Revigorată de amenințarea rusă, Alianța Atlantică a supraviețuit „morții cerebrale”. Mai trebuie să gestioneze problema apărării europene și să se poziționeze față de provocarea chineză, notează Le Monde.
<< Plasată din nou în centrul problemelor geostrategice majore și revenită la activitățile sale de bază – înfruntarea amenințării ruse – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) îi este datoare lui Vladimir Putin: fără președintele rus, fără amenințările sale la adresa Ucrainei și improbabilele sale revendicări privind protejarea a ceea ce consideră a fi sfera de influență a țării sale, organizația s-ar fi zbătut în continuare cu angoasele ei existențiale. Acum, a fost brusc împrospătată și mandatată să spună, de exemplu, precum a făcut-o recent secretarul său general, Jens Stoltenberg, că riscul unui conflict armat în Europa este „real”.
Ultimii ani au fost însă foarte grei. În 2019, președintele Franței, singura țară a Uniunii Europene care a primit „zestre” – și anume, conform jargonului experților, arme nucleare și un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU – a decretat că Alianța este „moartă cerebral”. Din 2017 până în 2020, administrația Trump a alimentat dispute dureroase privind „împărțirea poverii” și scopul organizației. Cât despre retragerea jalnică din Afganistan, în 2021, aceasta a pecetluit fără îndoială sfârșitul obiectivului de „nation building”, atribuit unei Alianțe în afara razei sale obișnuite de acțiune.
Conflictul latent
În fine, un conflict latent îi opune încă, în interiorul structurii însăși, pe avocații lui „totul pentru Alianță”, susținuți de domnul Stoltenberg, partizanilor unei Europe a apărării care seamănă confuzie: acest proiect nu poate fi confundat cu apărarea Europei atâta timp cât aceasta nu este mai unificată, înzestrată cu forțe integrate și mobilizabile, un lanț de comandă și o autoritate politică autentică. În mod evident, atâta timp cât Europa nu este o federație – ceea ce, evident, rămâne o utopie – NATO va continua să asigure protecția continentului.
Dezbaterile în privința aderării, au apărut foarte recent în Finlanda și Suedia, două state partenere, dar până acum nu și membre ale Alianței, sunt un alt semn că lucrurile se joacă încă în cadrul NATO, și nu în altă parte, că mulți europeni iau în considerare apărarea teritoriului; acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât se confruntă cu o Rusie care intenționează cu bună știință să-i testeze hotărârea. Ea susține în mod fals că a primit asigurări, la începutul anilor 1990, cum că NATO nu se va extinde până la granițele sale. De fapt, ea a încălcat memorandumul semnat la Budapesta, în 1994, cu Washington și Londra, care prevedea respectarea granițelor, independența și suveranitatea Ucrainei. În schimb, Kievul a abandonat armele nucleare depozitate pe teritoriul ucrainean.
Ce vor face europenii, în fața unei amenințări rusești care a devenit din nou foarte concretă? Se adăpostesc sub umbrela NATO sau intră într-un marș mai rapid spre suveranitatea reală în domeniul securității militare? Emmanuel Macron va trebui să recunoască faptul că persistă multe incertitudini cu privire la nivelul real de ambiție al celor 27. El intenționează să aibă o „busolă strategică” adoptată în timpul președinției sale a Uniunii, care să indice că partenerii săi încep să identifice corect amenințările și să se angajeze pe calea dezvoltării capacităților, sau chiar a unei forțe de intervenție.
O problemă rămâne, totuși: europenii încă nu au o cultură comună de securitate și sunt reticenți în a-și adapta resursele la amploarea noilor provocări geostrategice – în regiunea Indo-Pacific, în zona cibernetică, spațiu, degradarea mediului și în special consecințele acestui din urmă lucru.
Virajul făcut de administrația SUA
„Europa puternică”? Discursul este mobilizator, dar nu are capacitatea de pregătire dorită de Franța. Mulți dintre partenerii săi preferă să rămână la garanțiile oferite de NATO, relativ la care unii suspectează Parisul că nu vrea să urmeze o asemenea logică – suveranitatea reală a Uniunii ar presupune abandonarea unei părți bune a suveranității naționale – iar Germania rămâne ambiguă cu privire la gradul său de angajament față de o Europă mai puternică în raport cu, printre altele, Rusia și China.
În sfârșit, dacă Vladmir Poutin lucrează involuntar pentru coeziunea taberei occidentale, Joe Biden ar putea prea bine, și el la fel de involuntar, să încetinească acest avânt: dincolo de câteva îndoieli care mai planează asupra dorinței sale reale de a implica UE în discuțiile cu Moscova, administrația sa a făcut un viraj brusc în readucerea la normal a relației dintre Washington și aliații săi. Și acest lucru îndeamnă unele capitale europene – în frunte cu Berlin – la prudență atunci când vine vorba despre dezvoltarea autonomiei de securitate.
Luate împreună, aceste evoluții recente sunt în avantajul unui NATO revigorat. Potrivit domnului Stoltenberg, întotdeauna adeptul metodei de a-i sufoca pe cei supărați cu definirea noilor obiective, acum organizația trebuie să „se transforme”, să-și redefinească conceptul strategic. Acest lucru ar trebui făcut la următorul summit anual al organizației, de la Madrid, în iunie. Consolidarea apărării colective, recentrarea pe apărarea teritoriilor europene și americane, reînarmare. Împotriva Rusiei, dar și împotriva Chinei, pentru că, în schimbul unei mai bune luări în considerare a intereselor aliaților săi europeni, SUA intenționează să participe la o concentrare de forțe în vederea unei eventuale confruntări cu Beijingul.
Dacă europenii frânează, convinși că NATO nu este canalul potrivit pentru a trata problema chineză, americanii vor merge singuri mai departe, dar vor plăti prețul acestei neasumări a răspunderii. Lucru de natură să genereze noi dileme și noi întrebări în sânul unei Uniuni încă fragile. >>
