Politicile comerciale haotice și lipsite de discernământ ale lui Donald Trump contribuie foarte puțin la extinderea investițiilor critice și strategice în Statele Unite și sunt marcate de nepotism. Forma de mercantilism promovată de el întruchipează toate defectele cele mai grave ale acestei doctrine, fără niciunul dintre beneficiile pe care țările le-au obținut adoptând politici comerciale adecvate, scrie profesorul de economie politică, Dani Rodrik, pentru Project Syndicate.
<< Când economiștii vor sărbători, anul viitor, 250 de ani de la publicarea lucrării „The Wealth of Nations” de către Adam Smith, mercantilismul promovat de președintele american Donald Trump va constitui un fundal discordant. La urma urmei, obsesia lui Trump pentru balanțele comerciale bilaterale, glorificarea tarifelor de import și abordarea sa de tip joc cu sumă zero în comerțul internațional au readus la viață – sfidând învățăturile lui Smith – cele mai nocive practici mercantiliste.
Economiștii au dreptate să critice politicile comerciale ale lui Trump. Practicile comerciale incorecte ale altor țări nu sunt principala cauză a deficitului comercial al SUA, iar vânarea dezechilibrelor comerciale bilaterale este pur și simplu absurdă. Deși deficitul comercial a contribuit la declinul industriei manufacturiere americane, nu este, de departe, cel mai important factor. În plus, acesta permite consumatorilor și investitorilor americani să se împrumute ieftin – un privilegiu pe care multe alte țări și l-ar dori.
Adevărul este că mercantilismul nu a fost niciodată atât de mort pe cât au crezut economiștii și nici atât de eronat cum insistă ei. Datorită adepților lui Smith, laissez-faire-ul și comerțul liber au fost adesea preferate în economiile avansate, însă alte țări, aflate în proces de recuperare față de economiile de vârf, au adoptat în general o strategie mixtă.
De exemplu, Alexander Hamilton în Statele Unite și Friedrich List în Germania au respins în mod explicit ideile lui Smith și au susținut protecția importurilor pentru a dezvolta industriile în curs de formare. Economistul argentinian Raúl Prebisch și alți membri ai „școlii dependenței” au considerat că țările în curs de dezvoltare ar trebui să își protejeze industriile manufacturiere de concurența importurilor; iar unele dintre țările care le-au urmat sfaturile, precum Brazilia, Mexic și Turcia, au cunoscut decenii de creștere economică rapidă.
În mod similar, guvernele din Asia de Est au adoptat o combinație între abordările mercantiliste și cele smithiene, valorificând exporturile și întreprinderile private, dar adesea în spatele unor bariere protecționiste. Rezultatul a fost ceea ce mulți au considerat a fi un miracol economic. Deși puțini dintre acești decidenți politici s-ar fi identificat explicit cu mercantilismul, „dezvoltarea economică” pe care au promovat-o împărtășea multe dintre trăsăturile acestuia.
Diferența fundamentală dintre abordările smithiană și mercantilistă derivă din modul în care sunt tratate consumul și producția. Economia modernă se inspiră din Smith, concentrându-se pe consum ca scop final al activității economice. Smith a contracarat viziunea mercantiliștilor susținând că „consumul este scopul unic și final al întregii producții”, subliniind că „interesul producătorului trebuie luat în considerare doar în măsura în care este necesar pentru a promova interesul consumatorului.”
Mercantiliștii, pe de altă parte, pun instinctiv accentul pe producție și locuri de muncă. Contează ce anume produce o țară. Este absurd să susții, așa cum a afirmat odată unul dintre consilierii lui George H.W. Bush, că nu există nicio diferență între producerea de chipsuri de cartofi și cea de cipuri pentru computere. Mai mult, odată ce producția – în special cea de bunuri manufacturate – devine o prioritate principală pentru factorii de decizie, rezultă firesc că un excedent comercial este preferabil unui deficit.
Este posibilă reconcilierea acestor două perspective prin adăugarea diferitelor eșecuri de piață în cadrul convențional al economiei dominante. Smithienii de astăzi ar recunoaște că decidenții nu ar trebui să fie indiferenți la structura producției atunci când anumite industrii manufacturiere generează efecte tehnologice secundare sau se confruntă cu probleme de coordonare. Totuși, punctul de plecare contează. În lipsa unor dovezi solide și convingătoare contrare, un economist din mainstream va fi, în general, împotriva „alegerii câștigătorilor”.
Cineva cu o înclinație mercantilistă sau de dezvoltare, în schimb, nu va ezita să decidă ce și cum trebuie produs. Întrebarea-cheie este cine are povara dovezii, deoarece aceasta determină dacă tratăm, de exemplu, politicile industriale în stil est-asiatic ca fiind ceva normal sau ca o abatere de la regulă.
Concentrarea smithiană a economiștilor contemporani asupra consumului îi face, de asemenea, să subestimeze importanța locurilor de muncă în determinarea bunăstării. În „funcția de utilitate” standard utilizată de economiști pentru a descrie comportamentul consumatorilor, munca este un rău necesar: creează putere de cumpărare, dar are valoare negativă în măsura în care reduce timpul liber. În realitate însă, locurile de muncă sunt o sursă de sens, stimă de sine și recunoaștere socială. Eșecul economiștilor de a înțelege costurile personale și sociale ale pierderii locurilor de muncă i-a făcut insensibili la consecințele șocului comercial provocat de China și ale automatizării.
O altă diferență esențială ține de relația dintre guvern și firme. Smith considera că unul dintre defectele mercantilismului era faptul că promova relații prea apropiate între decidenții politici și sectorul privat – un context propice corupției. Economia contemporană a luat în serios acest avertisment. Modelele de economie politică și cele legate de practici oneroase (asociate rent-seeking) subliniază importanța menținerii unei distanțe între firme și factorii de decizie politică.
Totuși, în multe contexte – cum ar fi inovația de frontieră, politicile industriale verzi sau dezvoltarea regională – relațiile apropiate și iterative între guverne și firme s-au dovedit extrem de eficiente. Iar acest lucru are o justificare solidă. Deși separarea strictă reduce riscul de captură instituțională, ea face foarte dificil procesul de învățare privind constrângerile și oportunitățile sau privind ceea ce funcționează și ce nu. Când există incertitudini semnificative – fie ele de natură tehnologică sau de alt tip – colaborarea strânsă cu firmele poate fi preferabilă față de menținerea unei separări rigide.
Fiecare perspectivă are propriile puncte oarbe. Mercantiliștii asociază prea ușor interesele producătorilor – în special ale celor bine conectați cu statul – cu interesul național. Copiii intelectuali ai lui Smith, pe de altă parte, subestimează importanța producției și a locurilor de muncă și trec cu vederea avantajele colaborării public-privat. Politicile bune presupun adesea găsirea echilibrului corect între aceste abordări.
Desigur, nimic din toate acestea nu justifică abordarea lui Trump. Politicile sale comerciale haotice și arbitrare contribuie prea puțin la extinderea investițiilor critice și strategice în SUA și sunt marcate de clientelism, favorizând firmele cu conexiuni politice și permițându-le să exploateze sistemul. Mercantilismul său nu va aduce niciun beneficiu, pentru că întruchipează cele mai grave defecte ale acestei strategii. >>
