The Spectator: Japonia modernă este un model de stabilitate grație străvechii familii imperiale

Împăratul Naruhito a fost întronat în mod formal în această săptămână, a doua dintre cele trei ceremonii majore care marchează urcarea lui pe Tronul Crizantemei. În timp ce haosul de Brexit continuă să paralizeze Marea Britanie, suspendarea lui Trump agită politica americană, iar lunile de proteste anti-China zguduie Hong Kong și bulversează Beijing, Japonia oferă din nou un exemplu de stabilitate politică și socială adesea trecut cu vederea sau ignorat.

Chiar și când țara își revine după un devastator super-taifun, Japonia a celebrat un nou suveran a cărui eră, numită Reiwa (armonie frumoasă) este fără îndoială invidia altor mari puteri care sunt greu încercate acasă și în străinătate. Parte a stabilității Japoniei vine și din rolul simbolic pe care îl joacă Familia Imperială și apelul conștient la istorie, a scris Michael Auslin, Payson J. Treat Distinguished Research Fellow al Hoover Institution din cadrul Universității Stanford și senior fellow al Foreign Policy Research Institute, pentru revista The Spectator.

Expertul american a notat că atunci când Naruhito i-a urmat tatălui său Akihito la tron, care a avut trei decenii de domnie fără greșeală, nimeni nu a pus serios întrebarea dacă familia imperială este anacronică în secolul XXI sau să ceară abolirea monarhiei. În schimb, toate ritualurile antice legate de succesiunea la tronul Japoniei au mers fără cusur.

Impresia de eternitate oferită de aceste ceremonii nu dau impresia că, dincolo de suprafața liniștită, Japonia se confruntă cu provocări serioase. Nu și-a revenit pe deplin după criza economică de la finalul anilor 1980 iar multe companii nu și-a recăpătat competitivitatea de altă dată; a fost eclipsată de China, mai ales în domeniul tehnologiei de ultimă oră precum inteligența artificială; situația demografică crâncenă – anul trecut, țara a înregistrat cea mai mare scădere în numărul de nașteri din ultimii 30 de ani – agravează potențialul economic din viitor; are o Coree de Nord înarmată nuclear de care să se îngrijoreze; indicii de sărăcie sunt în creștere; suferă efectele războiului comercial dintre SUA și China. Nici deceniile anterioare nu fost lipsite de traume sociale: demonstranții masive au avut loc în anii 1960 din cauza politicilor interne și externe, iar teroriști locali au lovit între anii 1970 și 1990, inclusiv infamul atac cu gaz sarin de la metroul din Tokyo din 1995.

De la finalul miracolului economic japonez acum 30 de ani, lumea a ignorat Japonia și s-a concentrat pe ascensiunea Chinei. Dar când premierul Shinzo Abe l-a felicitat pe Împărat din fața Tronului Imperial marți, Japonia era în mijlocul celei mai stabile perioade din ultimele decenii. Abe este al doilea cel mai longevin premier postbelic al Japoniei. A impus o serie de reforme economice menite să impulsioneze economia lentă. De asemenea, a lucrat constant pentru îmbunătățirea poziției internaționale a Japoniei. Japonia a ajuns să aibă una dintre cele mai capabile forțe militare din lume. Forțele Maritime de Auto-Apărare ale Japoniei (teoretic, Japonia nu are armată n.red.) sunt deja de zece ani mai mari decât Marina Regală Britanică.

Japonia continuă să fie în topurile globale când vine vorba de sănătate, educație și PIB pe cap de locuitor. Politica nu este otrăvită de Twitter sau canale TV prin cablu iar infracțiunile sunt extrem de rare. Poporul pare mulțumit cu ceea ce este în mare o democrație cu un singur partid, formațiunea de guvernământ LDP având aproape o supermajoritate în Dietă. Iar cum au arătat cetățenii după supertaifunul Hagibis, ca și după cutremurul și tsunamiul din 2011, este încă un sentiment puternic de comunitate.

Poate o parte a stabilității sociale a Japoniei poate fi pusă și pe seama familiei imperiale. Spre deosebire de aristocrații înconjurați de scandaluri din alte țări, cei japonezi sunt modele de decență. Deși atinsă de acuzații de crime de război în anii 1940 sub Împăratul Hirohito, familia imperială posbelică s-a distanțat de orice formă de politică, concentrându-se în schimb pe educație superioară și pe acordarea de patronaje unor instituții sociale.

Prin cedarea puterii către fiul lui, Împăratul Emerit Akihito ar fi dat un mesaj subtil despre cum Japonia care îmbătrânește rapid își poate menține tradițiile în ce răspunde flexibil la condițiile curente.

La fel de important, familia s-a schimbat o dată cu timpurile. Împăratul însuși a studiat câțiva ani la Oxford iar Împărăteasa a studiat la Harvard și era un tânăr diplomat în ascensiune înainte să lase servieta și să treacă la mânuși albe. Atât ea cât și soacra ei, Împărăteasa Emerită, s-au născut oameni de rând. La fel și cumnata, al cărui fiu de 13 ani este acum al treilea în linia de succesiune.

Dar totuși, în ciuda tuturor adaptărilor la viața modernă, Împăratul și familia lui extinsă oferă un punct de referință care pare că nu se mișcă în raport cu religia indigenă a Japoniei și cu tradițiile antice. În lumea post-modernă afectată de efemeritate continuă, rolul simbolic al Familiei Imperiale a Japoniei poate că adaugă un ingredient misterios la realizările materiale ale statului japonez postbelic. Într-o mare de democrații care par că se distrug singure, poate că acest rol, pe cât de imaginat pe atât de real, este mai important ca totdeauna, a concluzionat Michael Auslin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here