Donald Trump are cu siguranță un stil original de a purta negocieri: dă cu generozitate din propria casă, ca și cum faptul de a-i ajuta să-i vadă cărțile, tocmai pe cei cu care negociază, l-ar ajuta cumva și pe el să crească valoarea cărților pe care le ține în mână. Iar originalitatea acestui stil te lasă cu atât mai perplex atunci când el este utilizat în dosare de sensibilitatea unuia precum încheierea unui război în care agresor este Rusia.
Cel puțin asta se poate deduce din dinamica discuțiilor de până acum dintre trimișii săi și trimișii lui Putin și mai ales din modul în care a fost “comunicată” convorbirea pe care el însuși, Donald Trump, a purtat-o cu omologul său de la Kremlin.
Iar cealaltă fațetă a stilului trumpist de negociere, cel puțin în ceea ce privește încheierea războiului din Ucraina, rezidă într-un amalgam de mesaje pozitive, ventilate de Trump însuși, despre cum merg discuțiile, cum arată rezultatele de etapă. Iar totul – ce non-surpriză! – sună bine și foarte bine! E limpede că individul pare mai interesat de forța de PR pentru propria persoană a activității în care este implicat decât de consecințele geopolitice ale deznodământului.
În toată această poveste, însă, ceea ce lipsește e tocmai esențialul: Trump face afirmații care-l pun în cea mai favorabilă lumină, dar nu oferă și un minimum de detalii, măcar acel tip de detalii cu profil de lampă de control, cu ajutorul cărora audiența căreia i se adresează să poată cât de cât măsura valoarea de adevăr a afirmațiilor făcute de Trump.
Cum numai rușii participă la aceste discuții cu Donald Trump și cu echipa sa, e evident că rușii sunt și singurii care, exceptându-i pe americani, știu cum stau și cum ar putea pe mai departe merge într-adevăr lucrurile.
Iar cum Donald Trump sau membri ai anturajului său se laudă constant cu direcția bună sau foarte bună pe care au apucat-o negocierile, rușii obțin încă o dată o poziție privilegiată: pot măsura cu precizie starea de spirit a echipei americane și pot totodată măsura cu precizie care sunt adevăratele intenții și obiective ale echipei americane în aceste negocieri (de pildă, dacă echipa Trump e sau nu interesată cu adevărat de o pace justă pentru Ucraina, ori dacă miza reală a Washingtonului rezidă numai într-un acord de pace obținut rapid și cu orice preț, astfel încât boss-ul de la Casa Albă să se poată înveli în catifeaua unor lauri cu o certă valoare de PR, dar lipsiți de o constructivă valoare geopolitică).
Asta înseamnă că stilul acesta de negociere pe care îl afișează Trump zilele astea este, până una-alta, un nou cadou excentric făcut de Casa Albă Kremlinului, un cadou care nu face decât să se adauge mormanului de cadouri deja oferite Kremlinului de Casa Albă prin presiunea disproporționat de mare pusă pe Kiev și pe aliații europeni ai SUA, concomitent cu neverosimila menajare a sensibilităților dictatorului de la Moscova.
Judecând rece, trebuie precizat că stadiul în care se află negocierile americano-ruse privind soarta Ucrainei nu permite încă o concluzie definitivă pe ideea că ele vor fi un fiasco pentru toată lumea și un dezastru pentru Ucraina.
În schimb, acest stadiu este unul suficient de avansat pentru a judeca stilul angajat de Trump drept unul marcat de lacune, drept unul suficient de vulnerabil pentru ca un rezultat corect al negocierilor să fie posibil în lipsa unei minuni sau cel puțin a unui viraj trumpist în formă de “U”.
În fine, unul dintre elementele fundamentale care modelează abordarea lui Trump în chestiunea conflictului ruso-ucrainean este ceea ce președintele american numește “a avea cărțile”.
Pornografia geopolitică din Biroul Oval, când Zelenski s-a trezit sălbatic atacat de binomul Trump-Vance, a expus la modul paroxistic această dimensiune. Desigur, lucrul acesta putea fi dedus fie și numai din desele pronunțări ale lui Trump pe tema războiului în curs.
