„Imaginați-vă, dacă vreți, o navă de jucărie care s-ar putea să vă încapă în palmă. La mijlocul navei adăugați o papiotă. Acum, măriți-o de o mie de ori și rezultatul obținut va fi Nexans Aurora, o navă lungă de 150 de metri. Firul va fi o linie de înaltă tensiune de câțiva kilometri, gata să fie întins de la pupa navei pe fundul mării. Fiecare cablu, cu o greutate de 150 kg pe metru și gros cât un trunchi de copac, este un amestec fire întrețesute de aluminiu, oțel, plumb și material izolant. Un singur segment dintr-o bobină de aproape 30 de metri înălțime este la fel de grea ca Turnul Eiffel”, notează The Economist.
<< Modul în care energia electrică este atât consumată (mai multă parte, în special de către mașini), cât și produsă (și mai multă, din ce în ce mai mult prin surse regenerabile) se schimbă. Echilibrarea ofertei și a cererii de energie nu este niciodată o sarcină ușoară, după cum a arătat haosul recent al prețurilor europene la gaz. Și este cu atât mai complexă când vine vorba de electricitate, care este mai dificil de stocat nu doar decât gazul, ci și decât cărbune, motorină sau lemn. Energiile regenerabile depind și de mai multe variabile: vântul suflă la întâmplare; soarele poate fi ascuns de nori sau de noapte. Drept rezultat, cea mai mare parte a energiei produse trebuie consumată imediat și mai ales în locul în care e produsă.
Ideea de a separa, în timp, consumul de producție – folosind baterii uriașe sau alte tipuri de depozitare – a captat multă atenție din partea antreprenorilor, politicienilor și investitorilor. Dar în prezent, acest lucru este nepractic, la scară nare. Așadar, câștigă teren ideea de a separa, în spațiu, cele două elemente. Acest lucru necesită o actualizare a cablajului care transportă energie din locul în are e produsă până la locul în care este utilizată. Sarcina poate presupune conectarea unui parc eolian din larg la rețeaua principală. De asemenea, sunt necesare conexiuni cu rețelelor naționale, adesea în zonele în care se derulează cea mai mare parte a comerțului cu energie electrică de astăzi, în special UE.
Oricum ar fi, sunt necesare cabluri și nave. Potențialul este vast. Doar 4,3% din electricitatea generată în 2018 de către statele membre OECD, un club al țărilor industrializate, a fost exportat, o cifră în creștere față de 2%, în anii 1970, dar departe de a deveni o marfă precum petrolul.
Toate acestea au dus la creșterea comenzilor primite de producătorii de cabluri și companii precum Nexans, proprietarul francez, omonim, al Nexans Aurora. Banca Credit Suisse prognozează că doar cablarea submarină va aduce venituri de aproximativ 5,5 miliarde de euro (6,4 miliarde de dolari) în 2022, în creștere de la 4,5 miliarde de euro, în acest an. Se așteaptă ca veniturile firmelor de cabluri din instalațiile eoliene offshore să se tripleze între 2020 și 2035. Entuziasmul investitorilor în ceea ce privește cablurile electrice a expandat prețurile acțiunilor Nexans și ale celorlalți doi giganți europeni ai industriei, NKT și Prysmian, cu 48-125%, în ultimii doi ani. În februarie, Nexans a anunțat că va dezvolta în curând afacerea cu cabluri neelectrice (aprovizionarea industriei și centrelor de date) pentru a se concentra pe conductori.
Dezechilibru de putere instalată
Satisfacerea cererii de energie electrică este complicată, dar bine înțeleasă. Administratorii britanici de rețea știu demult că trebuie să pornească centralele electrice imediat ce se termină telenovelele și telespectatorii avizi de ceai dau drumul la fierbătoare. Conectarea rețelelor electrice la diferite modele de producție și consum este echivalentă, potrivind cererea și oferta prin transferul de energie electrică la distanță.
Să luăm cazul Danemarcei. A instalat suficiente turbine eoliene încât, atunci bate vântul, nu este necesară nicio altă sursă de energie electrică. Dar are nevoie de un plan B, având în vedere volatilitatea vântului. Fără baterii, ar putea menține deschise vechile centrale cu combustibili fosili și le-ar putea folosi intermitent. O soluție mai elegantă este un cablu către Norvegia, care are un amplu potențial hidroelectric. Când bate vântul, ambele țări pot folosi energia eoliană daneză, păstrând în rezervoare apa norvegiană. Iar în zilele calme, lacurile norvegiene sunt drenate puțin mai repede pentru a ajuta Danemarca.
Alte legături din Danemarca către Olanda, Suedia, Germania și Marea Britanie (planificate pentru 2023) oferă încă și mai multe opțiuni. Adăugați suficiente conexiuni către suficiente locuri, iar electricitatea devine o marfă comercializabilă. Pentru un manager de rețea local, reducerea emisiilor de carbon devine mai degrabă o chestiune de contract de vânzare-cumpărare potrivit, în loc de construire a unui parc solar sau eolian în locul greșit.
