- O analiză CNN
<< Ziua a început cu Donald Trump avertizând că o „întreagă civilizație” de 90 de milioane de iranieni ar putea muri.
S-a încheiat cu lumea — după ore tensionate în care toți au urmărit cu teamă fiecare ieșire a sa — încercând să înțeleagă reculul său.
Un efect secundar extraordinar al războiului de 40 de zile este dificultatea de a evalua credibilitatea relativă a declarațiilor, nu doar ale conducătorilor brutali ai Iranului, ci, uneori, și ale președintelui Statelor Unite. Ceata s-a lăsat din nou marți, cu aproximativ 80 de minute înainte de termenul-limită al lui Trump pentru a distruge fiecare pod și centrală electrică iraniană, când a anunțat o victorie pe Truth Social și a amânat o nouă escaladare.
„O ÎNCETARE A FOCULUI CU DE AMBELE PĂRȚI!” a proclamat Trump, adăugând că, în schimbul suspendării timp de două săptămâni a bombardamentelor, Iranul a fost de acord cu „DESCHIDEREA COMPLETĂ, IMEDIATĂ ȘI SIGURĂ a Strâmtorii Hormuz.”
Dacă sute de petroliere blocate vor putea curând să părăsească Golful Persic, ar putea fi evitat un dezastru cataclismic pentru economia globală — o problemă care deja a contribuit la scăderea ratingului de popularitate al lui Trump. Contractele futures pe acțiuni au crescut imediat după această veste optimistă. „Este o onoare să avem această problemă pe termen lung aproape de rezolvare,” a scris Trump.
Nu asta cred iranienii. Într-un plan în 10 puncte descris de Consiliul Suprem pentru Securitate Națională al țării, Teheranul a cerut dreptul de a coordona tot traficul prin strâmtoare pentru a asigura „un statut economic și geopolitic unic” asupra unui punct-cheie al transportului de petrol.
Ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, a subliniat, de asemenea, că Iranul nu va renunța la niciunul dintre avantajele sale chiar și în timpul încetării focului de două săptămâni.
„Pe o perioadă de două săptămâni, trecerea sigură prin Strâmtoarea Ormuz va fi posibilă prin coordonare cu Forțele Armate ale Iranului și cu luarea în considerare a limitărilor tehnice,” a scris el pe X.
Între timp, agenția semi-oficială de. știri Tasnim a raportat că Iranul și Omanul plănuiesc să perceapă taxe de tranzit pentru navele care trec prin strâmtoare în timpul încetării focului.
Trump a ridiculizat declarația Consiliului Suprem pentru Securitate Națională, numind-o o fraudă, și a atacat CNN pentru că a raportat-o.
Depinde de Pakistan, care a mediat un acord pentru ca SUA și Iranul să poarte discuții începând de vineri, să clarifice situația — dacă acordul va rezista atât de mult. Guvernul din Islamabad, care și-a folosit cu abilitate relațiile cu Teheranul și Washingtonul, trebuie să creeze ieșiri de urgență pe care nici Trump, nici Iranul să nu le poată pierde din vedere.
Marea contradicție ascunsă în triumful revendicat de Trump
Chiar și posibilitatea de a salva multe vieți — de iranieni, ale personalului militar american și ale civililor prinși în conflict în întreaga regiune a Orientului Mijlociu — este o binecuvântare. Perspectiva că consecințele grave ale războiului asupra lumii ar putea fi atenuate va mai diminua și întunericul celor șase săptămâni alarmante.
Dar primele detalii ale diplomației de marți oferă motive de pesimism.
Orice rezultat, temporar sau permanent, care ar oferi Iranului controlul asupra strâmtorii ar însemna că cel mai durabil efect al războiului lui Trump ar fi puterea de a ține economia globală ostatică oricând. Deși SUA și Israelul afirmă, probabil corect, că atacurile lor comune au distrus majoritatea programelor de rachete și forțelor militare ale Iranului, încheierea războiului cu Iranul deținând controlul asupra strâmtorii ar fi un dezastru strategic și o înfrângere pentru Trump.
Este prea devreme să spunem dacă temutul atac aerian comun a slăbit controlul regimului clerical iranian — sau dacă doar a transferat puterea către lideri mai nemiloși.
Ca întotdeauna cu Trump, reacțiile față de acordul de încetare a focului de marți au fost influențate de emoțiile puternice și polarizate pe care le stârnește.
Unii critici au ironizat încă un moment TACO („Trump always chickens out” – „Trump mereu se retrage”). La prima vedere, decizia președintelui este doar încă una în care a adoptat o poziție maximalistă, pentru ca apoi să se retragă într-un mod care i-a șters liniile roșii și a ridicat semne de întrebare asupra credibilității sale. Dacă Iranul va obține, într-adevăr, controlul asupra accesului la strâmtoare pe durata celor două săptămâni de încetare a focului, acest lucru va sublinia percepția că Trump nu are opțiuni bune într-un război care i-a scăpat de sub control și că este disperat să-l încheie.
