Nu e doar Covid-ul de vină. Din păcate, avem școala pe care o merităm

A reînceput (fizic) școala și, grație Covid-ului, ar fi o șansă istorică de cristalizare a unui efort colectiv de scoatere a sistemului de învățământ din mocirla imposturii, politizării, baronizării și osificării. Ar fi una dintre cele două vești bune pe care, realist vorbind, le putem aștepta. Cealaltă este legată de speranța firească de a scăpa cât mai ieftin de amenințarea Covid, în acest an școlar fără precedent.

„Dezastrul înregistrat de elevii români la testele PISA nu este de fapt al lor, ci al profesorilor, directorilor, inspectorilor, sindicatelor, miniștrilor (excepție absolută Daniel Funeriu) și al clasei politice în ansamblul ei. Într-o oarecare măsură, rezultatele slabe și le pot imputa chiar părinții. Iar asta dintr-un motiv ușor de palpat: ratează adesea ocazia de a folosi forța pe care ar avea-o dacă ar acționa împreună pentru a cataliza îndreptarea lucrurilor nefirești care se petrec la clasa sau școala copiilor lor” – scriam rândurile astea la începutul lui decembrie 2019. Cu mic, cu mare ne-am rupt atunci cinci minute din viață să ne mirăm/indignăm de anvergura analfabetismului funcțional la elevii români. Apoi, după cele cinci minute „corecte” dedicate fenomenului, ne-am văzut din nou de ale noastre, lăsând pe mai departe școala de izbeliște.

În câteva luni, urma să ne pălească pandemia de coronvirus, un eveniment care, după părerea mea, ne-a pus în brațe cea mai fidelă fotografie a vulnerabilităților educației din România: lipsă concept, hibe legislative, birocrați-politruci în minister, inspectorate, conducerea școlilor, cadre didactice (prea multe!) lipsite de onoare profesională și coloană vertebrală. Covid-ul nu a iertat nimic, ni le-a expus pe toate fără drept de apel.

Școala făcută de copii, din martie până în iunie, a semănat cu o caricatură, dar una grăsuț finanțată de la buget, prin salarii plătite pentru prea puțină, spre deloc, muncă.

Dar tot pandemia ne-a semnalat că lupta nu este definitiv pierdută, grație unor excepții notabile de la regulă: acei profesori care, imuni la meschinăria din jur, au trudit în condiții de pandemie, dovedind că improvizația e artă nu doar în teatru, ci și când vine vorba de predare. Acești oameni, niște iluștri anonimi, reprezintă mult mai mult decât va fi vreodată în stare să reflecte CV-ul ori cartea lor de muncă. Au fost în primul rând niște temerari care au înotat împotriva curentului, găsind, exclusiv pe cont propriu, resursele necesare pentru a se achita de datorie și vocație.

Atunci când s-or face în sfârșit pași reali spre reformarea învățământului românesc, ei bine, un astfel de demers va trebui să pornească de la identificarea lor, pentru a forma nucleul în jurul căruia să fie refondat întregul sistem. Experiența din ultimele luni ne-a arătat că nu sunt neapărat mulți, dar au suficientă forță, pe persoană fizică, pentru a face lucrurile altfel. Cu siguranță, vor avea și mai multă putere să fie unul dintre motoarele schimbării dacă vor fi folosiți într-un cadru coerent și corect care mizează pe cei doi vectori-cheie care generează progres în orice domeniu strategic: competențe și fibră morală.

Ne putem liniștit indigna de sincopele debutului de an școlar 2020-2021 și nu avem motive de a pune capac neliniștilor în lunile care vin. Singura veste bună este, până la urmă, că școala a reînceput fizic, dar ar fi absurd să ne așteptăm la un parcurs liniar decent când ne este încă atât de proaspăt în minte intervalul martie-iunie, unul în care prestația la clasă, în sistem online, a fost lamentabilă chiar și acolo unde au existat toate condițiile să fie exemplară.

Apoi, ar fi absurd să intrăm în șut cu așteptări mărețe de la un sistem care nu a avut când să treacă printr-o reformă reală. Chiar și dacă, printr-o minune, anul școlar 2020-2021 ar fi început sub auspiciile unui cadru nou-nouț și perfect din toate punctele de vedere, tot ar fi trebuit să așteptăm niște ani până la primele rezultate cu adevărat fenomenale.

