La precedentele alegeri prezidențiale, atmosfera a fost mai plictisitoare decât la Vocea României. Klaus Iohannis bifa somnoros reînscăunarea, ca și când ar fi chemat liftul, iar Viorica Dăncilă se ducea ca un Trabant fără frâne spre extincția-i politică, în uralele erei Ciolacu.
De data asta, însă, a fost diferit. Am avut o campanie electorală vie. Confruntări televizate, spionaj între adversari, bombe de presă, prostii cât casa. Chiar dacă mediocritatea a 90% dintre candidați (de la mediocritate agresivă la mediocritate simpatică) a adiat precum gazul sarin, măcar a fost un pic de acțiune.
Nordis + Ciolacu = LOVE la Nisa. Ciucă încercând să înoate ca delfinul pe sub radar în scandalul Aviatorilor 86. Geoană suferind de Blestemul Geoană (omul ăsta efectiv nu se poate vindeca de el însuși, acel el însuși pe care l-am văzut în 2009). Lasconi, un fel de Hagi dând examen la Relații Internaționale. Simion? Cum îl știm, Salvini wannabe, murdar de Vadim la gură, născut din sila românilor față de nuanțe, dintr-o preferință sordidă a epocii, din culise dubioase și din deșeurile celorlalte guvernări. Orban? Și el prin preajmă, cu gesturi de Teatrul Nottara și reverii de pensionar din Florida care târăște de troller pe-un peron în Kazahstan. Kelemen? Ca versul ăla de la Vama Veche: „Nu am chef azi, nu am chef azi/ N-am chef de nimic”. Cristian Diaconescu? Ca trimis în fața plutonului de execuție, avea treburi mult mai bune de făcut decât să fie candidat-oglindă pentru a fisura votul lui Geoană.
Mecanisme care uită realitatea
În plus, ni s-a servit un spectacol pe care nu-l mai consumasem de multă vreme. Spectacolul unui sindrom. Este fascinant sindromul care-i lovește pe politicieni în campaniile electorale: sindromul întoarcerii la realitate. Un scriitor portughez, Goncalo M. Tavares, ne oferă poate cea mai exactă definiție a politicianului: „un mecanism care uită realitatea”.
Tavares se referă, în primul rând, la beția puterii, dar mai arată cu degetul și spre un alt sens. Acela că, pentru Politician, pentru portretul-robot al politicianului, realitatea nu constituie o dimensiune constantă a vieții în care tâmpeniile pot avea consecințe, în care oamenii rafinează uraniu pentru bombe atomice, copilele jonglează cu vibratoare pe OnlyFans, iar deficitele bugetare trimit tsunamiuri peste locurile de muncă, ci un joc inofensiv al ficțiunilor; un joc în care oamenii nu sunt oameni, ci abstracțiuni operative cu care trebuie să interacționezi pentru a-ți îndeplini misiunea. Ca într-un RPG pe PlayStation.
Și astfel îi vedem întorcându-se la realitate ca și când ar ieși din comă. Circumspecți, perplecși, jenați, încurcați, afazici, neștiind că masa-i masă și scaunul scaun. Dar cunoscând o regulă sfântă a convivialității cu o specie stranie care le seamănă antropomorf, dar e dintr-un aliaj inferior și dintr-o altă istorie: Zâmbește, orice ar fi, zâmbește! Și îmbrățișează bunicuțe! Și ia-ți un preot la defilare! We come in peace, cum zic extratereștrii la Hollywood.
Așadar, vedetele sondajelor le știm, n-are rost să mai zăbovim asupra lor. Mai interesanți sunt anumiți candidați din eșalonul 2.
Fata lu’ tata
Începem cu Alexandra Păcuraru, purtătoare de fond de ten îngrijorat, fata lu’ tata (Maricel Păcuraru, spălător de bani condamnat) la televiziunea lu’ tata, școlită prin SUA și hulitoare a sprijinului românesc pentru Ucraina.
În consecință, a devenit candidata ideală la prezidențiale a unui partid de debara, ADN (înființat de Cătălin Ivan), vânând fluturi cu carabina prin aceeași mlaștină a populismului naționalist, ca AUR. Poartă taioare șic à la Ksenia Sobciak, are părul prins în coadă și… și cam atât.
