La sfârșitul lunii octombrie 2025, tribunalul internațional de la Haga a audiat mărturia Olenei Iahupova, o locuitoare a orașului Kamianka-Dniprovska din regiunea ucraineană Zaporijjea. Intervienată de publicația The Insider, Iahupova a descris cum a fost răpită de soldați ruși, torturată și abuzată de aceștia.
„Oamenii au început să dispară încă de la început”
La o săptămână după începerea invaziei pe scară largă, orașul nostru a fost ocupat. Mai întâi au intrat în regiunea Herson prin Ciongar, iar câteva ore mai târziu erau deja la noi. În unele locuri s-au dat lupte — Mariupolul a fost practic ras de pe fața pământului. Dar la noi era liniște. Poate pentru că centrala nucleară de la Zaporijjea se află la 15 kilometri distanță și ar fi trebuit să fii complet nebun ca să desfășori lupte grele acolo.
Au introdus controale de pașapoarte și stare de asediu (interdicție de circulație pe timp de noapte). Au început să ia oameni de pe stradă, apoi să meargă din ușă în ușă. Asta numeau ei restabilirea ordinii și eliberarea noastră.
Oamenii au început să dispară imediat, pentru că prima prioritate a rușilor era să își consolideze pozițiile. Aveau nevoie de tranșee și fortificații, și cine trebuia să le construiască? Nu ei, dacă erau oameni în jur, care puteau face asta gratuit.
Au luat pe toată lumea, inclusiv pe cei care lucrau la centrala nucleară, pentru că aceasta trebuia întreținută. Aveau liste cu angajații centralei. Unii poate au rămas voluntar, dar cei care s-au ascuns și au refuzat să lucreze pentru ruși au fost aruncați în gropi și torturați cu electricitate. Unii nu au putut rezista și au acceptat să coopereze. Alții au fost forțați să sape fortificații. Dintre cunoscuții mei, unii nu s-au mai întors deloc, iar alții, știu, se află acum undeva în Mordovia, în detenție preventivă — au fost transportați până acolo.
Nu aveam niciun mijloc de comunicare. Operatorii ucraineni de telecomunicații nu mai erau acolo, iar semnalul turnurilor din teritoriul controlat de Ucraina nu ajungea până la noi. Nu aveam de unde să aflăm știri, dar localnicii vorbeau între ei. Oamenii spuneau: „pe cutare l-au luat de aici, pe cutare de dincolo, cutare a ieșit din casă pentru cinci minute și a fost imediat reținut”. Din ce motiv? Nimeni nu explica nimic.
Unii au încercat să plece. Unii au reușit, dar altora nu li s-a permis să iasă. Eu nici măcar nu am încercat — mi-a fost teamă, pentru că mulți dintre cei care au plecat nu au mai ajuns pe teritoriul controlat de Ucraina și au dispărut chiar la punctul de control.
Înțelesesem astfel că dacă aș fi dispărut pe drum nimeni nu ar fi știut măcar ce s-a întâmplat cu mine. Dacă veneau după mine acasă, măcar vecinii ar fi văzut ce se întâmplă și le-ar fi putut spune rudelor mele.
„Ne-au sufocat cu pungi, ne-au torturat cu electricitate, au simulat execuții”
Au venit după mine pe 6 octombrie 2022. Soțul meu este militar, servește în Forțele Armate ale Ucrainei, iar la acel moment se afla în misiune. Eu am lucrat toată viața la administrația raională. Asta m-a făcut suspectă.
Nu aveau niciun mandat și nicio acuzație. Nu mersesem nicăieri, nu participasem la nimic, nu făcusem niciun fel de aprecieri online. Dar sub ocupație asta nu garantează nimic — poți să nu faci nimic și totuși să fii împușcat. La mine a venit un reprezentant al FSB, care s-a prezentat drept Ian Viaceslavovici Zanevski, împreună cu luptători ai așa-numitei „Republici Populare” Donețk.
Zanevski a spus: „Îi dai pe toți de partea cealaltă, trebuie să te percheziționăm și apoi să te punem la muncă”. Au percheziționat casa, dar nu ca să caute ceva anume — doar verificau ce puteau lua. Bineînțeles, mai târziu au cărat totul. Au luat lucrurile folosindu-mi propriile mașini — erau două, una a soțului meu și una a mea. După aceea, casa a rămas goală.
