În epoca lui Donald Trump, autonomia națională necesită o integrare mai profundă. Cazul Braziliei arată de ce, notează The Economist.
<< Palatul prezidențial al Braziliei a fost conceput pentru a proiecta o imagine de putere calmă. Oscar Niemeyer, marele arhitect modernist al țării, i-a dat coloane de marmură care se curbează asemenea râurilor Braziliei și par să plutească pe o oglindă de apă — un simbol elegant al suveranității naționale. Dar calmul poate fi înșelător. În 2023, o mulțime inspirată de fostul președinte de extremă dreapta, Jair Bolsonaro, a luat cu asalt porțile palatului. Presiunea poate veni și din exterior: în iulie, președintele Donald Trump a impus tarife de 50% asupra bunurilor braziliene, nemulțumit fiind de urmărirea penală a lui Bolsonaro. Deși Trump și președintele Braziliei, Luiz Inácio Lula da Silva (cunoscut ca Lula), au avut un schimb cordial de cuvinte după o întâlnire în Malaezia, episodul arată cât de ușor poate superputerea să intervină în politica braziliană. Totodată, oferă o lecție despre cum trebuie conduse politicile comerciale în lumea lui Trump.
Cel puțin în aparență, oficialii brazilieni au rămas sereni. Ei au trimis factorilor de decizie americani probe ale independenței judiciare, încredințați că faptele — și prestigiul Braziliei — îi vor proteja. Totuși, în spatele calmului se ascunde o schimbare de strategie. Organismele multilaterale pe care Brazilia se baza odinioară și-au pierdut influența. Așa că țara a căutat protecție în singurul mod posibil: legându-se mai strâns de alții. Pe măsură ce slăbesc mecanismele globale de protecție, țările descoperă că, în prezent, autonomia vine din integrare.
Economiștii au privit de mult timp globalizarea ca pe un compromis între deschidere și autonomie națională. În 1933, John Maynard Keynes, deziluzionat de eșecurile internaționalismului economic, a susținut, într-o prelegere intitulată „Autarhia națională” (National Self-Sufficiency), că deschiderea economică mersese prea departe. Fiecare țară, spunea el, își dorește „să fie propriul stăpân și să fie cât mai liberă posibil de interferențele lumii exterioare”. Această tensiune continuă să modeleze ordinea globală. În anii 2000, Dani Rodrik, de la Universitatea Harvard, a reinterpretat ideea sub forma „trilemei politice a economiei globale”: țările nu pot avea simultan integrare economică, democrație și autonomie națională deplină. Cu cât regulile globale devin mai profunde, cu atât guvernele au mai puțină libertate de a-și stabili propriile politici. Integrarea și suveranitatea trag în direcții opuse.
Totuși, deschiderea poate oferi și protecție. Albert Hirschman, un economist liberal care a fugit din Germania nazistă, a înțeles că regulile pot proteja la fel de mult pe cât pot constrânge. După ce a văzut cum Al Treilea Reich folosise comerțul pentru a subjuga statele vecine din Europa de Est, el a avertizat că puterea de a întrerupe relațiile comerciale devine un instrument redutabil de presiune politică. Soluția sa nu era izolarea, ci diversificarea — răspândirea riscurilor prin comerț amplu cu numeroși parteneri, astfel încât niciunul să nu poată bloca un flux vital. Într-o lume în care o putere hegemonică este dispusă să recurgă la coerciție, integrarea este cea care păstrează suveranitatea.
Această idee este din nou pusă la încercare. Donald Trump a sfidat regula fundamentală a sistemului comercial internațional — nediscriminarea — folosind tarifele vamale ca arme politice. India a fost pedepsită pentru achizițiile de petrol rusesc; Canada, pentru planurile sale de taxă digitală și pentru faptul că l-a folosit pe Ronald Reagan într-un spot TV critic; Uniunea Europeană, pentru standardele sale de siguranță alimentară; iar Brazilia, pentru urmărirea penală a lui Bolsonaro. Pentru țările vizate de Trump, izolarea pare acum mai periculoasă decât interdependența.
Brazilia arată cum se manifestă acest fenomen. Când Donald Trump a anunțat tariful vamal de 50%, oficialii brazilieni au reacționat instinctiv, apelând la regulile comerțului internațional. Gigantul sud-american este unul dintre cei mai activi membri ai Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) — ocupând locul al patrulea ca număr de plângeri depuse, după America, Uniunea Europeană și Canada. Însă, cum OMC este acum slăbită, Brazilia caută să-și aprofundeze relațiile cu alte țări. Celso Amorim, principalul consilier al lui Lula, numește această strategie „un vaccin împotriva acțiunilor arbitrare ale oricărei puteri”. Într-o lume condusă de bătăuși geopolitici, cea mai bună apărare împotriva „infecției” provocate de o singură țară este expunerea la cât mai multe.
Lula, odinioară sceptic față de comerțul liber, a devenit un evanghelist neașteptat al deschiderii economice. În timpul primului său mandat, în anii 2000, el a crescut tarifele pentru utilaje industriale și textile, a impus reguli stricte de conținut local în sectorul petrolier și al gazelor naturale și a acordat credite subvenționate „campionilor naționali”, precum Embraer, producătorul de avioane. Acum însă, Lula se grăbește să lege Brazilia mai strâns de economia globală. Țara a încheiat un acord de liber schimb cu Asociația Europeană a Liberului Schimb (EFTA), finalizează unul cu Emiratele Arabe Unite și poartă discuții cu Canada, India, Japonia și Mexic. Cel mai important pas este însă acela că, după 25 de ani de amânări, Mercosur — blocul sud-american condus de Brazilia — este pe punctul de a ratifica un pact comercial cu Uniunea Europeană.
Aceste acorduri fac mai mult decât să deschidă piețe. Ele consolidează reformele interne, promițând o mai mare transparență și o reglementare mai stabilă. De exemplu, acordul UE–Mercosur va deschide contractele publice ale Braziliei către ofertanți străini, va elimina treptat taxele de export pentru bunurile esențiale și va alinia normele de mediu și de muncă la standardele europene.
A te lega de reguli previzibile și de parteneriate extinse poate părea o limitare. Dar este, în același timp, o formă de asigurare. Cu cât împărtășești mai multe reguli cu alții, cu atât devine mai greu pentru o singură țară să te constrângă.
Consecințe neintenționate
Astfel de evoluții ar putea deveni cea mai durabilă moștenire a tarifelor impuse de către Donald Trump. Acordurile comerciale au adesea efectul de a impune liberalizarea instituțională. Când Spania s-a alăturat predecesorului Uniunii Europene, în 1986, a fost obligată să renunțe la protecția industriilor sale și să adopte legislația europeană în materie de concurență, ancorându-și tânăra democrație într-un sistem bazat pe reguli. Pentru Polonia post-comunistă, aderarea a însemnat rescrierea a mii de legi; sistemul său opac de contracte publice s-a transformat într-unul dintre cele mai transparente din blocul european.
În întreaga lume, guvernele ajung la aceeași concluzie. Puteri mijlocii precum India, Indonezia și Mexic își caută autonomia prin deschidere. Tarifele lui Trump îi împing pe alții să se lege mai strâns de regulile comerțului internațional. Dacă odinioară integrarea economică era privită ca o amenințare la adresa suveranității, astăzi ea a devenit scutul acesteia. >>
