunii. Acești oameni s-au confruntat cu un calvar: s-au înghesuit în calele de marfă pe care le împărțeau cu echipamente, piese metalice și cherestea. Adesea, s-au îmbolnăvit. Unii dintre bărbați au murit pe drum și au fost înmormântați în mare.
Dar navele au avut noroc și au ajuns în Cuba fără incidente. Pe 9 septembrie, primele șase rachete R-12, depozitate în interiorul navei de marfă Omsk, au ajuns în portul Casilda, pe coasta de sud a Cubei. Altele au ajuns mai târziu în Mariel, chiar la vest de Havana. Rachetele au fost descărcate în secret, noaptea, între orele 00.00 și 05.00. Lucrătorii din construcții care trebuiau să construiască platformele pentru rachetele R-14, mai grele, nu sosiseră încă, așa că soldații aflați la îndemână au trebuit să facă toată munca. Bărcile militare sovietice și scafandrii au securizat zona nautică. Toți s-au schimbat în uniforme cubaneze. Conform instrucțiunilor statului major, vorbitul în rusă era „categoric interzis”.
Trei sute de soldați cubanezi și chiar câțiva „pescari special testați și selectați” au fost însărcinați cu protejarea portului în care urmau să fie aduse rachetele. Armata și poliția cubaneze au colindat drumurile și chiar au organizat false accidente de mașină de-a lungul traseului de la port la locurile de rachete pentru a ține populația locală departe. Un loc la vest de Havana care urma să servească drept loc de lansare pentru rachete R-14, era imposibil de ascuns, așa că a fost prezentat publicului cubanez drept „șantierul de construcție pentru un centru de pregătire militară cubanez”. Foarte puțini cubanezi știau despre rachete. De fapt, doar 14 oficiali cubanezi au avut o viziune completă asupra operațiunii: Fidel, Raúl, revoluționarul argentinian Che Guevara (pe atunci unul dintre cei mai mari consilieri ai lui Fidel), Pedro Luis Rodríguez (șeful informațiilor militare cubaneze) și alți zece ofițeri superiori.
Acum erau aproximativ 42.000 de militari sovietici pe pământ cubanez. Cei de la divizia de rachete a lui Statsenko s-au concentrat pe construirea de rampe de lansare pentru rachete R-12. Alții au manevrat bombardiere, rachete sol-aer, avioane de luptă și alte arme pe care Moscova le trimisese pe insulă. Încă o dată, însă, condițiile tropicale au încetinit progresul. Ploaia, umiditatea și țânțarii au coborât asupra regimentelor care soseau. Soldații dormeau în corturi îmbibate. Temperaturile au depășit 100 Fahrenheit. Camuflajul a rămas o problemă de nerezolvat: printre palmierii rari, corturile, ca și rachetele, erau imposibil de ascuns. Noile documente dezvăluie că comandanții au învelit echipamentul în plase de camuflaj, dar culoarea plaselor se potrivea cu frunzișul verde al Rusiei și ieșea puternic în evidență în peisajul cubanez ars de soare.
Statul major sovietic dorea ca rampele de lansare pentru R-12 să fie finalizate până la 1 noiembrie. Din septembrie până în prima jumătate a lunii octombrie, echipajele au lucrat ore suplimentare pentru a respecta acest termen limită, dar din nou au fost întârziate de încurcături. Echipajele de construcții care trebuiau să instaleze rachete R-14, de exemplu, au petrecut o lună întreagă în Cuba așteptând sosirea echipamentelor lor. Unele piese pentru lansatoarele R-12 au întârziat câteva săptămâni. Până la jumătatea lunii octombrie, niciuna dintre locațiile pentru rachete nu era gata. Cel mai aproape de finalizare – amplasamentul R-12 de lângă Calabazar de Sagua, în centrul Cubei – a fost afectat de probleme de comunicații, fără o legătură radio fiabilă între acesta și sediul din Havana. Și apoi a venit 14 octombrie.
Prinși în flagrant
În acea dimineață, un avion spion american U-2, zburând la 72.500 de picioare și echipat cu o cameră de format mare, a trecut peste unele dintre șantiere. Două zile mai târziu, fotografiile erau pe biroul lui Kennedy.
