Regimul aflat la putere în Iran este unul despotic, criminal, odios.
De aproape jumătate de secol, regimul tiranic de la Teheran reprezintă un vector masiv de instabilitate pe plan regional, iar pe măsură ce s-a “maturizat” – prin cultivarea de proxy teroriști, sprijinirea Rusiei în războiul din Ucraina și dezvoltarea unui program nuclear – s-a transformat într-o amenințare gravă la adresa păcii și securității întregii lumi.
Pe plan intern, actualul regim iranian a instaurat teroarea religioasă, a ținut populația sub teroarea poliției politice, a distrus economia, făcând viața de zi cu zi un infern și pe acest palier.
De zeci de ani, civilii, fie ei autohtoni sau străini, sunt tranzacționați în Iran și de către Iran ca simple jetoane, în funcție de interesele clicii conducătoare.
Una peste alta: nimic din ceea are mai sinistru o dictatură totalitară nu a rămas nebifat de către junta teocratică condusă de sângeroșii ayatollahi care s-au succedat la Teheran din 1979 până azi (doar doi la număr).
Este, de aceea, mai mult decât tentant și chiar uman/umanitar să aplauzi orice demers care-și propune o schimbare de regim la Teheran. Până la urmă, ce ar putea urma mai rău decât ceea ce se petrece deja în acest stat paria ? Nu merită oare zecile de milioane de asupriți o altă soartă ? Nu au fost suficienți 46 de ani de nenorociri ?
Dacă la ultimele două întrebări DA este răspunsul care se impune rapid, răspicat și de la sine, ei bine la prima întrebare își fac apariția unele nuanțe.
Din nefericire, istoria recentă – și a Iranului însuși, ca și a altor țări – sugerează că de la foarte rău în teorie s-o fi putând ajunge la ceva mai bun, dar în practică e foarte simplu să se plonjeze în ceva chiar mai oribil decât situația prezentă sau măcar la fel de oribil ca ea.
Atunci când s-a petrecut din interior, în Iran schimbarea de regim nu a făcut decât să schimbe o nenorocire mare pe una infinit mai mare. Căci ultima schimbare de regim petrecută din interior, de la șah la ayatollah, a avut ca rezultat tocmai instalarea odiosului regim aflat azi la conducere.
Iar atunci când se petrece prin intervenție militară din afară, e drept nu avem un echivalent relevant în parcursul Iranului, dar avem destule cazuri-școală în alte țări, pentru a ne calibra orizontul de așteptări.
Numai secolul XXI, deși aflat abia la început, are deja în palmares o salbă de experiențe teribile în acest sens: Afganistan, Irak, Libia.
În cele trei cazuri, forța militară aplicată de factori externi a alungat de la putere despoți școliți la academia infernului. Dar ceea ce a urmat – războaie, sărăcie, foamete, epurări și crime în lanț, animate de resentimente sectare – ar trebui să ne ridice preventiv părul pe șira spinării ori de câte ori povestea schimbării de regim revine în actualitate.
Ca atare, speța de față, scenariul unei intervenții externe care să ducă la prăbușirea regimului teocratic din Iran, ridică automat tradiționalele temeri alimentate de precedentele atât de proaspete și atât de proaste.
Bombardamentele și sabotajele israeliene din ultimele zile au sens și chiar un soi de legitimitate atâta timp cât se rezumă la rațiunea dezvăluită inițial de autori: oprirea sau întârzierea masivă a programului nuclear iranian.
Căci da, și Israelul, și celelalte state din regiune, ca și restul lumii largi au dreptul să se opună apariției pe hartă a încă unui stat nuclear pe lângă cele (deja multe) existente.
Doar că agenda comunicată inițial de guvernul israelian și, tot inițial, sprijinită (deși, după toate indiciile, abia din mers) de către guvernul american, tocmai prezintă simptome de maximă lărgire către cu totul altceva.
Și Netanyahu și, mai nou, inclusiv Trump par nerăbdători să facă saltul de la ceea ce era indubitabil rațional (avarierea infrastructurii nucleare iraniene – deopotrivă a celel materiale, științifice și umane) către ceea ce depășește spectrul raționalului (schimbarea intempestivă de regim).
Căci acolo unde primul obiectiv prezintă avantajul de a-i putea fi gestionate efectele, cel de-al doilea are cusurul de a te ține cu mâinile legate la spate din perspectiva canalizării și ținerii sub control a urmărilor.
Iran este o țară mare – și ca întindere, și ca populație. Este un teritoriu complicat și ca relief. Este totodată o țară extrem de sinuoasă politic din cauza dictaturii care, de-a lungul a zeci de ani, a penetrat-o până la ultimul strat. Iar nu în ultimul rând, Iran este o țară în care structurile de securitate și de poliție politică sunt tentaculare, mature, extrem de violente și extrem de înarmate.
Dacă schimbarea de regim chiar s-ar petrece urmare bombardamentelor și sabotajelor israeliene (într-o formă sau alta, sprijinite de administrația Trump), atunci cum și cine poate garanta că evoluțiile din siajul schimbării de regim nu vor degenera într-un scenariu irakian sau libian ? Sau că nu vor degenera într-un foarte lung și foarte sângeros scenariu sirian post-2011 ?
Au Israelul și SUA, de pildă, capacitatea de a impiedica asemenea dinamici ? Întrebarea este, desigur, retorică.
De altfel, tocmai în acest punct se mai ridică o problemă: cei doi lideri (israelianul și americanul) care vor fi la butoanele unei asemenea operațiuni sunt binecunoscuți cel puțin pentru lipsa lor de apetit și de interes pentru ce-i de făcut în și cu ziua de după.
Netanyahu a demonstrat-o cu vârf și îndesat în războiul din Gaza. Trump a demonstrat-o la fel de generos în războaiele sale comerciale, ca și în strategia sa eșuată de a așterne Ucraina la picioarele lui Putin.
Și amândoi prezintă un periculos talent de a subjuga dosare strategice imperativelor de politică internă și intereselor cât se poate de personale.
În cazul lui Trump, bonusul vine din labilitatea manifestată în dosarul iranian. E chiar orbitoare ! Omul s-a răzgândit de atâtea ori, încât devine tot mai dificil să discerni din ce punct a pornit. După cum, pe alte dosare mari, altele decât Iranul, în cazul lui Trump e imposibil de înțeles încotro se îndreaptă.
Cu astfel de lideri la tastatura conceperii planului de schimbare de regim în Iran și mai ales la butoanele implementării militare și subversive propriu-zise, mai că îți vine să te ascunzi de ceea ce ar putea urma dacă schimbarea de regim reușește cu zelul cu care se ascunde zilele astea de bombe, de CIA și de Mossad înspăimântatul ayatollah Khamenei.
Iranul trebuia împiedicat să obțină bomba nucleară. Iranienii puteau fi sprijiniți să se dezvolte în lupta lor cu regimul, astfel încât să le aparțină lor opera înlocuirii acestuia, chiar dacă asta s-ar fi întins pe termen lung.
În niciun caz nu era rațional de dorit să forțezi cu schimbarea de regim cu bombardierul, să o provoci peste noapte, iar toate astea, fără a fi gândit atent ziua de după și ignorând avertismentul precedentelor numite Afganistan, Irak și Siria.
O schimbare de regim “mare și frumoasă” nu va duce neapărat și la stabilitate în regiune, la liniște în lume, nici la libertate, la democrație și la bunăstare pentru iranieni.
Pacea a fost o pură păcăleală de campanie. Războaiele au devenit deja esența președinției Trump