Miracolele candidatului de 0,33%
De trecut la catastif este și râvna candidatului de 0,33%. Cum, nu-l știți? Și-a testat soarta și-n 2019 la prezidențiale. Și soarta s-a prăvălit peste el ca un iceberg, un iceberg de 0,33%. Sebastian Constantin Popescu. Aidoma Alexandrei Păcuraru, și SCP provine dintr-un hău al anonimatului numit Partidul Noua Românie. Pe Google apare în ie, iar într-o știre de pe PRO TV ne privește aproape speriat dintr-un banner cu statut de artefact, datat cel mai probabil în perioada jurasică a CorelDRAW.
Vrea să reia „pentru cel puțin cinci ani” Festivalul Cerbul de Aur și să-l treacă sub înaltul Patronaj al Președintelui României. Think Big, cum ne-ar spune Trump de pe coperta cărții sale cu Bill Zanker.
Cu un asemenea fler pentru tradiție, miracolele sunt garantate. Declarațiile de avere ale lui Sebi depun mărturie pentru asta. În 2019, era cel mai sărac dintre candidați. N-avea niciun sfanț pe numele său. În aprilie 2024, la fel, zero surse financiare, nicio casă, niciun teren, Sebi trăia sub cerul liber, hrănindu-se cu aer și levitând într-o sferă de energie ca Siddhartha Gautama. Dar în octombrie 2024, o ploaie de miracole, deasă ca răpăiala din Valencia, i-a înnobilat existența, iar în declarația de avere au apărut brusc 13 terenuri agricole și unul intravilan, plus o căsuță de 78 de metri pătrați.
Mortul din fașă
Mai departe: Căăăăălin Georgescuuuu. Eternul premier mort din fașă. Numele său a fost prima oară vehiculat pentru șefia Guvernului în 2012, după căderea lui Boc. Dar n-a fost să fie. Călin a răbdat ca brânza la maturat. După tragedia de la Colectiv, Dan Puric și alte câteva majorete autohtoniste au cerut ca Georgescu să fie premier. Din nou, n-a fost să fie. Și Călin a răbdat iar, ca un obuz adânc îngropat din Al Doilea Război Mondial. În 2020, AUR debuta în Parlament și-l dezgropase pe Georgescu, propunându-l pentru aceeași funcție deja utopică. Iarăși n-a fost să fie. Simpatia pentru Zelea Codreanu și mareșalul Antonescu îi adusese un dosar penal, scoțându-l pe tușă. Și Călin a fost nevoit să rabde înc-o veșnicie, ca un pod feroviar abandonat în sălbăticia Siberiei. Acum, s-a întors în postură de independent, țintind spre Cotroceni și numindu-se „vârful de lance” al poporului român. S-a ornamentat între timp cu brizbizuri suveranist-conspiraționiste și mai stridente, cine știe, poate destinul îi va zâmbi.
În cazul lui Călin Georgescu, asistăm la un fenomenal divorț între lumea imaginară și lumea reală. În lumea sa imaginară, Călin și-a vârât în minte fixația că drumul său spre stratosfera prezidențială este pavat cu provocări sisifice, care nu fac altceva decât să-i garanteze, ca-n marile legende medievale cu balauri, că strădania sa masochistă va triumfa. Acolo unde alți candidați, doborâți de evidențe, și-ar fi băgat piciorul, Călin insistă să râcâie cu boldul în piatră seacă, ferm convins că până la urmă va scoate apă din ea. Atât de puternic este basmul în care trăiește, încât pare a-și fi făcut din el o poveste de dragoste. Unii ar spune că e multă poezie în acest tangou ambițios cu zădărnicia, alții ar cârti că-i mai multă neghiobie.
„Pumnea”
Ați auzit de Partidul Liga Acțiunii Naționale? Probabil că nu. Dar cu siguranță ați auzit de candidatul poster boy al partidului, Silviu Predoiu, alias „Pumnea”, potrivit CNSAS. Școlit la școala de spionaj a Securității, după propria descriere, Silviu Predoiu și-a trăit tinerețile la SIE.
De unde fantezia prezidențială a generalului cu patru stele? Crede că poate reproduce parcursul lui Putin de la kaghebist în Dresda la păpușar al Rusiei? Vrabia mălai visează și vrea să erodeze pe cineva?
Pare că hitul acestei campanii electorale a fost filonul suveranist. Dar e greu de crezut că toată această viermuială „patriotică” va produce brand-uri distincte. Unele partidulețe par înjghebate doar pentru a se dilua în AUR, un fel de clandestini ascunși în vagonul cu cărbune.