Privind retrospectiv, este remarcabil că americanilor le-a luat atât de mult timp să descopere rachetele, având în vedere amploarea gafelor sovietice din Cuba. Norocul a jucat un rol important. Furtunile care au împiedicat trupele sovietice le-au și protejat de ochii americanilor, deoarece plafonul dens de nori a împiedicat fotografiarea aeriană. Și, așa cum se întâmplă, CIA a făcut o gafă proprie. Deși agenția a detectat sosirea armelor antiaeriene sovietice la sfârșitul lunii august, nu a reușit să tragă concluzia evidentă cu privire la ce erau forțele sovietice atât de dornice să protejeze, concluzionand în schimb că armele erau doar pentru apărarea convențională a Cubei, în ciuda suspiciunilor directorului CIA, John McCone.
Timp de câteva zile, Kennedy a deliberat cu consilierii săi de top despre cum să reacționeze la ceea ce el a considerat a fi un act flagrant de provocare. Mulți din grupul, cunoscut sub numele de EXCOMM, au fost favorabili unui atac total asupra Cubei pentru a distruge bazele sovietice. Kennedy a optat în schimb pentru un răspuns mai prudent: o blocadă navală sau o „carantină” a Cubei. Prudența lui era justificată, pentru că nimeni nu putea garanta că toate rachetele vor fi rase.
Această precauție a provenit parțial dintr-o altă sursă de incertitudine: dacă vreuna dintre rachete era gata. De fapt, după cum relevă documentele nou desecretizate, abia pe 20 octombrie a devenit operațional primul sit – unul cu opt lansatoare R-12. Până la 25 octombrie, încă două locații au fost pregătite, deși din nou în circumstanțe mai puțin decât ideale: rachetele trebuiau să împartă echipamentele de alimentare, iar sovieticii trebuiau să canibalizeze personalul din regimentele destinate inițial să opereze R-14. Până la căderea nopții de 27 octombrie, toate cele 24 de lansatoare pentru R-12, opt per regiment, erau gata.
National Security Archive / Central Intelligence Agency / Sursa: Foreign Affairs
Sau, mai degrabă, aproape gata. Instalația de depozitare a focoaselor nucleare R-12 era situată la o distanță considerabilă de locurile de rachete: la 70 de mile de un regiment, la 90 de mile de altul și la 300 de mile de altul. Dacă Moscova dădea un ordin de lansare a rachetelor către ținte americane, comandanții sovietici din Cuba aveau nevoie de între 14 și 24 de ore pentru a transporta focoasele pe kilometri de teren adesea înșelător. Recunoscând că acesta era un termen prea lung, Statsenko, pe 27 octombrie, a ordonat ca unele dintre focoase să se apropie de cel mai îndepărtat regiment, micșorând timpul la zece ore. Kennedy nu știa nimic despre aceste provocări logistice. Dar existența lor sugerează încă o dată rolul norocului. Dacă EXCOMM ar fi aflat de aceste dificultăți, șoimii ar fi avut un argument mai puternic în favoarea unei lovituri totale asupra Cubei – care probabil ar fi dezactivat rachetele, dar ar fi putut duce la un război cu Uniunea Sovietică, fie în Cuba, fie în Europa.
Acum este clar că trupele sovietice din Cuba nu aveau nicio autoritate predelegată de a lansa rachete nucleare asupra Statelor Unite; orice ordin trebuia să vină de la Moscova. De asemenea, este îndoielnic că sovieticii din Cuba aveau autoritatea de a folosi arme nucleare tactice cu rază mai scurtă de acțiune în cazul unei invazii americane. Aceste arme includ rachete de croazieră de coastă cu arme nucleare și rachete cu rază scurtă de acțiune care fuseseră expediate în Cuba cu divizia Statsenko. În timpul unei lungi întâlniri de la Kremlin, care a început în seara zilei de 22 octombrie și a durat până la primele ore ale zilei de 23 octombrie, liderii sovietici au dezbătut dacă americanii vor invada Cuba și, dacă da, dacă trupele sovietice ar trebui să folosească arme nucleare tactice pentru a le respinge. Hrușciov nu a recunoscut niciodată că întreaga operațiune a fost o prostie, dar a vorbit despre greșeli grave. Rezultatul acestei întâlniri – care a coincis cu discursul lui Kennedy de anunțare a blocadei navale – a fost un ordin către Pliev de a se abține de la folosirea armelor nucleare strategice sau tactice, cu excepția cazului în care Moscova îi ordona.
