Rar a avut armata rusă neșansa de a-și expune public impotența ca în două dintre episoadele majore ale actualului război dus în Ucraina.
1. A eșuat-fulger în capturarea Kievului, încă din primele săptămâni ale invaziei. Un număr semnificativ de militari ruși au murit atunci cu uniformele de paradă gata călcate și apretate în bagaje. Respinse de trupele Kievului, trupele Moscovei s-au resemnat în stilul deja tradițional al ocupantului rus: răzbunându-se pe civilii din proximitate, adăugând astfel în cartea de istorie două noi pagini negre – masacrele de la Irpin și Bucea.
2. A eșuat în repetate rânduri în provincia Harkov. De notat, înainte de toate, că pe lângă faptul de a fi incapabili să ia Kievul, rușii au dovedit același tip de absență a dibăciei și în tentativele lor de a captura al doilea oraș ca mărime al vecinului atacat, Harkov. Asta, în condițiile în care, spre deosebire de capitala țării, capitala regiunii cu același nume se află la doi pași de granița cu Rusia, Harkovul fiind așadar, din multe puncte de vedere, chiar mai expus și mai vulnerabil decât Kievul. Aici, în toamna lui 2022, trupele ucrainene au pus pe fugă trupele ruse. Și tot aici, în primăvara lui 2024, trupele ruse au fost în cele din urmă oprite (e drept, ostilitățile sunt în curs, dar impulsul rusesc s-a epuizat). Aspect demn de semnalat, în mai 2024 rușii au atacat spre Harkov și direct, și indirect, dar mai ales au făcut-o într-un moment de maximă vulnerabilitate a ucrainenilor pe întregul front, în condițiile epuizării muniției și armamentelor, în condițiile în care forțele Kievului încă aveau interdicție de a-i lovi pe ruși cât timp oamenii și tehnica lor se aflau pe teritoriul Rusiei. Altfel spus, Harkovul a fost un chipiu prea mare pentru „măreața” armată rusă chiar și atunci când armata ucraineană era fără putință de tăgadă mai slăbită ca oricând. Iar pentru ruși, chipiul Harkov tinde să se tot mărească pe măsură ce Ucraina depășește criza indusă de penuria de muniție și armament, dar și pe măsură ce devin amintire interdicțiile inițiale puse de Occident în ceea ce privește locul în care se află țintele relevante aflate în cătare.
Se impune cumva de la sine luarea acestor două episoade – Kiev și Harkov – ca puncte de referință în orice analiză occidentală asupra capacității reale a Moscovei de a-și atinge obiectivele în luptă.
• Pe de o parte, întrucât face lumină, la modul general, asupra raportului real dintre amenințările proferate de Kremlin și șansele lor reale de reușită. Când până și ținte de o asemenea valoare rămân intangibile – în cazul Harkov, chiar și după eforturi repetate -, validitatea acestei constatări devine cu atât mai elocventă.
• Pe de alta, întrucât invită la o abordare mai dezinhibată, mai agresivă chiar, în orice caz mai ambițioasă a chestiunii ruse de către Occident. Prea multă vreme, înainte și în cursul acestui război, Rusia a speriat în mod neîntemeiat Vestul. Invariabil, acest lucru s-a soldat cu plata de către Ucraina a unui preț exagerat. În timp, dacă aliații Kievului nu înțeleg că Moscova este mai expertă în cultivarea fricii decât în transpunerea ei în operă, costurile pot crește aiuritor chiar pentru aliații înșiși (desigur, pentru unii dintre ei într-o măsură mai mare decât pentru ceilalți).
Armata Rusiei de azi poate mult mai puțin decât își propune sau decât lasă să se înțeleagă. Din contră, Occidentul poate semnificativ mai mult decât crede el însuși că poate și, în orice caz, decât face în acest moment.
Este esențial ca impotența Moscovei, trădată magistral de episoadele Kiev și Harkov, să fie percepută ca atare de către Occident și să fie tratată corespunzător de acesta din urmă. În caz contrar, nu doar că războiul ruso-ucrainean va tinde să se prelungească nefiresc, dar riscă totodată să depășească limitele actualului teatru de ostilități.
După cum îndemnam recent și luând totodată ca reper cazul-școală al neputinței ruse pe direcțiile Kiev și Harkov, se impune o singură strategie: „Presiune și numai presiune. E singura cale realistă pe care Occidentul poate păși în relația cu Rusia. Efectele deja se văd”.
Nucleara lui Putin – între propria slăbiciune agravată și interesul antagonic al lui Xi
