Războiul împotriva adevărului, Partea a III-a: Când populiștii încalcă legea și profită de pe urma asta
Există haos, și apoi există ceea ce se întâmplă într-o bună parte a lumii democratice — mai degrabă o lovitură de stat lentă, în care dreapta populistă este în război cu sistemul. Cel mai recent exemplu a venit săptămâna trecută, când Marine Le Pen, lidera extremei drepte din Franța, a fost condamnată pentru deturnarea a milioane de euro din fonduri ale Uniunii Europene și i s-a interzis să mai candideze pentru o funcție publică timp de cinci ani. Reacția aliaților săi de extremă dreapta a fost una bine cunoscută: acuzații de „vânătoare de vrăjitoare”, acuzații de abuzuri din partea justiției și afirmații că sunt persecutați de elitele liberale.
Este același scenariu folosit de Donald Trump în bătăliile sale juridice din America. În Israel, Benjamin Netanyahu îl folosește pentru a deturna atenția de la fiascoul în desfășurare numit Qatargate (și de la fiecare dintre celelalte scandaluri impresionante în care este implicat). Este scenariul urmat de extrema dreaptă din România după ce victoria electorală a candidatului Călin Georgescu în primul tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie a fost anulată de instanțe, pe fondul unor acuzații de nereguli financiare și interferență rusă în favoarea sa. Rând pe rând, aceste figuri susțin că un „stat paralel” neales conspiră împotriva unui apărător al poporului.
Ei au descoperit că încălcarea legii — urmată de un război împotriva instituțiilor însărcinate cu aplicarea ei — nu reprezintă un dezavantaj politic, ci un atu strategic. Creează o narațiune în care instanțele și forțele de ordine nu sunt arbitri imparțiali ai justiției, ci dușmani nealeși ai poporului.
Această narațiune este puternică tocmai pentru că instituțiile democratice, prin natura lor, nu sunt alese prin vot. Instanțele de judecată, procurorii, serviciile de informații nu pot fi supuse urnelor de vot fără a le fi compromisă misiunea (în ciuda unor experimente bizare cu acest model în SUA, unde șerifi, procurori și chiar judecători sunt, în anumite locuri, aleși de cetățeni).
Ideea este la fel de veche ca democrația însăși. De la Aristotel la James Madison, gânditori politici influenți au susținut necesitatea unor limite asupra puterii directe a maselor, pentru a preveni domnia gloatei — subliniind adesea importanța instanțelor independente și a statului de drept ca bariere esențiale împotriva deciziilor majoritare impulsive sau nedrepte.
Aceasta îi face pe gardienii societății vulnerabili în fața demagogiei. Populiștii nu doar că disprețuiesc aceste instituții; ei se hrănesc din conflictul cu ele. Caută în mod activ confruntarea cu sistemul judiciar pentru că astfel se pot prezenta drept victime ale unei conspirații a elitelor, împiedicați de „intelectuali” să slujească poporul așa cum își doresc.
Statul de drept — menit să protejeze democrația de excesele puterii — este astfel prezentat ca un instrument al tiraniei. Iar demagogii de azi mizează pe faptul că majoritățile îi vor sprijini, fie din ignoranță, fie din indiferență față de renunțarea la propriile drepturi fundamentale.
Trump a exprimat poate cel mai bine această mentalitate în 2016, când a spus: „Aș putea să stau în mijlocul Fifth Avenue și să împușc pe cineva, și tot n-aș pierde niciun alegător, OK? E, gen, incredibil”.
Aceea nu a fost doar o lăudăroșenie, ci și un manifest care spune că regulile nu contează.
„Nu sunt escroc”, a declarat faimos Richard Nixon în 1973. Azi pare aproape naiv: voia să îi asigure pe toți că „nu a profitat niciodată” de pe urma serviciului public. „În toți anii mei de viață publică, nu am obstrucționat niciodată justiția”, a adăugat el. Nu sunt sigur câți oameni l-au crezut, dar el voia ca ei să-l creadă. Credea că americanii nu vor să fie conduși de un infractor. Cine știe?
Nixon a demisionat mai puțin de un an mai târziu, de teamă că va fi demis! Îmi amintesc că mă gândeam (fiind doar un copil care încerca să înțeleagă ce se întâmplă) că punerea sub acuzare în Camera Reprezentanților era echivalentă cu înlăturarea din funcție. Majoritatea oamenilor credeau asta. Desigur, acum știm că este nevoie și de o „condamnare” de către o majoritate specială în Senat. Nixon probabil ar fi fost condamnat — dar asta nu mai este posibil azi, din cauza hiperpartizanatului. Trump a fost pus sub acuzare de două ori — și puțini republicani par să fi fost deranjați. Știți cum se spune, fusese doar o vânătoare de vrăjitoare, înțelegi.
Majoritatea americanilor au considerat că Watergate a fost o rușine. „Lungul nostru coșmar național s-a încheiat”, a afirmat succesorul lui Nixon, Gerald Ford, care l-a grațiat.
Coșmar?? Bietul Ford, habar n-avea el ce înseamnă coșmar! Gândiți-vă cât de civilizat a fost totul. Colegii republicani ai lui Nixon chiar țineau la sistem! Comparați asta cu putreziciunea înțepătoare și corupția care mocnește în cloaca de azi — cu vulgaritatea corupției, voită și purtată cu mândrie într-o proporție dezgustător de egală, care defilează în fața noastră cu o obrăznicie sfidătoare și o ignobilitate trufașă.
Trump e condamnat pentru fapte penale? E doar o „vânătoare de vrăjitoare”.