Nu a existat o invazie americană, iar ordinul de a lansa rachetele nu a venit niciodată. Dacă ar fi venit, însă, fără îndoială că fi fost urmat la litera. Raportul lui Statsenko menționa că el și cei aflați sub comanda sa „erau pregătiți să-și dea viața și să execute onorabil orice ordin al Partidului Comunist și al guvernului sovietic”. Cuvintele sale evidențiază eroarea că liderii militari ar putea acționa ca un control asupra liderilor politici înclinați să declanșeze un război nuclear: oficialii militari din Cuba nu aveau de gând să contrazică niciodată autoritățile politice de la Moscova.
Absența creierului
Deși Hrușciov a tunat și a fulgerat în primele două zile după ce Kennedy a declarat blocada navală, acuzând Statele Unite de duplicitare și „piraterie totală”, pe 25 octombrie el și-a schimbat tonul. În acea zi, a dictat o scrisoare pentru Kennedy în care promitea să retragă rachetele în schimbul unui angajament american de a nu interveni în Cuba. Două zile mai târziu, el a adăugat pe lista sa de dorințe eliminarea rachetelor americane Jupiter, din Turcia, derutându-l pe Kennedy și tergiversând criza. În cele din urmă, Kennedy a decis să accepte oferta. El l-a instruit pe fratele său, Robert, procuror general, să se întâlnească cu Anatolii Dobrînin, ambasadorul sovietic la Washington.
În seara zilei de 27 octombrie, Robert Kennedy și-a luat angajamentul informal de a elimina rachetele Jupiter din Turcia, dar a insistat că concesia trebuie să rămână secretă. Noile telegrame disponibile, de la Moscova către Dobrînin, arată cât de importantă a fost pentru Hrușciov această asigurare. Ambasadorul a fost instruit în mod special să extragă cuvântul „acord” de la Kennedy, probabil pentru ca Hrușciov să-i poată vinde afacerea cercului său interior ca o capitulare americană. Lăsând impresia că Kennedy făcea și concesii, cuvântul „acord” ajuta la prezentarea unei capitulări drept o victorie, un schimb Cuba-pentru-Turcia.
În acest moment, însă, Hrușciov era dornic de o înțelegere. Fusese speriat de o serie de evenimente tulburătoare. În dimineața zilei de 27, un U-2 american fusese doborât deasupra Cubei de o rachetă sol-aer furnizată de sovietici, la ordinul ofițerilor sovietici superiori din Cuba. Sovieticii din Cuba au presupus întotdeauna că va exista o invazie a SUA și i-au învinovățit pe cubanezi pentru că nu au reușit să detecteze zborurile de recunoaștere americane înainte de criză. În consecință, după cum arată fișierele desecretizate, Malinovski i-a prezentat lui Hrușciov doborârea U-2 ca pe o măsură necesară pentru a-i împiedica pe americani să facă mai multe fotografii ale bazelor sovietice. În misiva sa adresată lui Hrușciov, nu a conștientizat că doborârea ar fi putut deveni un preludiu al celui de-al treilea război mondial. Nici Statsenko nu a făcut-o, atunci când, mai târziu, a raportat doborârea în mod practic, prezentând-o, de asemenea, ca un răspuns de rutină pe care armata sovietică era antrenată și îndreptățită să o facă.
La mijlocul zilei, a avut loc un alt incident care a implicat un U-2 american: un avion trimis în Arctica pentru a eșantiona atmosfera pentru radiații s-a rătăcit și a zburat accidental în spațiul aerian sovietic. Armata sovietică i-a cartografiat progresul pe hărți acum declasificate, care arăta, de asemenea, numărul de ore de care aveau nevoie avioanele americane pentru a atinge țintele pe teritoriul sovietic.
Cea mai tulburătoare evoluție dintre toate a fost însă o rugăminte pe care Castro o trimisese devreme în dimineața zilei de 27 octombrie, ora Havanei, în care i-a cerut lui Hrușciov să lanseze o lovitură nucleară preventivă împotriva Statelor Unite dacă americanii îndrăzneau să invadeze Cuba. Istoricii sunt de multă vreme conștienți de această cerere, dar datorită noilor documente, acum știm mai multe despre ce a gândit Hrușciov despre ea. „Ce este asta – o nebunie temporară sau absența creierului?”, s-a înfuriat el, pe 30 octombrie, conform unei dictări desecretizate, luată de secretarul său.
