Ne aflăm la numai câțiva anișori distanță de marele asalt la statul de drept și la orientarea strategică a României, prin masacrarea legislației și a instituțiilor anticorupție. Prin urmare, nu cred că și-a imaginat cineva că acești periculoși dușmani din interior ai unei țări încă fragile au suferit extincția.
Nu, nu au dispărut în masă (rațional vorbind, nici nu s-ar fi putut întâmpla asta în timp așa de scurt), ci încă bântuie prin pliurile politicii, societății și ale afacerilor pe bani publici. Drama lor din ultimii trei-patru ani a fost aceea că li s-a subțiat totuși coeziunea și au dispărut multe dintre butoanele pe care le puteau apăsa odată.
De altfel, episodul de miercuri, al tentativei de dezincriminare de facto a abuzului în serviciu, prin ridicarea până la Ceruri a pragului penal privind prejudiciu, nu reprezintă decât o sumbră reamintire a faptului că, după epoca Dragnea-Tăriceanu, multe s-au făcut spre relativă remediere, dar multe au rămas pe mai departe de reglat, după cum și notam recent, chiar în textul precedent (link la final).
E limpede că, în ciuda înfrângerii suferite, această zonă pestilențială nu și-a pierdut încă speranța, iar atunci când se ivește chiar și o firavă ocazie, mai face o încercare.
E totodată clar și faptul că, din perspectiva asta, episodul de miercuri a fost mai mult decât un balon de încercare. Nu în ultimul rând, demn de remarcat este și faptul că în coaliție există breșe nepermise și un deficit nescuzabil de vigilență, altfel nu ar fi putut să „scape” la votul primei camere a Parlamentului așa o încurajare la rapt tratat cu blândețe.
E drept, răul a fost deja făcut, dar nu este totul pierdut.
Asta, chiar dacă, prin acest vot, pentru coaliția care predică faptul că funcționează în acest format tocmai pentru a guverna pentru popor și pentru a asigura stabilitate într-un moment geopolitic și economic înțesat de capcane, s-a creat/adăugat un handicap serios de credibilitate.
Liderilor arcului guvernamental, ca și președintelui țării, nu le rămâne decât să se angajeze, public și apoi prin inițiative concrete, că agenda lor reală nu e salvarea corupților și nici încurajarea corupției.
E drept, după ce vestea a făcut turul țării, Ministerul Justiției a făcut un prim pas într-o asemenea direcție, președinții PNL și PSD au anunțat sprijinul pentru propunerea MJ; devin esențiale astfel de granații. În orice caz, ar fi de elucidat și cum s-a putut ajunge într-un asemenea punct. După cum, probabil, se impun penalizări la nivelul personajelor-cheie implicate.
Toate astea pot reface cât de cât plasa de credibilitate de care e nevoie pentru a merge înainte în această formulă, iar semnale inteligente și de substanță cu siguranță așteaptă și publicul, și partenerii strategici externi.
Aș mai adăuga și faptul că acei vectori politici (indivizi sau grupări) care își imaginează că astfel de contra-ofensive au șanse de reușită, în actualul context politic intern și geopolitic, trădează un nivel de analiză mai degrabă apropiat standardelor de stână.
Oamenii care au ieșit în stradă pentru a opri asaltul din 2017-2019 nu au dispărut nici ei ca prin vrajă. Rușii se bucură la plăcerile pe care le oferă extremiștii de la AUR și cei adunați în jurul lui Șoșoacă (iar primele dezvăluiri cu adevărat interesante despre relația acestora cu Moscova acum încep să apară – nu e exclus ca altele noi să mai urmeze). Războiul de la graniță face din corupția sistemică a țărilor NATO o țintă mai evidentă ca oricând, în logica „sindicalizată” a strategiei de contracarare a Kremlinului. Iar țări chiar mai solide ca a noastră, care se dedulciseră la fructul oprit al oligarhizării și masacrării justiției, au cunoscut sau cunosc în prezent episoade interesante de aducere la ordine – și prin activarea de resorturi interne, și prin activarea de resorturi externe (Polonia, Cehia, iar mai nou și Israel).
Lumea în care trăim azi, mai ales de când a început războiul lui Putin, a devenit un loc mai complicat, în care toți – și apărătorii, și atacatorii statului de drept – sunt obligați să jongleze cu un număr mare de variabile și cu ecuații care dau amețeli. Și e tot mai evident că nici unii, nici ceilalți nu fuseseră suficient de pregătiți pentru asta.
Pentru România, o țară-cheie, dar încă aflată pe drumul lung și curbiliniu al maturizării, asta e o veste pe alocuri proastă, dar pe alocuri bună.
Lucru pe care, merită repetat, episodul de miercuri, cu pragul prejudiciului la abuzul în serviciu, tocmai ni l-a reamintit, deși ai fi fost tentat să crezi că chiar nu mai era nevoie.
La alegerile din 2024, rațiunea e de aur, iar soluția nu e AUR