M-au dus la cea mai apropiată secție de poliție, aflată pe aceeași stradă. M-au dus într-un birou, m-au legat de un scaun și au început să mă tortureze. M-au lovit în cap cu o sticlă de doi litri, m-au sufocat cu pungi de plastic și cu fire. Au venit cu propriul lor curent electric și au simulat execuții — totul ca la carte, tot ce aveau în arsenal. Mi-au zdrobit capul. Am suferit un traumatism cranio-cerebral închis, iar două discuri din coloana cervicală mi-au fost deplasate. Voiau să mă forțeze să mă autodenunț sau să denunț pe altcineva. Nici măcar nu știam pe cine ar fi trebuit să aleg.
Ei nu încercau cu adevărat să afle ceva anume. Scopul lor principal era să mă facă să mărturisesc ceva ce nu făcusem — de exemplu, corectarea focului artileriei ucrainene, sau că aș fi liderul unei grupări care desfășura sabotaje vara trecută, sau că aș fi implicată în vreo altă activitate, sau că aș fi participat la o asemenea grupare.
Tortura a durat două zile. Apoi am petrecut patru luni în detenție preventivă, dormind pe o podea rece, alături de șobolani. Am fost ținută acolo pur și simplu, fără nicio acuzație. Nu mi-au spus nimic. În detenție, un gardian mi-a dat o carte să citesc. „Citește-o! Îți va folosi”, mi-a spus el. Era despre procesele de la Nürnberg. Se pare că ne consideră naziști. Dar acea carte vorbește despre ei. Eu am citit-o, apropo. Și din acel moment am crezut că infractorii vor fi pedepsiți.
În detenția preventivă, obiectivul tău este să supraviețuiești o zi. Nu există planuri despre „când ies de aici”. Începe dimineața — să reziști până seara. Ai reușit? Nu e sigur că vei mai rezista până dimineață. Dimineața, te trezești…
În detenția preventivă, obiectivul tău este să supraviețuiești o zi
La început am fost singură într-o celulă. Aproximativ o săptămână mai târziu, am fost transferată într-o celulă cu trei paturi suprapuse, dar în ea erau 10, uneori 15 persoane. Aproape toți dormeam pe podea. Era frig — noiembrie, decembrie. În decembrie erau -20°C. Nicio medicamentație, capul mi-era zdrobit, totul mă durea, mi se ridica tensiunea. Nu știi niciodată — poate astăzi te împușcă.
Trezirea se dădea în jurul orei șase dimineața. Dar nu ne scoteau afară — stăteam în celulă tot timpul. Ne hrăneau o dată pe zi cu o mâncare apoasă, terci de grâu îmbibat. Nu era apă, nici pentru spălat, nici pentru băut — uneori ne dădeau puțină, la ore stabilite, dar foarte puțină. Le plăcea să ne oblige să cântăm imnul rus, noaptea, uneori timp de două sau trei ore consecutiv. Trebuia să cântăm în picioare, iar în același timp celulele erau deschise una câte una și toți erau bătuți cu bastoanele.
În celula mea erau locuitori ai așezărilor din apropiere. Nu erau deținuți politici acolo — doar oameni obișnuiți. Cutare ieșise cu cinci minute mai devreme sau mai târziu în timpul interdicției de circulație, cutare fusese raportat de cineva. Eram adunați pur și simplu pentru a fi trimiși mai târziu în lagăre de muncă. Ne amenințau, spunând că încă nu suntem în Rusia — că acesta era încă teritoriu ocupat, dar odată ajunși acolo, la Kolîma, nu ne-am mai întoarce niciodată.
Numărul de deținuți din celulă varia între 10 și 15. Oamenii erau duși de acolo, nu știai unde — poate erau transportați mai departe prin sistem. Spațiul din închisoare este limitat — pentru a aduce oameni noi, trebuiau să îi elimine pe cei vechi.