Hrușciov era un om emoțional, dar la ceasul celui mai mare pericol s-a retras din prag. După cum i-a spus el unui vizitator indian pe 26 octombrie, conform documentelor recent lansate, „din experiența vieții mele, știu că războiul este ca un joc de cărți, deși eu însumi nu am jucat niciodată și nu joc cărți”. Acea calificare finală nu a fost pe deplin veridică: pentru Hrușciov, întreaga operațiune cubaneză a fost un mare meci de poker, pe care credea că îl poate câștiga blufând. Dar cel puțin a știut când să se plieze. Pe 28 octombrie a anunțat că va demonta rachetele.
Învățare și uitare
Din 1962, istoricii, oamenii din științele politice și teoreticienii jocului au repetat la nesfârșit criza rachetelor din Cuba. Au fost publicate volume de documente și au avut loc nenumărate conferințe și jocuri de război. Relatarea clasică a crizei de către Graham Allison, Essence of Decision, a fost publicată în 1971 și actualizată în 1999 cu ajutorul lui Philip Zelikow. Una dintre concluziile cărții originale, inclusă și în ediția revizuită, a trecut testul timpului: criza a fost „evenimentul definitoriu al erei nucleare și cel mai periculos moment din istoria înregistrată”.
Dar documentele sovietice declasificate fac unele corecturi importante la punctul de vedere convențional, evidențiind călcâiul lui Ahile al procesului decizional de la Kremlin, care persistă până în zilele noastre: un mecanism de feedback rupt. Liderii militari sovietici aveau o expertiză minimă în Cuba, s-au înșelat cu privire la capacitatea lor de a-și ascunde operațiunea, au trecut cu vederea pericolele recunoașterii aeriene ale SUA și au ignorat avertismentele experților. Un mic grup de înalți oficiali care nu știau nimic despre Cuba, acționând într-un secret extrem, au întocmit un plan neglijent pentru o operațiune care era sortită eșuării și nu a permis nimănui să-și pună la îndoială presupunerile.
Într-adevăr, eșecul mecanismului de feedback a fost cel care a dus la cauza imediată a crizei, rachetele slab camuflate. Allison și Zelikow au concluzionat că această supraveghere nu a fost rezultatul incompetenței, ci o consecință a armata sovietică a urmat fără minte procedurile standard de operare, care au fost „proiectate pentru setări în care camuflajul nu fusese niciodată necesar”. Din această perspectivă, forțele sovietice nu au reușit să camufleze în mod adecvat rachetele pur și simplu pentru că nu o mai făcuseră niciodată înainte.
Noile dovezi oferă un răspuns diferit. Sovieticii au apreciat pe deplin importanța ascunderii rachetelor, iar întreaga strategie a lui Hrușciov s-a bazat de fapt pe presupunerea greșită că ar fi capabili să facă exact asta. Ofițerii militari sovietici din Cuba erau, de asemenea, conștienți de importanța ascunderii rachetelor. Ei au recunoscut pericolul recunoașterii aeriene din SUA, au încercat să-l abordeze propunând locuri mai bune și totuși au eșuat. Miezul problemei a fost nepăsarea și incompetența inițială a lui Biriuzov. Concluzia lui că rachetele ar putea fi ascunse sub palmieri a fost transmisă ca un adevăr de netăgăduit. Experții militari aflați cu mult sub el în ierarhie au remarcat că rachetele vor fi expuse la survolurile U-2 și au raportat în mod corespunzător problema în lanțul de comandă. Cu toate acestea, planificatorii din statul major nu au corectat-o niciodată, nedorind să-și deranjeze superiorii sau să pună la îndoială ideea întregii operațiuni. Operațiunea Anadîr a eșuat nu pentru că forțele de rachete sovietice erau prea legate de procedurile lor standard, ci pentru că hipercentralizarea armatei a împiedicat mecanismele de feedback să funcționeze corect.
În primele lor rapoarte de analiză a crizei – parte a noului set de documente – liderii militari sovietici s-au angajat într-un joc de aruncare a vinei. Ignorându-și propria vinovăție, Biriuzov a arătat cu degetul către „centralizarea excesivă a managementului” operațiunii „în toate etapele în mâinile statului major general, care a înlănțuit inițiativa de mai jos și a redus calitatea luării deciziilor în anumite chestiuni” la fața locului, în Cuba. Nu a recunoscut niciodată lipsa de camuflaj ca principal defect al lui Anadîr, deși superiorii săi politici au recunoscut-o imediat ca atare.
