Provocările cu care se confruntă Washingtonul în Orientul Mijlociu sunt prea mari pentru a putea fi rezolvate de Moscova, scrie Geopolitical Futures.
<< Războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu sunt legate unul de celălalt, cel puțin în eforturile SUA de a le rezolva. În multe privințe, se întinde acum o zonă de instabilitate contiguă de la Marea Neagră până la Marea Arabiei. Administrația Trump încearcă să încheie un acord cu Rusia pentru a restaura stabilitatea în acest peisaj volatil, însă succesul este incert, având în vedere numeroșii actori cu interese concurente în Orientul Mijlociu.
Rezumatul făcut de Casa Albă unei convorbiri de 90 de minute între președintele american Donald Trump și președintele rus Vladimir Putin a subliniat legătura dintre Ucraina și Orientul Mijlociu. Cei doi lideri au convenit ca Moscova și Kievul să își suspende imediat atacurile reciproce asupra infrastructurii și energiei. De asemenea, au fost de acord ca viitoarele negocieri din Orientul Mijlociu să urmărească un armistițiu maritim în Marea Neagră, precum și un armistițiu complet și o pace permanentă. În plus, comunicatul a menționat că Trump și Putin au discutat pe larg despre cooperarea în vederea prevenirii viitoarelor conflicte în Orientul Mijlociu și despre „necesitatea de a opri proliferarea armelor strategice”. În cele din urmă, s-a afirmat că ambii lideri „împărtășesc opinia că Iranul nu ar trebui să se afle niciodată în poziția de a distruge Israelul”.
Ca parte a unui acord mai amplu, Washingtonul speră că Moscova va exercita presiuni asupra Iranului pentru a-l aduce la masa negocierilor. Rusia a semnalat disponibilitatea de a coopera, dar va cere concesii serioase în privința Ucrainei. Implicarea Rusiei este crucială. Nu doar că este un aliat de mare putere al Iranului, dar s-a și bazat pe Teheran pentru drone și rachete în războiul ei împotriva Ucrainei, aflat acum în al patrulea an. Politica administrației Trump de „presiune maximă” asupra Iranului nu poate avea succes fără cooperarea Rusiei.
Această abordare nu este nouă. Administrația Obama a impus sancțiuni devastatoare Iranului în 2012 printr-o alianță cu Moscova, ceea ce a dus la acordul nuclear din 2015 – ulterior anulat de Trump în timpul primului său mandat. Însă contextul actual este diferit. Războiul dintre Rusia și Ucraina a schimbat dinamica globală, complicând eforturile lui Trump de a impune un nou model de politică externă, în care aliații regionali își asumă o responsabilitate mai mare pentru securitatea regională.
Obiectivul lui Trump de a obține o destindere cu Rusia va necesita timp și se confruntă cu un deficit profund de încredere, care datează de la prăbușirea Uniunii Sovietice. Moscova vede puține motive să renunțe la utilizarea Iranului ca instrument de negociere în relațiile sale cu Washingtonul. Orice cooperare va fi de natură tactică. În același timp, Rusia nu dorește ca Iranul să dobândească arme nucleare și trebuie să ia în considerare faptul că, odată cu ridicarea unor sancțiuni, Iranul ar putea deveni un competitor pe flancul său sudic. La urma urmei, granițele nordice actuale ale Iranului au fost stabilite atunci când Imperiul Rus a anexat teritorii persane în Caucaz și Asia Centrală, în secolul al XIX-lea. Prin urmare, Kremlinul trebuie să echilibreze relațiile sale imediate cu SUA cu preocupările pe termen lung legate de Iran, folosind o realiniere tactică pentru a împiedica Teheranul să obțină arme nucleare, în timp ce se pregătește pentru un Iran revigorat după ridicarea unor sancțiuni.
Pentru moment, prioritatea Rusiei este reducerea presiunii sancțiunilor asupra propriei economii și diminuarea prezenței NATO în apropierea granițelor sale. Moscova vede o oportunitate strategică: dacă reușește să își atingă aceste obiective, își poate consolida poziția, chiar dacă a pierdut teren în fața rivalilor din cauza implicării sale în Ucraina. Este pe deplin conștientă de influența tot mai mare a Turciei în Caucazul de Sud și, mai important, de aprofundarea prezenței geoeconomice a Chinei în Asia Centrală.
Din perspectiva SUA, această competiție în trei direcții servește intereselor americane în Eurasia. Influența Turciei în regiunea Mării Negre și a bazinului caspic limitează Rusia, în timp ce rivalitatea dintre Rusia și China în Asia Centrală și dincolo de aceasta complică alianța lor fragilă împotriva Statelor Unite.
Cu toate acestea, nici măcar o destindere cu Rusia nu va rezolva provocările Washingtonului în Orientul Mijlociu. SUA încearcă să consolideze rolul regional al Arabiei Saudite, mai ales în condițiile în care Iranul a pierdut influență în Levant. Totuși, Turcia a devenit principalul beneficiar al reculului Iranului, în special în Siria. Deși Israelul salută diminuarea influenței iraniene odată cu prăbușirea regimului Assad, se confruntă acum cu o amenințare pe termen lung din partea grupurilor proxy de islamiști suniți ai Turciei.
Mai mult, Arabia Saudită se află încă departe de a prelua un rol de lider în securitatea regională. Administrația Trump speră că Riadul va accepta cel puțin să colaboreze cu Israelul pentru gestionarea problemei palestiniene. Între timp, huthiții vor continua să amenințe flancul sudic al Arabiei Saudite, chiar dacă SUA reușesc să limiteze perturbările sprijinite de Iran asupra traficului comercial prin Marea Roșie. Iar în nord, Turcia și Iranul vor rămâne blocate într-o competiție pentru influența în Irak, un teritoriu crucial pentru interesele de securitate ale Ankarei.
Aceste linii de fractură vor persista. Strategia SUA poate influența peisajul geopolitic doar într-o măsură limitată, iar Rusia are capacități reduse de a oferi ajutor. >>
