Prin vocea viceministrului rus de Externe Serghei Riabkov, Moscova a anunțat marți că nu poate accepta propunerile SUA pentru încetarea focului în Ucraina.
Trei lucruri trebuie reținute:
- Această atitudine a Moscovei fusese ușor de anticipat încă din ziua în care administrația Trump anunțase că făcuse o înțelegere grozavă cu Putin și că – vezi, Doamne – Putin chiar își dorește pacea.
- Această atitudine a Moscovei, de data asta și verbalizată de la cel mai înalt nivel, era deja evidentă de facto, având în vedere atacurile sistematice și sălbatice ale armatei ruse asupra obiectivelor civile și chiar energetice ale Ucrainei. Atacuri care au curs neîncetat și în totală sfidare a poveștilor vânătorești spuse constant de Casa Albă cu privire la înțelegerea pe încetarea focului, smulsă Kremlinului. Atacuri care au lăsat Washingtonul încremenit, lipsit de vreo reacție demnă de luat în seamă, probabil turmentat de imaginea crudă a propriei neputințe și neștiințe.
- În fine, această atitudine a Moscovei, rostită acum cu subiect și predicat de către Serghei Riabkov, pune capăt oricărui echivoc legat de rezultatul negocierilor de până acum dintre americani și ruși: rezultatul e un eșec negru pe alb (și aspectul funebru este acela că probabil a costat vieți ucrainene care ar fi putut fi cruțate dacă așa-zisul “deal” nu ar fi existat). Iar faptul că vocea aleasă de Kremlin pentru a face cunoscut publicului mondial acest lucru a fost tocmai cea a lui Riabkov este în sine un element semnificativ. Am explicat acum o lună importanța lui Serghei Riabkov în ecuația de planificare și comunicare a strategiei ruse în materie de negocieri cu SUA – textul poate fi găsit AICI. Pe scurt, când Riabkov e pus de Putin să vorbească în numele său, devine subit irelevant orice altceva ar mai spune emisarul Steve Witkoff sau chiar șeful său, Donald Trump, pe subiectul pe care fusese trimis Riabkov să se pronunțe.
Anunțul făcut marți de viceministrul Serghei Riabkov nu înseamnă și că Moscova a închis ireversibil canalele de așa-zisă negociere cu Washingtonul, ci doar că a tras zăvorul peste prima fază a tergiversării și că probabil pregătește inițierea uneia noi.
Va fi interesant deopotrivă pe ce aliniament va iniția Putin această nouă etapă de tragere de timp, va fi interesant desigur și cum va reacționa administrația Trump în această nouă fază, mai ales având în vedere faptul că liderul american nu pare să fi articulat un plan serios de abordare a liderului rus.
Ceea ce în schimb pare să fi articulat Trump seamănă mai degrabă cu o abordare a discuțiilor cu Rusia ca de la un agent imobiliar la alt agent imobiliar.
Doar că, acolo unde Trump este obișnuit să tranzacționeze clădiri și chiriași, Putin e obișnuit să tranzacționeze țări și popoare. În aceste condiții, e greu să îți imaginezi un raport de forțe și de competențe mai vitreg pentru Casa Albă și mai în detrimentul echipei Trump.
Problema gravă aici este aceea că tot ceea ce face Trump prost în interacțiunea sa cu Putin are năravul de a se răsfrânge chiar și mai prost asupra Ucrainei, asupra Europei și în sens larg asupra aliaților de lung parcurs și de pretutindeni ai Americii.
Donald Trump poate ieși în două feluri din impasul în care singur a intrat și pe care Putin l-a expus în toată splendoarea sa, prin vocea lui Riabkov:
- Renunțând definitiv la strategia sa defectuoasă. Pe de o parte, asta ar însemna tratarea Ucrainei ca pe un aliat real și indispensabil, ca pe o victimă a unei agresiuni armate și ca pe un viitor pol avansat de protecție și stabilitate în regiune. Iar pe de alta, abordând în forță Rusia, cu presiune maximă asupra Moscovei – sancțiuni, izolare, înarmare masivă a Ucrainei. Orice ar fi mai puțin, ar fi apă de ploaie.
- Sau, varianta opusă: să facă și mai multe concesii Rusiei, să pună și mai multă presiune asupra Ucrainei, să deșire și mai strașnic țesătura alianței euroatlantice.
Judecând după acest prime două luni și jumătate de mandat, Trump pare mai înclinat să caute ieșirea din fundătură pe calea schițată la punctul 2.
Filosofia sa de viață și de afaceri, expusă chiar de el însuși cu mult înainte de a câștiga alegerile, rezidă în a nu-și recunoaște eșecul, în a se promova încă și mai agresiv ca învingător și atotștiutor, în a strivi ceea ce pare a fi mai ușor de strivit, chiar dacă asta ar fi injust, inuman ori ineficient.
De altfel, viziunea asta a aplicat-o deja în tentativa de a obține rapid pacea în conflictul ruso-ucrainean, iar comportamentul său tot mai abuziv (deopotrivă în relațiile internaționale și pe plan intern) sugerează că atunci când Trump dă de noroi are tendința de a se afunda și mai mult în el și de a-i împroșca nu pe cei care ar merita asta, ci pe cei care i se par a fi mai ușor de împroșcat.