Fapt interesant, însă, este și acela că boss-ul de la Casa Albă vede mai mult decât este în realitate cazul atunci când vine vorba de Ucraina, dar afișează un senzațional deficit olfactiv atunci când vine vorba de Rusia.
Căci dacă Ucrainei îi lipsesc într-adevăr unele cărți, nici Rusia nu le are pe toate, ba mai mult, Rusiei îi lipsesc numeroase cărți din spectrul celor esențiale.
Aceste negocieri Trump-Putin și SUA-Rusia, pe care Donald Trump le tratează masiv în regim de reality-show, ilustrează periculos de precis această dublă măsură cu care operează liderul american.
Căci Rusiei îi lipsesc cărți esențiale:
- Rusia se află în anul în care economia sa a atins cel mai vulnerabili punct de când a început războiul. Iar la acest capitol Trump are o mulțime de “cărți” pentru a-i aplica lui Putin presiuni infernale.
- Uzura materială și umană a armatei ruse a atins cel mai de jos punct din 2022 încoace.
- Izolarea pe plan internațional a Rusiei nu a fost niciodată atât de mare.
- Gradul de ocupație teritorială, obținut de Rusia în Ucraina, este la un nivel gestionabil.
În plus de toate astea, “strategul” Trump pare că ține morțiș ca el însuși să aibă mai puține cărți în mână atunci când discută cu rușii decât ar putea în mod natural avea:
- A intrat în aceste negocieri cântând deja partitura rusă.
- Înainte de a intra în aceste negocieri a aruncat în aer relația transatlantică, astfel că în loc să aibă în vedere exploatarea greutății tezaurului reprezentat de relația SUA, consolidată de-a lungul a opt decenii, cu europenii și cu Canada, s-a avântat în deplină și de neînțeles singurătate.
- În fine, reiau ceea ce spuneam încă de la început: în loc să mizeze pe ambiguități strategice în aceste negocieri, Trump și membri ai anturajului său îi ajută pe ruși să știe cum gândește, cât de mult gândește, cât de departe gândește, cât de curajos este, cât de hotărât este și spre ce direcție înclină.
Pot înțelege faptul că acesta este un stil de negociere. Pot accepta faptul că Donald Trump este suveran în alegerea stilului de care se folosește. Dar bunul simț și numeroase aspecte de logică elementară nu îmi permit să văd în acest stil mugurii unui potențial succes, asta în caz că definim succesul nu ca pe unul de pur PR pentru persoana lui Donald Trump, ci ca pe un edificiu care să facă măcar parțial dreptate părții agresate, care să consolideze spațiul euroatlantic, în fine, care să pună la adăpost Europa de pericolul extinderii ori al reizbucnirii războiului pe continent.
Rămâne de văzut cum vor continua negocierile americano-ruse pe soarta Ucrainei și, până la urmă, pe soarta Europei însăși. Nimic nu este încă definitiv jucat, iar potențiale elemente care să dicteze la un moment dat o “optimizare” a stilului Trump încă sunt pe masă.
Căci multe încă depind de:
- De ceea ce sunt dispuși ucrainenii să accepte după trei ani în care li s-au opus cu absolut curaj și relativ succes rușilor, după trei ani în care rușii le-au făcut ucrainenilor țara una cu pământul, după trei ani în care s-au înregistrat atâtea victime în rândul populației Ucrainei, dar și având în vedere ce viitor nu mai puțin sumbru le-ar aduce ucrainenilor o pace necinstită încheiată de Trump cu Putin.
- De ceea ce sunt dispuși cu adevărat europenii să facă pentru a salva Ucraina, iar prin asta pentru a se salva și pe ei înșiși, europenii.
- De ceea ce va fi dispus publicul american să accepte din opera “pacifistă” înfăptuită de mercantilul Trump și revizionistul Putin. Este un detaliu demn de luat în seamă, având în vedere cel puțin faptul că sondajele sugerează că publicul american în general, dar și o fracție semnificativă din publicul MAGA, în particular, înclină mult mai puțin spre a lua partea Rusiei decât înclină Donald Trump la acest capitol.
