Dictatorul rus Vladimir Putin nu se află în situația de a oferi termenii unei păci juste pentru Ucraina și ai unei păci sănătoase pe termen lung din perspectiva securității Europei – singurul tip de pace acceptabil pentru Ucraina și pentru Europa. Altfel, Putin ar fi out în secunda doi.
De altfel, cele două dimensiuni pe care Putin nu are cum să le ofere pe tava tratativelor de pace se întrepătrund, se completează și se potențează reciproc.
Ceea ce, în paradigma păcii, ar fi just, dezirabil, sănătos și productiv pentru Ucraina ar fi la fel și pentru restul Europei (eventual cu notabilele excepții ale Ungariei și Slovaciei).
Căci o pace justă implică automat recunoașterea în teren, ca și o recunoaștere politică oferită eforturilor militare și diplomatice ale Kievului, în cei trei ani și jumătate de război. De asemenea, o pace justă ar include inevitabil o formulă de condamnare și chiar de pedepsire a Rusiei pentru agresiunea armată declanșată în 24 februarie 2022.
De altfel, toate acestea reprezintă temelia pretențiilor afirmate și a obiectivelor urmărite de către ucraineni și de către aliații lor europeni, după cum, la polul opus, reprezintă motivul pentru care Putin a continuat războiul în ciuda progreselor lente ale armatei sale, în ciuda pierderilor umane nesustenabile și în ciuda cheltuielilor enorme care sugrumă economia Rusiei.
Oricâte povești vânătorești despre negocieri productive cu Rusia ar turna Donald Trump și aghiotantul său amator, Steve Witkoff, deopotrivă înainte și după momentul Alaska, realitatea este că ele sunt fie ficțiune, fie un semn de proastă înțelegere din partea celor doi asupra situației în care se află dictatorul rus.
Dacă Putin ar fi de acord cu o pace care să mulțumească fie și modest Ucraina și pe aliații săi europeni, în scurt timp întregul edificiu al regimului său criminal ar fi zguduit de un puternic seism pe plan intern și de o decredibilizare letală pe plan extern, în special printre vasalii și partenerii oportuniști pe care îi are azi Moscova.
Iar Putin însuși riscă să plătească cu viața sau, în cel mai bun caz, cu libertatea.
Judecând după ultimele mesaje lansate sâmbătă și duminică de Trump și Witkoff, luni, la Casa Albă, cei doi vor varî sub nasul lui Zelenski și al liderilor europeni care îl însoțesc povești apetisante (asezonate cu presiuni aberante) despre garanții de securitate gândite de Washington și concesii istorico-curajoase la care ar fi dispusă Moscova.
Toate acestea, desigur, în schimbul unor cedări teritoriale nu mai puțin istorice pe care ar trebui să le facă Kievul, al unor potențiale breșe de securitate pe care ar trebui să le accepte ca mielul îngrășat pentru Paști restul continentului, al unei clemențe “strategice” față de Rusia și față de liderul său criminal.
Deficitul de credibilitate reprezintă breșa cea mare în povestea acestor negocieri pentru încheierea conflictului întrucât, spre deosebire de alte situații de acest gen din istorie, de data asta deficitul de credibilitate este de suspectat nu doar în dreptul agresorului ci și în dreptul principalului arbitru.
- Din perspectiva agresorului, lucrurile sunt clare și le-am expus mai sus. Putin nu poate face concesii care să conducă la o pace justă și sănătoasă fără a risca să piardă personal totul – putere, libertate și poate chiar viața. Iar dacă cumva ar anunța că e totuși dispus la asemenea concesii, nu l-ar putea nimeni crede, nu și-ar putea imagina niciun lider responsabil că nu se ascunde ceva periculos în spatele unui asemenea pas (desigur, niciun lider cu excepția lui Trump, care însă gonește către obținerea oricărei forme de pace din interese ce nu au legătură cu ideea de responsabilitate față de soarta în imediat a Ucrainei și față de soarta pe termen lung a securității Europei).
- Din perspectiva principalului arbitru – Donald Trump – deficitul de credibilitate nu este mai puțin malign, aspect pe care l-am mai tratat și cu alte ocazii. Reiau doar pe scurt: Trump are un istoric vast acumulat, în timp scurt, de idei crețe pe teme dramatice și mai ales de răzgândiri șocante și cu efecte pe alocuri tragice pe teme, din nou, dramatice. A fost cazul în chestiunea tarifelor, în dosarul Gaza, în chestiunea NATO, în relația mai largă cu aliați tradiționali și fideli ai Americii. Și, știm bine, a fost cazul de atâtea ori și la adâncimi neverosimile în dosarul ruso-ucrainean. Valoarea pe care o vor avea mâine și poimâine cuvintele rostite și promisiunile angajate azi – iată problema de fond și de nerezolvat pe care o pune Donald Trump. Viteza și profunzimea la care se petrec răzgândirile președintelui american nu ar trebui să îi lase să doarmă, luni, la Casa Albă, nici pe Zelenski, nici pe liderii europeni cu care se consultă și pe cei care îl însoțesc. Adăugați la asta afinitatea pe care Trump o manifestă față de Putin și mai ales inabilitatea pe care liderul american a demonstrat-o în contactele și negocierile (directe și prin emisari) purtate în ultimele luni cu dictatorul rus.
După trei ani și jumătate de război și după peste jumătate de an de președinție Trump, nimic nou pe frontul de est. Totul e azi ca la început: Ucraina și aliații ei trebuie să îi smulgă pacea lui Putin, iar nu să se lase seduși de himerele clasice vândute de Moscova și presiunile aberante plus promisiunile lipsite de credibilitate ale lui Trump.
Pacea smulsă – militar și diplomatic -, iar nu pacea înghițită pe nemestecate e unica șansă realistă pentru a obține o pace justă și sănătoasă.
Se poate așa ceva ? Desigur că se poate.
Până la urmă, nici Putin și nici Trump nu sunt în stare să fie ceea ce încearcă să pară că sunt. Dacă ar fi fost așa, primul ar fi câștigat războiul într-o săptămână, iar celalalt ar fi făcut pace într-o zi.
