Intrarea lui Ludovic Orban în cursa pentru Cotroceni putea foarte bine să treacă absolut nemarcată și neremarcată, având în vedere firava greutate politică pe care o mai are azi – el însuși, ca și partidul a cărui locomotivă este.
De altfel, faptul că în ecuația politică generală marca “Ludovic Orban” reprezintă o cantitate neglijabilă a fost oarecum recunoscut chiar de domnia sa și a făcut-o chiar în anunțul public privind candidatura:
- Demersul este “o obligație morală”, spune Orban (deci mai degrabă decât o oportunitate politică realistă, am completa noi), la asumarea căreia îl împinge “o carieră politică de peste 30 de ani”, zice tot Orban (mai degrabă decât existența unui potențial, fie el și modest, pentru o prelungire cu cel puțin alți cinci, și ca președinte, am completa tot noi).
Mai interesant, însă e ceea ce nu spune Ludovic Orban.
Ludovic Orban și-a construit anunțul de candidatură într-un registru strident de romanțat, în jurul unei autobiografii generoase. Nu a făcut-o neapărat pentru a se umfla gratuit în pene, cât dintr-o evidentă criză de rezultate. Iar după cum e tradiția legitimării blege, atunci când actualitatea nu te mai recomandă, chemi în ajutor “atotorezentul” trecut.
După ce s-a despărțit de fostul partid, PNL, ex-premierul a pus pe picioare un altul.
Forța Dreptei are discurs de dreapta, dar nu are forță. A reușit să rămână în viață invariabil în regim de terapie intensivă: mereu legat la aparate, dar mereu acele aparate au fost ele însele fragile (alianță electorală cu formațiuni ce traversează de multă vreme deșertul propriei crize – pentru runda din primăvară; respectiv, alianță electorală încă și mai restrânsă, încă și mai fragilă – pentru runda din toamnă-iarnă).
Ludovic Orban nu vrea să se pensioneze politic, asta e clar, dar nici nu avea prea multe soluții pentru a îndepărta pericolul tragerii… pe dreapta, ceea ce, la fel, e limpede.
Aceasta e obligația reală care îl mână în luptă. O obligație în primul rând față de sine și, cu certitudine, nu în primul rând una morală.
E drept că, deși pe zi ce trece devine mai mic, în termeni de calibru politic, Ludovic Orban a creat oarece unde în balta politicii românești. Ca orice pietricică… Măcar prin prisma faptului că își aduce contribuția personală la o deja neavenită atomizare a dreptei. Iar asta, în condițiile unor prezidențiale în care, ca niciodată în ultimele două decenii, reprezentanții stângii pornesc cu un avantaj serios.
Desigur, în eventualitatea unui Cotroceni ocupat în cele din urmă de Marcel Ciolacu sau de Mircea Geoană, Ludovic Orban se va putea lăsa mângâiat de gândul că piatra de moară a eșecului tuturor nu va atârna exclusiv de gâtul său, ci și de al celorlalți “titani” ai dreptei, care ei înșiși rataseră ajungerea la o înțelegere electorală strategică.
Pe scurt, Ludovic Orban candidează la președinție sperând din toată inima că asta îl va ajuta, măcar pe el, să rămână parlamentar.
Este un calcul cinic, deși deloc unul nemaivăzut în peisajul politic de la noi și de la alții.
Spre deosebire de colega sa, Violeta Alexandru, care și-a găsit un refugiu de urgență sub acoperișul USR, Ludovic Orban nu avea atât de ușor la dispoziție asemenea variante. În cazul său, negocierea unei migrări de dragul garantării unui loc în viitorul Parlament (dar nu spre USR, ci spre PNL) nu e neapărat ceva imposibil, cât mai degrabă improbabil.
Poate că deschizând jocul său personal de șah mutând cu Cotroceniul, Ludovic Orban speră inclusiv ca improbabilul mai sus evocat să se translateze totuși în registrul unui posibil. Mai este totuși ceva timp pentru negocieri și replieri.
Pentru sine, nu “pentru alți oameni”.
