Și asta este de două ori valabil pentru Liban. Fie să fie cât mai curând complet liber
Într-o regiune marcată de conflicte, unde claritatea morală este evazivă, Israelul nu se află frecvent într-o poziție morală evident superioară. Dar astăzi este puțin diferit. Prin asasinarea liderului Hezbollah, Hassan Nasrallah, Israelul a făcut o favoare neechivocă lumii și, în special, poporului libanez. Oricât de problematice ar fi asasinatele, ca metodă, uciderea lui Nasrallah nu reprezintă doar un succes strategic crucial pentru Israel: marchează și un pas major înainte în eliberarea Libanului de sub domnia terorii impusă de Hezbollah.
Să nu existe nicio îndoială: în acest moment, episodul lichidării este sărbătorit în toată țara.
Am mulți prieteni acolo, după ce am coordonat ani în șir acoperirea evenimentelor din Liban, pentru Associated Press. Știu cu certitudine că, indiferent de sentimentele libanezilor față de Israel, aceasta este o evoluție pe care mulți, și probabil e vorba de majoritatea, o întâmpină cu bucurie (sprijinul pentru Hezbollah este puternic — și cumpărat — în rândul treimii șiite a țării, dar aproape inexistent în alte părți).
Hezbollah a apărut în anii 1980 ca un instrument al Iranului, pentru a crea haos în peisajul deja fragil al Libanului, o societate multi-etnică ce fusese brutal sfâșiată de un război civil izbucnit în 1975. De atunci, grupul a devenit cea mai mare forță militară non-statală din lume, adesea cu consecințe devastatoare. Sub conducerea lui Nasrallah, timp de mai bine de trei decenii, grupul a provocat în mod repetat Israelul, abătând ruina asupra propriului său popor.
Iar pentru a agrava situația, Hezbollah a intervenit și în războiul civil din Siria — un conflict care a dus la moartea a peste 580.000 de oameni — pentru a-l menține la putere pe criminalul de război Bashar al-Assad. Acest război a destabilizat și mai mult Libanul, împovărând țara cu peste un milion de refugiați și contribuind la pregătirea terenului pentru actuala criză economică.
Israelul se implică adesea în conflicte în care acuzațiile de recurgere la forță disproporționată tulbură opinia internațională, cel mai intens în actualul său război din Gaza, care a dus la moartea a peste 40.000 de palestinieni (aproximativ o treime dintre aceștia fiind militanți înarmați). Însă în arena libaneză, balanța dintre bine și rău este clară — și în mod limpede de partea Israelului. Chiar dacă unii din mass-media arabă insistă să pretindă că nu știu acest lucru (vezi interviul meu oarecum absurd de mai jos de la Al Jazeera), Israelul a fost, în ultimul an, ținta agresiunii Hezbollah. Civilii israelieni au fost bombardați cu rachete, granițele Israelului amenințate și chiar existența propriu-zisă a țării a fost supusă provocării de o organizație care plănuia o invazie în stilul celei din 7 octombrie.
Pentru a fi clar, asasinatele nu ar trebui niciodată să fie soluția de bază pentru o situație dificilă. Este rezonabil să ne întrebăm dacă ele pot fi vreodată justificate pe criterii etice. Uciderea intenționată a liderilor, în special a celor care dețin putere politică sau militară, pune la încercare cadrele legale, testează limitele morale și ridică întrebări legate de respectarea procedurii legale. Și totuși, în special în ultimele decenii, odată cu proliferarea terorismului global, lumea a devenit obișnuită să lase deoparte aceste preocupări în favoarea necesității urgente de a neutraliza amenințările imediate.
Puțini ar argumenta că asasinarea lui Adolf Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu ar fi fost justificată – eliminarea unui om ar fi putut salva milioane de oameni. În cazul lui Nasrallah, există ceva mai multă ambiguitate: el nu a inventat Hezbollah și este posibil ca organizația să-i supraviețuiască, cel puțin pentru un timp. Dar Nasrallah a fost, de asemenea, responsabil de moartea civililor de pe mai multe continente, a fost o figură cheie în rețeaua de proxy-uri a Iranului și a fost liderul unei organizații militante care a operat de mult timp în afara legii. Lumea a încetat să se mai frământe în legătură cu astfel de asasinate, în cazul unor figuri precum Osama bin Laden, din Al Qaida, sau Abu Bakr al-Baghdadi, din Statul Islamic. Nasrallah se află în aceeași categorie.
