„Fiți cu ochii pe unul și același lucru: cât cheltuie guvernul”, spunea odată Milton Friedman. Astăzi, și-ar fi dat ochii peste cap. Guvernele au cheltuit 17 miliarde de dolari pentru pandemie, inclusiv ca împrumuturi și garanții, reprezentând un total combinat de 16% din PIB-ul global. Conform previziunilor actuale, cheltuielile guvernamentale vor fi mai mari, ca pondere din PIB în 2026, decât au fost în 2006 în fiecare economie avansată majoră. America este pe cale să investească 1,8 trilioane de dolari; Europa oferă un fond de investiții de 750 de miliarde de euro (850 de miliarde de dolari); iar Japonia promite un „nou capitalism”, cu și mai multă generozitate guvernamentală, notează The Economist.
<< În următoarele decenii, amprenta economică a statului se va extinde și mai mult. Patru cincimi din economia mondială este acum supusă obiectivului de zero emisii nete, un obiectiv despre care se preconizează că în Marea Britanie va crește raportul datorie guvernamentală-PIB cu 21 de puncte procentuale până în 2050, pe măsură ce statul subvenționează decarbonizarea și încetinește creșterea. Iar multe țări au populații îmbătrânite, care vor reclama mult mai multe cheltuieli pentru îngrijirea sănătății și pentru pensii.
Ar fi ușor pentru liberalii clasici, cum ar fi acest ziar, să dispere în fața marșului necruțător al guvernului. Pe măsură ce a crescut implicarea statului în pandemie, eșecurile sale s-au văzut din plin. La începutul crizei, autoritățile americane de sănătate publică au împiedicat laboratoarele private să își dezvolte propriile teste pentru virus; anul acesta au avut termen până în octombrie să aprobe teste rapide care ar fi putut fi disponibile înainte de vară. Timp de câteva luni, în Europa vaccinarea a fost prea lentă. China și-a celebrat răspunsul la virus ca pe o victorie a modelului statului puternic. Acum, strategia sa zero-covid reflectă inflexibilitatea puterii centralizate fără cenzor. Unul dintre scandalurile în care este blocată politica britanică este dacă liderii săi au profitat de criză pentru a acorda contracte profitabile pentru prietenii lor.
Amenințarea pe termen lung a unui stat mare este că o astfel de birocrație, eșecul instituțional și corupția devin rutină și răspândite, sărăcind oamenii și limitând libertatea individuală. Dar aceste pericole se amestecă cu o oportunitate. Pentru a înțelege cum, luați în considerare de ce crește guvernul.
După cum explică Briefing-ul nostru din această săptămână, cu timpul statul se extinde aproape întotdeauna în raport cu PIB-ul. Trei forțe sunt active aici. Prima este evident malignă. Inerția și schimbările permanente de obiective fac astfel încât guvernul să dea greu înapoi. Alegătorii și lobbyiștii au toate motivele să tragă din greu pentru a-l ține acolo, în timp ce mulți contribuabili care plătesc pentru proiecte care atrag electoratul au lucruri mai bune de făcut decât să le ceară politicienilor să scape de ele. Birocrații vor să-și apere terenul și cariera. Când un program eșuează, susținătorii săi spun că ar putea totuși reuși dacă i s-ar acorda mai mulți bani.
A doua forță este un fapt de viață. Prețurile serviciilor oferite de statele sociale, cum ar fi îngrijirea sănătății și educația, cresc mai repede decât economia din cauza intensității ridicate a forței de muncă și a ratelor scăzute de creștere a productivității. Deși ineficiența guvernului poate înrăutăți lucrurile, această „boală a costurilor” afectează atât sectorul privat, cât și pe cel public. Vine natural.
A treia forță ține de faptul că guvernele de astăzi au mai multe lucruri de făcut. Pe măsură ce alegătorii s-au înavuțit, în decursul secolului XX, ei au cerut mai multă educație și mai multă îngrijire medicală costisitoare și care beneficiază de pe urma celor mai recente descoperiri științifice. Astăzi, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii vor ca guvernele să continue să cheltuiască pentru vârstnici. Și, din ce în ce mai mult, ei doresc ca ele să facă ceva în privința schimbărilor climatice.
Aceste trei forțe se văd limpede în adevăratul impact al lui Margaret Thatcher și Ronald Reagan, cei mai bine conturați, în imaginarul public, promotori ai pieței libere și ai unei atitudini anti-guvern. Deseori sunt percepuți ca fiind cei care au pus bazele „erei neoliberale”. De fapt, ei nu au lăsat o moștenire solidă a ceea ce înseamnă guvern mai mic. În 2019, guvernul federal al Americii a cheltuit o cotă mai mare din PIB-ul său decât în oricare dintre cei zece ani anteriori președinției lui Reagan. La trei decenii după ce Thatcher a părăsit mandatul – unul dintre acele decenii fiind caracterizat prin austeritate – guvernul conservator al Marii Britanii va avea în curând cele mai mari cheltuieli angajate, ca pondere din economie, de la epoca pre-Thatcher.