LAcheii capete pătrate ai lui Trump divulgă detalii despre planuri de război? Și asta tot „vânătoare de vrăjitoare” este.
Așa ceva este posibil întrucât în noul tipar populist a fi corupt (sau chiar incompetent, ciudat lucru) nu mai este un factor de descalificare, ci aproape o calificare. Cu cât instanțele încearcă mai mult să-i tragă la răspundere, cu atât acești lideri își revendică mai tare statutul de victime și adună mai mult sprijin. Fiecare punere sub acuzare, fiecare percheziție, fiecare hotărâre judecătorească consolidează telenovela persecuției. Sistemul, susțin ei, nu se teme de infracțiunile lor, ci de ideile lor.
Iar când această absurditate strânge suficient sprijin, uneori chiar și instanțele cedează: sistemele de justiție din SUA și Israel le-au oferit lui Trump și Netanyahu „reduceri” uimitoare pentru abaterile lor. Cetățenii obișnuiți ar fi fost foarte probabil după gratii pentru mult mai puțin. Asta, evident, batjocorește ideea de egalitate în fața legii. Dar exact asta se cere atunci când se susține că „justiția ca armă” n-ar trebui să blocheze „voința poporului”.
Termenul implică o folosire nedreaptă a mecanismelor legale în scopuri politice. Deși acest lucru se poate întâmpla uneori, de cele mai multe ori mecanismele legale doar urmăresc acuzații credibile de comportament ilegal. Să luăm poate cel mai evident caz: Trump chiar a încercat, într-un mod tragicomic de vulgar, să răstoarne rezultatul alegerilor din 2020; revenirea sa în prim-plan, în ciuda acestui fapt, este o rușine fără precedent pentru America.
Problema nu este atât că sistemul juridic este politizat, cât faptul că o întreagă clasă politică incită publicul împotriva legitimității unei justiții apolitice.
Condamnarea lui Le Pen este un exemplu grăitor. Ani în șir enunțase corupția clasei politice din Franța. Acum, după ce a fost prinsă cu mâna-n sac — direcționând 4,1 milioane de euro din fonduri UE către propria mașinărie de partid — Elon Musk și Trump îi sar în apărare, susținând că urmărirea ei penală este dovada că elita liberală nu poate tolera disidența.
„Vânătoarea de Vrăjitoare împotriva lui Marine Le Pen este un alt exemplu de cum Stângiștii Europeni folosesc justiția ca armă pentru a reduce la tăcere Libertatea De Exprimare și pentru a-și cenzura Oponenții Politici, mergând de data asta atât de departe încât să-l bage pe acel Oponent în închisoare,” a scris Trump, folosindu-și stilul caracteristic, aproape patologic, de scritură cu litere de tipar. „ELIBERAȚI-O PE MARINE LE PEN”, a adăugat el, deși ea nu este în închisoare.
Netanyahu, de partea sa, a mers și mai departe. Cu Israelul încă zguduit de atacurile Hamas din 7 octombrie și implicat într-un război precar în Gaza, el nu doar că a refuzat să se distanțeze de consilierii aflați sub anchetă penală — ci i-a prezentat drept ostatici ai unei cabale politice. A acuzat poliția, sistemul judiciar, procurorul general și Shin Bet că ar conspira pentru a-l înlătura de la putere, ținându-i pe consilierii săi drept „ostatici”. Toate acestea, în timp ce evită să își asume responsabilitatea pentru eșecurile din domeniul securității naționale și blochează o anchetă oficială privind cel mai grav atac terorist din istoria Israelului.
În România, descalificarea lui Georgescu din cursa prezidențială a fost prezentată de populiști americani precum vicepreședintele JD Vance drept dovada că Europa liberală „fuge de frica propriilor alegători”.
Aceasta este o mișcare globală — o insurecție care caută să înlocuiască sistemul de echilibru și control al democrației liberale cu o autocratie aleasă. Alegerile ulterioare pot fi manipulate, așa cum a făcut-o mai întâi Vladimir Putin în Rusia și acum Recep Tayyip Erdoğan în Turcia. Și, fără îndoială, acesta este și planul lui Netanyahu.
Această tendință nu a apărut din neant. Reflectă un eșec profund al democrațiilor liberale. Timp de decenii, un consens al elitelor globaliste — centrat în orașe, educat în instituții de elită, fluent în limbajul piețelor și al drepturilor omului — a crezut că oferă prosperitate și progres. În schimb, locurile de muncă din industrie au dispărut, societățile au fost transformate de imigrația necontrolată, iar oamenii obișnuiți au fost lăsați în urmă. Între timp, excesele culturale ale extremei stângi au înstrăinat chiar și persoane cu înclinații liberale. Termeni precum „persoane care nasc” au devenit simboluri ale ruperii elitelor de realitate.
Populiștii prosperă într-un astfel de mediu pentru că oferă furie, identitate și răzbunare. Daunele sunt de natură socială. Votanții sunt învățați că statul este dușmanul, că legea e maleabilă și că doar loialitatea față de un mesia fals contează. Asta dizolvă încrederea pe care se bazează societățile pluraliste, împingându-ne tot mai aproape de o lume în care adevărul este ceea ce spun cei puternici, iar justiția este doar o altă formă de partizanat.
Aceasta nu este o vânătoare de vrăjitoare împotriva dreptei, este o partidă de vânătoare de fazani, iar democrația este pasărea. Dacă cetățenii responsabili nu se ridică — dacă liberalii nu reușesc să convingă mai mulți oameni să-și apere propriile drepturi — democrația va fi tranșată și servită rece. Iar astfel, un lung coșmar internațional va începe.