Desigur, nu este încă clar dacă Hezbollah va fi fundamental degradat de moartea lui Nasrallah sau doar slăbit. Asasinatele sunt un pariu deosebit de riscant când vine vorba de grupuri teroriste extrem de ideologice și potențial sinucigașe; la urma urmei, există mereu cineva nou care așteaptă în umbră. De fapt, Nasrallah a ajuns în vârf după ce Israelul l-a eliminat pe predecesorul său, Abbas Musawi, în 1992.
Dar, spre deosebire de atunci, în zilele noastre al doilea eșalon de comandă al grupului a fost decimat în ultimele luni prin eforturile depuse de israelieni, inclusiv prin atacul de săptămâna trecută cu pagerele și o serie impresionantă de asasinate la niveluri inferioare.
Nasrallah nu lasă în urmă un succesor clar. În schimb, moartea sa poate oferi o rază de speranță: el a fost arhitectul promisiunii Hezbollah de a continua atacurile asupra Israelului atât timp cât războiul împotriva Hamas continuă. Odată cu dispariția sa, va fi mai ușor pentru grup să se retragă din această promisiune care a contribuit la împingerea regiunii către pragul unui război extins.
Nasrallah – în vârstă de 64 de ani și cleric „educat” în Iran — nu a fost doar un lider militar. El a fost chipul mișcării Hezbollah și cel mai puternic simbol al organizației, fiind unic prin capacitatea sa de a mobiliza baza și de a unifica facțiuni disparate. Discursurile sale aprinse, rostite într-o arabă clasică presărată cu expresii libaneze și uneori cu un zâmbet ironic, l-au transformat într-un simbol mediatic în lumea arabă. Libanul ar putea găsi mai ușor o cale de a-și revendica suveranitatea asupra sudului țării — precum și asupra altor zone de decenii controlate efectiv de Hezbollah — acum că nu va mai trebui să lupte împotriva cultului personalității lui Nasrallah.
Dar va avea cu siguranță nevoie de ajutor. Lovitura Israelului a oferit o deschidere pe care comunitatea internațională trebuie să o fructifice, luând măsuri concrete și decisive pentru a implementa multiplele rezoluții de lungă durată ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, care cer retragerea Hezbollah de la granița cu Israel și dezarmarea acestuia. De fapt, susțin această idee de luni de zile.
Moartea lui Nasrallah ar putea reprezenta un punct de cotitură pentru întregul Orient Mijlociu, având implicații semnificative pentru Iran, care folosește demult Hezbollah ca principal proxy în regiune. Hezbollah a jucat un rol central în strategia Iranului de a încercui Israelul cu forțe ostile — în Liban, Gaza și Cisiordania, și în Yemen, prin intermediul houthi. Uciderea lui Nasrallah, în special în urma asasinării liderului de vârf al Hamas, Ismail Haniyeh, de către Israel, în iulie, în Iran, reprezintă un memento pentru Iran că locotenenții săi nu sunt invincibili. Totodată, ridică întrebarea dacă propria sa conducere ar putea fi cumva la fel de vulnerabilă.
De zeci de ani, grupuri precum Hezbollah, Hamas și houthi au perpetuat cicluri de violență, dezlănțuind conflicte nesfârșite, sărăcie și ruină. Acestea au deturnat mișcări naționale, transformându-le în instrumente ale ambițiilor geopolitice, agresive ale Iranului. Aceste grupuri, care operează în afara unui control de stat, au provocat suferințe imense unor populații vaste.
A venit momentul ca așa ceva să nu mai fie tolerat. Moartea lui Nasrallah ar trebui să dea startul unor eforturi de schimbare cuprinzătoare a status quo-ului. Occidentul ar face bine să-și amintească următorul aspect: nu totul poate fi rezolvat prin forță, dar unele lucruri cu siguranță pot fi.
De ce Libanul este cu totul altceva decât chestiunea palestiniană