Dar acel cadru nu există încă.

El se ivise la un moment dat și s-a numit, popular, Legea Funeriu, dar a avut o viață scurtă, ca a musculiței de oțet, căci așa au decis la vremea respectivă patriarhii anti-educației din PSD, sub atenta dirijare a unui plagiator și a unor grupuri de interese a căror celebră săgeată otrăvită a fost eterna Ecaterina Andronescu. Acești demolatori ai educației românești au profitat, bineînțeles, de somnolența unei societăți care nu s-a mobilizat să-i tragă pe roata democrației decât atunci când s-a ajuns pe punctul de a fi lăsați și fără libertățile altoite prin aderarea la UE și NATO. Bine, măcar, că ne-am trezit chiar și în acel ceas!

Așa cum o tot repetă neobosit Daniel Funeriu (și foarte bine că o face), dacă acea lege nu ar fi fost măcelărită, azi, chiar și în condiții de pandemie, multe dintre angoasele părinților și ale profesorilor harnici n-ar mai fi existat.

Însă lucrurile au stat taman invers sau, după cum plastic, dar atât de profetic se exprima fostul ministru acum mulți ani: cele 97 de modificări la Legea Educației Naționale aduse de Guvernul Ponta, prin OUG, au fost „un viol în grup”, iar „din acest moment sistemul național de educație este o amenințare la adresa elevilor și studenților și nu un sprijin. Elevii, studenții și părinții nu se pot aștepta la nimic bun”. 

Atât de simplu spus și atât de adevărat!

Merită reamintite toate astea mai ales acum, în prag de două alegeri, când printre cei care cerșesc voturile, la locale și parlamentare, se numără o droaie dintre politicienii și partidele care au băgat în mormânt învățământul. Când ne vom simți din nou frustrați de stilul grațios-împiedicat în care se va face școala hibridă în contextul pandemiei, n-ar strica să-i dăm cuvântul banalei revelații că, în esență, ceea ce ni se întâmplă are legătură cu politicul și cu modul în care noi înșine ne-am raportat la el de-a lungul numeroaselor cicluri electorale.

În textul din care am citat câteva rânduri mai sus, scriam și că, dacă e să reîncepem de undeva, din fericire modelul există și poate fi adaptat.

• „Așadar, cum facem să electrificăm Educația din România? Obligatoriu cu un impuls dat din afara sistemului, dar cooptându-i pe cei din sistem – profesori, învățători, educatori – conștienți de fundătura în care ne aflăm și care vor într-adevăr altceva.
• Nu-s chiar puțini, înțeleg perfect că va veni și ceasul lor, dar pe moment nu sunt organizați și chiar dacă ar fi, în absența unui impuls din exterior, coerent și bine coordonat, s-ar trezi că pedalează în gol.
• Acest impuls va trebui să vină dinspre mediul politic. Până la urmă, cum s-a făcut pact politic național pentru asigurarea alocării a 2% din PIB la Apărare, pentru a ne respecta angajamentele față de NATO și pentru a ne spori capacitatea de reacție în caz de amenințare, se va putea și pentru Educație.
• Mai ales că, spre deosebire de dosarul „2% pentru Apărare”, care tot printr-un impuls extern a fost reparat și care ne arată că până și în România obiective strategice abordate astfel pot dura, Educația ar putea avea în spate nu doar necesara abordare strategică asumată de zona politicului, ci și sprijinul direct al societății civile, odată ce ea se va trezi sau va fi cumva trezită”.

Dacă nici pandemia de Covid nu ne-a oferit suficiente motive pentru a trece la acțiune, atunci tot ce rămâne e una din două: ori mai așteptăm un cataclism mai mare și, astfel, poate mai convingător, ori nu vom avea niciodată decât o caricatură de școală și oceane de elevi care vor deveni o caricatură de adulți pentru că au și am avut ghinionul de a fi șlefuiți de aceleași caricaturi de „profi”, de aceleași caricaturi de birocrați limitați din minister și de turma de politruci-zei din inspectorate și conducerile școlilor.

Incendiul care a făcut lumină: catastrofa din tabăra Moria și politica ipocrită pentru refugiați a Uniunii Europene