Această perspectivă înseamnă că astfel de interconectări sunt în creștere. Europa este noua frontieră a instalării cablurilor. Electrificarea, în special prin surse regenerabile, este un plan cheie al ambițiilor sale de a atinge emisii „net zero”, până în 2050. Rețelele naționale au fost obligate de normele UE să se integreze într-una singură, adesea susținută cu numerar public. Zona de coastă a continentului înseamnă multă energie eoliană și, de asemenea, posibilitatea de a desfășura cabluri electrice pe mare, departe de locul în care cineva s-ar putea opune instalării lor.
Dinamica schimbătoare privind producerea energiei joacă și ea un rol. Germania, de exemplu, a fost cândva un mare exportator de energie, dar devine un importator pe măsură ce termină de închis centralele nucleare și elimină treptat cărbunele. Presiunea verde înseamnă, de asemenea, că energia electrică este generată în locuri greșite. În Italia, centralele electrice au fost construite în apropierea locului unde se afla industria, mai ales în nordul țării. Acum bate vântul și soarele strălucește în principal în sudul mai puțin dezvoltat. „Trecerea la surse regenerabile înseamnă că avem nevoie de mai multă reechilibrare, mai multă tranziție”, spune Stefano Antonio Donnarumma, de la Terna, un administrator italian de linii de transport.
Drept urmare, realizarea și desfășurarea cablurilor electrice este unul dintre sectoarele industriale rare pe care firmele europene le domină. Prysmian este o companie italiană, NKT este daneză și Nexans este franceză. Au o cotă de piață de aproximativ 80% în afara Chinei, unde cererea este saisfăcută în mare măsură la nivel local. Dincolo de producerea firelor metalice țesute (printre alte produse), le și instalează, punând la dispozție și operând nave precum Nexans Aurora, un vas de 170 milioane de euro.
Progresele în făcute în instalarea cablurilor submarine au contribuit la deschiderea perspectivei de noi și noi interconectări. În timp ce generațiile anterioare de nave riscau să se răstoarne dacă trimiteau cabluri mult sub 1.200 de metri, Nexans Aurora și o flotilă de nave similare deținute de rivalii săi pot plasa cabluri la adâncimi de 3.000 de metri. (Un robot însoțitor poate face un șanț în apele mai puțin adânci, ceea ce este cu atât mai bine, căci oferă protecție împotriva ancorelor rătăcite și a plaselor de pescuit). Aceasta deschide Marea Mediterană. În această săptămână, Nexans Aurora se pregătea să desfășoare primul cablu, conectând insula Creta la continentul grec.
Cabluri mai lungi înseamnă mai puține segmente de aproximativ 100 km care necesită conectarea unul la altul. În consecință, este pusă pe tapet viabilitatea interconectorilor mult mai lungi. O conexiune de 720 kilometri, Norvegia-Marea Britanie, a început să funcționeze în această lună. Multe se află în diferite etape de planificare, de exemplu, conectarea Greciei de Israel sau a Irlandei de Franța. Altele sunt mai speculative, cum ar fi un cablu de 3.800 kilometri care să lege câmpurile solare din Maroc de Marea Britanie. Un alt consorțiu dorește să lege Australia, Indonezia și Singapore, un proiect de 4.200 kilometri.
Christopher Guérin, șeful Nexans, spune că 72.000 kilometri de astfel de cabluri de interconectare vor fi puse în funcțiune în decada până în 2030, însemnând o creștere de șapte ori. Acest lucru se adaugă cablajului necesar pentru actualizarea conexiunilor vechi de pe uscat, dintre care multe au depășit termenul de expirare. O criză energetică din Texas, la începutul acestui an, a ajutat la deblocarea fondurilor de stimulare pentru modernizarea rețelei și în America.
O oportunitate mai în imediat este conectarea parcurilor eoliene la rețelele electrice de pe uscat. Vânzătorii de cabluri sunt încântați de faptul că tot mai multe astfel de facilități sunt dezvoltate în largul mării. Posibilitatea parcurilor eoliene plutitoare, care ar putea fi încă departe, se va adăuga la carnetele lor de comenzi. Agenția Internațională pentru Energie estimează că 80 de gigawați de parcuri eoliene offshore vor trebui instalați în fiecare an, până în 2030, pentru a îndeplini obiectivele decarbonizării. Fiecare gigawat de capacitate offshore necesită aproximativ 250 milioane euro, incluzând aici instalarea, spune Max Yates de la Credit Suisse. Cablul costă aproximativ la fel de mult ca fundațiile, ambele pe locul doi după turbina propriu-zisă.
Urgența acestui efort global de recablare este aproape imperceptibilă de pe puntea Nexans Aurora. Bobinele își eliberează firul într-un ritm liniștit: 10-12 kilometri pe zi sunt considerați o realizare frumușică. Dar viitoarele autostrăzi energetice devin în sfârșit o realitate. Chiar dacă în acest ritm mai ușurel. >>
Suntem în plină economie a deficitului. Pericolele decarbonizării și ale consumului furios