Fanii lui Trump, însă, îl vor credita pe președinte pentru că a obținut încă o victorie prin tactici de negociere șocante, demne de un „rechin imobiliar”. Mass-media conservatoare s-a mobilizat rapid pentru a prezenta triumful în stil trumpian. Implicația este că amenințările neortodoxe ale lui Trump l-au forțat pe Iran să se așeze la masa negocierilor.
Dar reverberațiile unei zile înfricoșătoare de marți au mers dincolo de detaliile critice privind cine va controla strâmtoarea, care era deschisă navigației libere înainte de război.
Pe un anumit nivel, Trump era în elementul său. Era actorul central într-o furtună creată de el însuși, făcând planeta să se rotească în jurul propriei sale axe.
„Doar președintele știe unde se află lucrurile și ce va face,” a declarat purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Karoline Leavitt, în timp ce orele treceau într-un countdown către dezastru.
Totuși, amenințarea îngrijorătoare a lui Trump, transmisă prin social media, că „o întreagă civilizație va muri în seara asta, fără să mai poată fi adusă înapoi,” a depășit o linie pe care niciun președinte american nu o îndrăznise sau nu dorise să o atingă anterior. Precizarea sa că „nu vreau să se întâmple asta, dar probabil se va întâmpla” a făcut foarte puțin pentru a liniști nervii.
Comentariul, care părea inițial aproape incredibil, a ridicat cele mai acute probleme până acum privind temperamentul și judecata lui Trump, în vârstă de 79 de ani. Poate reflecta doar frustrarea președintelui față de război — unul dintre acele reflexe pe care susținătorii săi spun că trebuie luate în serios, dar nu literal.
Dar cuvintele președinților contează. Chiar și a specula public despre uciderea în masă a civililor este periculos și nepotrivit. Amenințarea a ridicat o întrebare implicită pentru cei din jurul lui Trump și pentru țară: Este acesta un comportament acceptabil pentru comandantul suprem al celei mai letale superputeri din lume?
În ciuda deciziei sale de a nu duce la capăt escaladarea, cuvintele lui Trump sugerau că președintele a depășit praguri morale și comportamentale pe care predecesorii săi moderni nu le-au atins niciodată. Ele subliniază cum SUA, considerate timp de decenii un pilon al stabilității, sunt acum — întruchipate prin președintele lor — cea mai volatilă forță din lume.
Amenințarea lui Trump la adresa Iranului a provocat undele de șoc pe întreg spectrul politic, atrăgând condamnări din partea personalităților MAGA și solicitări din partea democraților de a invoca Amendamentul 25 pentru a-l demite din funcție.
Chiar și unii republicani s-au opus. „Acest tip de retorică reprezintă un afront adus idealurilor pe care națiunea noastră a căutat să le susțină și promoveze în întreaga lume timp de aproape 250 de ani,” a scris senatoarea Lisa Murkowski, republicană din Alaska, pe X. Iar senatorul republican din Wisconsin, Ron Johnson, de obicei un susținător puternic al lui Trump, a spus că președintele îl va pierde ca susținător dacă va ataca ținte civile în Iran.
Senatorul Jack Reed, principalul democrat din Comitetul pentru Servicii Armate al Senatului, a avertizat într-o declarație că Trump „a devenit la fel de fanatic ca liderii regimului de la Teheran.”
Întrebările constituționale ridicate de o zi înfricoșătoare
Ziua pe muchie de cuțit a lui Trump a ridicat și grave întrebări constituționale, exemplificate de declarația lui Leavitt că „doar președintele știe … ce va face.”
Sistemul american de control și echilibru al puterilor și împărțirea lor nu este conceput să funcționeze astfel. Timp de multe ore, un președinte care crede că deține autoritate nelimitată a fost considerat credibil a fi pe punctul de a ucide milioane de civili străini într-un război pentru care nu a solicitat autorizarea Congresului; un război afectat de raționamente vagi și contradictorii; și pentru care nu există nicio strategie evidentă de ieșire.
În anii ce vor urma, cleștele lui Trump asupra Iranului ar putea fi văzut ca o poveste de avertisment despre ce se întâmplă când un președinte numește un Cabinet docil și când un Congres dominat de un singur partid își abandonează atribuțiile de supraveghere.
O zi traumatică a subliniat pericolele inerente stilului de conducere eratic și neortodox al președintelui.
Tendința sa de a personaliza fiecare conflict, de a suprainvesti prestigiul strategic al SUA și de a adopta poziții extreme a împins ultima criză la un prag periculos.
Decizia sa de a face un pas înapoi — deși binevenită, pentru a evita o tragedie umană mai mare — a lăsat Statele Unite și aliații săi globali, care depind de fluxul neîntrerupt de petrol prin Strâmtoarea Hormuz, într-o poziție potențial mai vulnerabilă.
Trump se poate, de asemenea, să fi întărit impresia în rândul adversarilor că el se va retrage întotdeauna și că amenințările sale severe nu sunt serioase.
Dar, într-o zi, el ar putea înfrunta un inamic capabil să provoace daune mult mai imediate Statelor Unite. Într-un astfel de scenariu, escaladările neglijente și semnalele contradictorii ar putea avea consecințe catastrofale. >>
Dă Trump mereu bir cu fugiții ? În loc de TACO, i s-ar potrivi mai degrabă TESCO