„Ne-au obligat să săpăm tranșee și să curățăm câmpuri minate”
La 18 ianuarie 2023, am fost trimisă din detenția preventivă într-un lagăr de muncă. Înainte de asta, au filmat videoclipuri în care se arăta că persoana era presupus eliberată — pentru ca rudele să nu caute și pentru a se deroba de responsabilitate. Există multe astfel de videoclipuri online. După ce am fost eliberată, le-am adunat — atât despre mine, cât și despre toți cei care erau în lagăr împreună cu noi.
În videoclip, la punctul de control Vasilivka, se citea un verdict care spunea că, prin decizia șefului regiunii Zaporijjea, Evhen Balițki, ești expulzat dincolo de granițele regiunii Zaporijjea și nu te vei mai întoarce în Rusia. Cică persoanei se predau documentele, iar ea pleca. Jurnalistul RIA Novosti, Rostislav Juravlev (care între timp a fost ucis într-un bombardament ucrainean – n.tr.), se afla acolo pe 18 ianuarie și a comentat în videoclip: „Vedeți, îi lăsăm să meargă pe teritoriul ucrainean, dar nu știm cum vor fi primiți acolo”. Astfel, se arată că oamenii au fost eliberați, însă oamenii nu au ajuns în Ucraina. Iar rudele cred că au fost uciși undeva pe drum. Dar pentru noi, era în portbagaj și direct la un lagăr de muncă.
Pe mine și doi bărbați ne-au predat comandantului unei unități militare ruse în Krasnodar. Ne-a dat lopeți și a spus că este timpul să muncim pentru binele Federației Ruse — a spus direct că eram sclavi. Toți am dormit într-o magazie abandonată, pe podea, îngrămădiți, bărbați și femei împreună. Eram păziți de soldați cu puști de asalt.
Trezirea era la ora cinci. La cinci și jumătate veneau gardienii. Ne duceau la locul de muncă și ne spuneau ce avem de făcut — de pildă, să săpăm un anumit număr de metri de tranșee într-o oră. Dacă făceai mai puțin, erai împușcat.
Munca dura toată ziua — uneori până la opt sau nouă seara. Odată, îmi amintesc că a ținut până la două noaptea, iar altă dată până la șase dimineața. Depindea de cât de multă muncă aveau nevoie să fie făcută.
Săpam tranșee noi, le repararam pe cele vechi, construam adăposturi subterane. Adăposturile lor sunt compartimentate — adevărate orașe subterane, construite de mâinile noastre. Curățam câmpuri minate. Îți dădeau o tijă metalică — mergeai, sondai și scoteai minele.
Nu ne-au dat niciun fel de haine, deși era iarnă. Oricum, nu aveau ce să ne dea, poate doar niște mantale vechi de-ale lor. Ne hrăneau cu paste peste care turnau apă clocotită.
Munca era extrem de grea. Bărbați puternici își distrugeau spatele, pentru că pământul era înghețat. Nu puteau să sape — nu puteau nici măcar să respire. Unii erau deja acolo de șase luni. Spuneau: „încă o săptămână de munca asta și o să-i rog să mă împuște.”
Unii dintre cei care erau deja acolo de șase luni spuneau: «încă o săptămână de muncă din asta și o să-i rog să mă împuște».
„Mi-a zis: Dacă nu asculți, te împușc. Dacă te porți bine, îți dau cârnați”
Dacă ești în sclavia muncii, sclavia sexuală este o parte inseparabilă a ei. Nu poți să îi spui unui bărbat cu armă „nu vreau” sau „nu o să fac”. Este pur și simplu viol.
Trebuie să gătești, să faci curățenie și să speli rufe în casele pe care le-au ocupat. Trebuie să le satisfaci și capriciile sexuale. Așa mi s-a întâmplat și mie. Un ofițer a spus: „Acum vei rămâne”. Am întrebat: „De ce?” A răspuns: „Vei locui aici cu mine”.
A spus: „Dacă nu asculți, te împușc. Dacă te porți bine, îți dau cârnați”. Ca și cum nu aș fi mâncat niciodată cârnați. Deci vine cineva, îți ia pământul, casa și revendică și dreptul de a-ți lua viața. Dar, eventual, îți poate da cârnați.
A mai fost unul — nu am locuit cu el. Voia să rămân, dar am cedat. Am implorat să mă ducă înapoi la închisoare, pentru că aveam nevoie să fiu printre oamenii mei, acolo pe podea.