Iar problema în crestere cu Trump este aceea că eșecurile încep să-i bată la ușă din tot mai multe și mai diverse direcții, că noroiul se întinde tot mai amenințător în jurul său, așadar asta va face să crească și potențialul de frustrări, și potențialul de reacții aberante stimulate de aceste frustrări.
Câteva evoluții, de data asta din cu totul alt spectru decât cel al păcii în Ucraina și al umilirii strategiei trumpiste de către tacticile putiniste, merită avute în vedere.
- Ceea ce Trump a botezat abuziv ca fiind “Ziua eliberării” – introducerea pe scară largă a tarifelor, începând cu 2 aprilie – este mai mult decât probabil să creeze valuri de lovituri asupra economiei mondiale, dar si asupra celei americane. Burse, companii, job-uri, consumatori, prețuri – nimic nu va rămâne neatins în SUA de “eliberarea” dictată de Trump (apropo, ce ironie odioasă: și Putin are această obsesie cu “eliberarea” – de trei ani, dictatorul rus “eliberează” cu forța Ucraina, iar înaintea sa, dictatorii sovietici care l-au precedat au “eliberat” și ei tot estul Europei). De altfel, este de așteptat ca atunci când politica aberantă în materie de comerț exterior va începe să-i roadă pe americani la os, Trump să fie tentat nu să renunțe la aberații, ci să inventeze țapi ispășitori și noi seturi de aberații.
- Elon Musk se simte tot mai puțin bine cu sorțul de măcelar, marca DOGE, tras peste geaca lui de piele. Elon se simte tot mai puțin bine întrucât Tesla se simte tot mai rău, imaginea lui personală a ajuns în cel mai bun caz o caricatură, iar randamentul activității sale pseudo-guvernameltale denotă prezența la baza ei a unui (până acum nebănuit) tezaur de nebunie amestecată cu incompetență. Pentru Trump, s-ar putea să devină urgentă debarasarea de piromanul super miliardar. Însă nici în acest caz probabil Donald Trump nu va recunoaște că a greșit, ci mai degrabă va inventa vinovați fără vină și va vâna cu ură fantomele acestora.
- O altă veste proastă pentru Donald Trump tocmai ce a venit și de pe tărâm electoral. La doar două luni și jumătate după învestirea lui Trump la Casa Albă și cu mult înaintea scrutinului parțial, cu evidentă valoare de test, pentru Congres, trumpismul a încasat o usturătoare înfrângere electorală într-un stat sensibil, Winsconsin, și în ceea ce s-a impus în istorie drept cel mai costisitor scrutin în domeniul judiciar. Un democrat a suflat victoria unui republican, în cursa pentru adjudecarea unui fotoliu de judecător la Curtea Supremă a statului Winsconsin, înclinând astfel sensibila balanță în favoarea democraților. Alegătorii au aplicat o lecție amară binomului Trump-Musk. Trump își pusese numele gaj pentru republicanul perdant, Musk aruncase cu zeci de milioane de dolari în sprijinirea perdantului. Remarca momentului îi aparține unui fost guvernator republican al statului: „Sunt aproximativ 200.000 de alegători care au votat pentru Donald Trump în noiembrie anul trecut și care, în mod istoric, pur și simplu nu votează la alegerile din primăvară”. E o adevărată nenorocire pentru curentul MAGA, e un neverosimil semnal de alarmă pentru Donald Trump personal, a fost un superb foc de tabără făcut din bancnotele de verzișori, pompate de Elon Musk. Trump nu va trece ușor peste acest șoc și e de așteptat să fie resimțite ecouri ale acestui lucru în diverse alte domenii în care avea deja de gând să își impună diktatul.
Evoluțiile și tendințele semnalate mai sus ar trebui să aibă o valoare de punere în gardă și pentru publicul din România, și pentru clasa politică de la noi.
Marșul trumpismului și vântul din pânzele MAGA au fost într-adevăr fantastice – că ne place sau nu. Dar nici marșul și nici vântul – fie că e vorba de universul fizic, fie că e vorba de universul cultural sau politic – nu sunt acțiuni sau fenomene alimentate de resurse infinite.
Ele pot dura puțin sau pot dura mult (iar aprecierea temporalității este ea însăși una relativă), însă la un moment dat apare punctul de inflexiune, iar asta tocmai din cauza finitudinii resurselor ce-au stat la baza lor.
La cum arată lucrurile în clipa de față, pare că acel punct de inflexiune dictat de finitudinea resurselor tocmai începe să se impună în America zilelor noastre. Pentru trumpism și pentru MAGA, traiectoria ascendentă pare acum să se curbeze – interesant până la neverosimil nu este faptul că acest lucru se întâmplă, ci că acest lucru se întâmplă atât de devreme.
Dacă aș fi unul dintre acei politicieni români care și-au pus doar într-un singur coș – coșul Trump-MAGA – toate speranțele pentru un succes facil, aș căuta, din precauție, și alte coșuri – căci, iată, nu se știe niciodată…
O aberație-cult care trebuie trimisă la plimbare: Putinistul cu moț, șef la Comisia pentru Cultură