Anastas Mikoian, un membru al Prezidiului pe care Hrușciov îl trimisese la Havana pentru a aranja retragerea rachetelor, a vorbit cu ofițerii sovietici din Cuba, în noiembrie. A încercat să transforme lipsa de camuflaj într-o glumă. „Rachetele sovietice au ieșit în evidență ca în timpul unei parade în Piața Roșie, dar în picioare”, le-a spus el lui Pliev și tovarășilor săi. „Oamenii noștri de rachete se pare că au decis să le dea americanilor un deget mijlociu în acest fel”. Mikian și-a liniștit chiar necazul în legătură cu descoperirea rachetelor, spunând că serviciile de informații vest-germane, iar nu U-2, au descoperit rachetele sovietice (de fapt, vest-germanii adunaseră niște dovezi, dar cu greu și flagrantul pe care l-a descoperit zborul U-2). Și el a susținut că, odată ce rachetele sovietice au fost reperate, acestea nu mai serveau niciunui scop de descurajare – o afirmație absurdă, dat fiind că Statele Unite cu greu puteau fi descurajate de rachete despre care nu știa. În ciuda eforturilor lui Mikoian, comandanții și ofițerii sovietici au luat ordinul de a părăsi Cuba ca pe o retragere umilitoare. Mulți dintre ei au fost nevoiți să-și revină după crize nervoase, recuperându-se în stațiunile de la Marea Neagră, nu prea departe de porturile din care navigaseră spre Cuba.
Hrușciov era dornic să-și acopere propria retragere. El a evitat în mod deliberat orice critică la adresa performanței armatei sovietice în Cuba. Deși erorile de planificare erau clar vizibile, liderul sovietic era mai interesat să înfățișeze dezastrul ca pe o victorie decât să atribuie responsabilitatea pentru accidente. În acest sens, interesele lui s-au suprapus cu cele ale comandamentului suprem sovietic, care dorea să evite responsabilitatea, și astfel bâjbâielile secrete ale Operațiunii Anadîr au fost băgate sub preș. Documentele despre operațiune au fost ambalate și trimise în arhive, pentru a se depune pe ele praful, unde au rămas sigilate până anul trecut. Biriuzov a fost promovat șef al statului major, iar cariera sa a rămas nepătată până la moartea lui, în 1964, când a pierit într-un accident de avion la cinci zile după ce Hrușciov a fost răsturnat de colegii săi din Prezidiu.
Oficialii militari sovietici au văzut operațiunea Anadîr nu ca pe un eșec colosal, ci ca pe un truc inteligent care aproape că a funcționat. Lecțiile pe care le-au învățat au fost simple: dacă sovieticii făceau mai bine față provocărilor logistice enorme, dacă încercau mai mult să ascundă rachetele sau ar fi doborât mai devreme avioane de recunoaștere americane, cu puțin noroc, Operațiunea Anadîr într-adevăr ar fi putut reuși. Statsenko, cu toate intuițiile sale, a devenit fixat pe U-2 și a recomandat în raportul său ca sovieticii să dezvolte de urgență o tehnologie — „razele invizibile” — care să le permită să „distorsioneze” imaginile capturate de avioanele de recunoaștere sau poate doar să expună filmul pe care îl purtau. Aparent, nu i-a trecut niciodată prin cap că toată operațiunea a fost o idee proastă de la început. De fapt, ideea post-mortem-ului său a fost să exploreze modalități de a trimite rachete strategice „la orice distanță și de a le disloca în scurt timp”, adică să facă același lucru din nou, dar să o facă mai bine. Poate că Statsenko a considerat că este peste nivelul său de salariu să pună la îndoială ideile strălucitoare trimise de sus.