Partea cea mai grea a fost la început — să accepți că nu va fi doar o dată, că va continua. Că ești în sclavie. Femei erau puține, majoritatea erau bărbați. Și nimeni nu vorbea despre asta. Era deja atât de greu încât nimeni nu mai voia să discute despre nimic. Abia mai târziu, după ce am ieșit, am aflat că existase violență sexuală și împotriva bărbaților.
Eliberarea
Nu s-au gândit la consecințe. Nu-și puteau imagina că vom ajunge liberi și în viață. Eram siguri că ne aflam pe un drum fără întoarcere. Dar după ce unul dintre deținuți a reușit să-și sune rudele, iar acestea au început să sune la Moscova, situația a devenit publică și, se pare, au fost nevoiți să ne elibereze. Și aici, știi, oamenii pot dispărea pe drum, dar trebuiau să ne lase să plecăm.
Pe 14 martie 2023, au venit oameni care spuneau că sunt reprezentanți ai departamentului de anchetă penală al Ministerului de Interne rus. Ne-au urcat într-un vehicul și ne-au dus la Melitopol, la o bază militară.
Acolo am fost interogați timp de două zile: despre ce am făcut în acel lagăr, care comandant a dat ce ordine. Și două zile mai târziu, pe 16 martie 2023, ne-au dus la gara de autobuze din Melitopol — o gară de autobuze obișnuită din oraș. Ne-au urcat pe fiecare într-un microbuz separat. Erau oameni din diferite zone, din întreaga regiune. Ne-au avertizat să nu spunem nimănui — nici locuitorilor, nici măcar poliției — unde am fost și ce am făcut.
Am găsit un telefon ca să-mi contactez rudele, să le spun că sunt în viață și că am nevoie de bani pentru transport și pentru a putea pleca. Am plecat prin districtul Novoazovsk din regiunea Donețk, apoi prin toată Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și am ajuns în Ucraina. Am plecat pe 21 aprilie și am intrat în Ucraina pe 28 aprilie.
În căutarea vinovaților
Eu m-am dus la poliție să depun plângere și să dau declarații. Am dat numele ofițerului FSB — Ian Nikolaevici Zanevski — și l-au căutat timp de aproximativ trei luni. A urmat o anchetă preliminară, apoi cazul a fost trimis în instanță, care a durat un an și jumătate.
Acum procesul s-a încheiat. A fost în lipsă, deoarece Zanevski se află pe teritoriul Rusiei. În Ucraina, a fost condamnat în lipsă și a primit 12 ani de închisoare, conform art. 438.
În videoclipul în care simulau eliberarea deținuților înainte de a-i duce la lagărul de muncă, apare și un bărbat cu indicativul „Batman” — un traficant de persoane care umbla mreu mascat. Însă l-am găsit. Am căutat pe tot internetul, timp de jumătate de an. Organizația media Suspilne a realizat propria anchetă vara trecută — i-am ajutat — și l-am identificat; acum știm cine este și de unde este. Numele lui real este Roman Vnukov. Există un film pe YouTube intitulat Call Sign Batman. The Mystery of the Vasylivka Checkpoint.
El este o figură importantă — se ocupă de mutarea oamenilor din detenția preventivă în lagăre. Invită jurnaliști, are propriul canal, postează totul acolo, iar restul ajunge la RIA Novosti. Pe scurt, aparent este un cineast eșuat.
Pentru mine, victoria Ucrainei ar însemna un tribunal în care acești criminali să fie pedepsiți. La Curtea Penală Internațională de la Haga, deja au început să fie adunate dovezi ale crimelor comise de armata rusă.
Acești oameni m-au lipsit de tot — complet. Capul zdrobit, traumatism cranio-cerebral și vertebre cervicale afectate — nu mai pot să fac nici măcar munca pe care o făceam înainte, sunt cu dizabilități fizice. Trebuie să muncesc doar ca să plătesc medicamentele. Statul nu ajută cu tratamentele. Plătesc singură pentru tratament. O comisie a confirmat faptul captivitații, și am primit compensație — nu e mult, dar măcar e ceva. >>