Victoria de durată a lui Reagan și Thatcher – și a altor reformatori din Suedia, Noua Zeelandă și din alte părți – a fost asupra primei dintre cele trei forțe legată de marele guvern. Ei și-au dat seama că cel mai rău este atunci când este umflat de motivațiile distorsionate ale celor din interior de a căuta din ce în ce mai mult control. Guvernele au făcut bine vânzând firmele naționalizate, reducând reglementările, simplificând unele taxe și promovând concurența. În societățile liberale, a apărut un consens cu privire la rolul limitat al guvernului. Adepții săi au salutat avansul pieței în cea mai mare parte a economiei, dar au permis și redistribuirea și cheltuielile cu serviciile publice, pentru a face lumea mai echitabilă.
Astăzi, acest consens este amenințat exact atunci când este cel mai necesar. Pe măsură ce îmbătrânirea și schimbările climatice măresc irezistibil dimensiunea guvernului, este vital să recunoaștem ceea ce statul poate și ceea ce nu poate face bine – și să evităm ca Leviathan să-și exercite puterea în beneficiul celor din interior și al prietenilor lor. Discuția privind o guvernare limitată ar trebui să se axeze astăzi pe natura intervențiilor statului, nu pe întrebarea dacă ele sunt necesare în chestiunile ce țin de limitarea încălzirii globale sau sprijinirea persoanelor în vârstă.
Una dintre sarcini este aceea de a maximiza rolul piețelor și alegerea individuală. Lupta pentru contracararea schimbărilor climatice ar trebui să fie dusă cu punerea unui preț pentru carbon, subvenții pentru cercetare și dezvoltare și investiții publice atent analizate, nu prin raționalizarea zborurilor, promovarea campionilor naționali verzi sau angajarea băncilor centrale în distorsionarea piețelor financiare. Statul social ar trebui să se concentreze pe redistribuirea numerarului și să îi lase pe cei aflați în nevoie să aleagă singuri ce să facă cu acei bani, nu să înființeze noi birocrații, cum ar fi sistemul federal de îngrijire a copiilor, propus de președintele Joe Biden. Taxele ar trebui să aibă o bază largă și să fie prietenoase cu investițiile.
Statul supradimensionat
De asemenea, statul trebuie să caute să fie agil și eficient. Sprijinul acordat gospodăriilor ar trebui automatizat, acolo unde este posibil, pe măsură ce sectorul financiar devine mai digitalizat. O mare parte din completarea formularelor poate fi eliminată, după cum a arătat războiul Estoniei împotriva documentelor. Dacă ar fi mai puțini birocrați, mai bine plătiți, sectorul public ar putea atrage mai mult personal talentat. Iar politicienii ar trebui să fie dispuși să o ia de la capăt atunci când abordează noi probleme, în loc să se bazeze pe structurile existente, dar prăfuite. În timpul pandemiei, cele mai mari succese ale guvernelor s-au datorat startup-urilor interne, precum Operation Warp Speed, care au contribuit la dezvoltarea vaccinurilor, în America.
Statul ar trebui să se străduiască să fie imparțial. Interesele înguste, fie că sunt ale sindicatelor, fie ale diverselor grupuri ale victimelor, favorizate de stânga, fie prietenii de afaceri, de pe zona de dreapta, vor căuta întotdeauna să-l captureze. Pentru a rezista, birocrații nu au nevoie de atacuri necruțătoare cinice și egoiste din partea politicienilor, ci de transparență și sprijin pentru etosul serviciului public. Deși creșterea cheltuielilor totale, pentru cei în vârstă, este justificată, o gerontocrație la scară largă nu este. Pensionarii cu buzunare adânci nu au nevoie de resurse publice. Dimpotrivă, ei ar trebui să suporte o povară mai grea, pe măsură ce impozitele trec de la salarii la proprietate, moștenire și consum.
Câștigul este enorm. Diferența dintre buna guvernare bună și proasta guvernare va fi măsurată nu doar în tranziția rapidă la zero net și în croirea unei plase de siguranță durabile pentru cei bătrâni, ci și în societăți mai corecte și mult mai prospere. În secolul XX, liberalii clasici au făcut ca o creștere în dimensiuni a guvernului să acompanieze progresul umanității. Același lucru ar putea fi valabil și în secolul XII. >>