Abia la sfârșitul anilor 1980, în timpul epocii „noii gândiri” a lui Mihail Gorbaciov, a apărut, în Uniunea Sovietică, o viziune diferită asupra crizei. Inspirată în mare măsură de literatura americană despre acest episod, Moscova a ajuns să vadă criza ca un moment inacceptabil de periculos. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, însă, temerile de un conflict nuclear s-au retras, iar pentru Rusia, criza rachetelor cubaneze și-a pierdut relevanța politică imediată și a devenit o istorie veche. Veteranii crizei au îmbrățișat narațiunile eroice ale faptelor lor. Anatoli Gribkov, un general care a ajutat la planificarea Operațiunii Anadîr, a declarat în evaluarea sa asupra crizei, scrisă în primul deceniu al acestui secol, că performanța armatei sovietice a fost „un exemplu de cea mai bună artă militară”. Eșecurile jenante au fost în mare parte uitate. Castro, care l-a îngrozit pe Hrușciov propunând bombardarea Statelor Unite, mai târziu a negat ferm că făcuse acest lucru. Dar toți au fost de acord că criza rachetelor cubaneze nu va fi niciodată repetată.
Înapoi pe muchie
Până acum. Deși, teoretic, Rusia rămâne hotărâtă să evite un război nuclear, Putin pare să alimenteze temerile legate de un astfel de conflict. Asemenea lui Hrușciov la vremea lui, Putin zdrăngănește sabia nucleară pentru a le demonstra tuturor – și poate mai presus de toate lui însuși – că Moscova nu va fi învinsă. La fel ca Hrușciov, Putin este un jucător de noroc, iar proasta lui aventură din Ucraina suferă de aceleași eșecuri de feedback, secret excesiv și hipercentralizare care i-au afectat pe Hrușciov în Cuba. Așa cum locotenenții lui Hrușciov nu au reușit să-i pună la îndoială raționamentul pentru ajutarea Cubei, tot așa miniștrii și consilierii de top ai lui Putin nu s-au opus pretenției sale că ucrainenii și rușii sunt un singur popor și, prin urmare, Ucraina trebuia „întoarsă” în Rusia, cu forța dacă e nevoie.
Neavând nicio respingere, Putin a apelat la Serghei Şoigu, ministrul său al apărării, şi la Valeri Gerasimov, şeful Statului Major, pentru a i se îndeplini voinţa. Ei au eșuat și mai spectaculos decât au predecesorii lor în 1962, împiedicați de aceleași impedimente structurale care au distrus și Operațiunea Anadîr. Este evident că statul major nu a digerat niciodată detaliile incomode ale poveștii eșecului lui Hrușciov, chiar și cu declasificarea acestui nou lot de documente.
În timp ce privea neliniștit peste pragul apocalipsei nucleare, Hrușciov a găsit timp să acționeze ca mediator în războiul sino-indian de o lună, izbucnit în timpul crizei rachetelor din Cuba. „Istoria ne spune că, pentru a opri un conflict, ar trebui să începem nu prin a explora motivele pentru care s-a întâmplat, ci prin a urmări o încetare a focului”, i-a explicat el acelui vizitator indian, pe 26 octombrie. El a adăugat: „Ceea ce este important nu este să plângi după morți sau să-i răzbuni, ci să-i salvez pe cei care ar putea muri dacă conflictul continuă”. Ar fi putut foarte bine să se refere la propriile temeri cu privire la evenimentele care dospeau în acea zi în Caraibe.
Îngrozit de aceste evoluții, Hrușciov a înțeles în cele din urmă că pariul lui nesăbuit eșuase și a ordonat o retragere. Kennedy, de asemenea, a optat pentru un compromis. În cele din urmă, niciun lider nu s-a dovedit dispus să testeze liniile roșii ale celuilalt, probabil pentru că nu știau unde se află exact acele linii roșii. Hibrisul și resentimentele l-au condus pe Hrușciov la cea mai mare nenorocire a carierei sale politice. Dar prudența lui – și a lui Kennedy – a condus la o soluție negociată.
Prudența lor oferă lecții pentru astăzi, când atât de mulți comentatori din Rusia și din Occident cer o victorie hotărâtă a uneia sau a celeilalte părți în Ucraina. Unii americani și europeni presupun că utilizarea armelor nucleare în actuala criză este complet exclusă și, astfel, că Occidentul poate împinge în siguranță Kremlinul la colț, obținând o victorie cuprinzătoare pentru Ucraina. Dar mulți oameni din Rusia, în special în preajma lui Putin și printre propagandiștii săi, spun sfidător că nu ar fi „nicio lume fără Rusia”, ceea ce înseamnă că Moscova ar trebui să prefere un Armaghedon nuclear pentru a învinge.
Dacă astfel de voci ar fi predominat în 1962, am fi murit cu toții. >>
