Omul din regatul de cutii. O poveste extremă despre supraviețuire și memorie

Foto: Nora Agapi

„De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu”, se prezintă solitarul Hanta în „O singurătate prea zgomotoasă”, romanul scriitorului ceh Bohumil Hrabal. „Am 35 de ore de film pe 16 mm și 21.000 de metri de peliculă, și acesta este love-story-ul meu”, și-ar putea începe pledoaria adresată vieții, la 83 de ani, fotograful și documentaristul Ioan-Matei Agapi, a cărui epopee hrabaliană a fost transformată de fiica acestuia, Nora Agapi, într-un documentar tulburător – „Timebox”. Iar la tombola întâmplărilor, Primăria Iași deține aici un rol-cheie.

Pe pagina de Facebook Universul.net găsiți cele mai importante știri ale momentului, opinii și analize. Dați-ne LIKE!

Povestea acestui bărbat cu barbă de mag zvăpăiat începe în 1967. PCR – filiala Iași – se gândește că ar putea profita de talentul fotografic al tânărului, tolerându-i în schimb înclinația cam prea „lumpen” spre extravaganță. Pletele care sfidau ideologia. Hainele care sfidau ideologia. Astfel, încet, încet, fără a deveni vreodată membru de partid, Ioan-Matei Agapi profită de poziția oferită și se afundă în lumea nomenclaturii locale, filmând  – ca în celebrul „Man With a Movie Camera” al lui Dziga Vertov – bacanalele de pomină ale Partidului Unic, inaugurări de șantiere, demolări, construcția socialismului la firul ierbii, vizitele oficiale ale cuplului dictatorial, ambâțul de superstar sovietic al lui Ion Iliescu, evenimente culturale sau pur și simplu viața de zi cu zi de pe Planeta Ceaușescu.

Trec deceniile, ochiul însetat de arhivare al lui Agapi filmează și face fotografii, trec deceniile, Agapi filmează și face fotografii.

Foto: Yannis Katris
Nora Agapi. Foto: Maria Vranopolou

Planeta Ceaușescu bubuie și dispare, iar în 1991, el se trezește în posesia unei micuțe citadele: râvna sa vânător de imagini l-a făcut să stocheze între pereții apartamentului din somptuosul și decadentul Palat Braunstein, în buricul Iașiului, nu mai puțin de 35 de ore de film pe 16 mm, 21.000 de metri de peliculă, sute de negative în cele mai variate formate (9/12, pe sticlă, 6/9 pe film sau negatice de 35 mm și 120 mm), peste 50 de plăci pe sticlă realizate în anii ’30 de către tatăl lui Ioan Agapi, zeci de aparate foto vechi, inclusiv unul din 1920 și un obiectiv din 1883.

Într-o altă ordine de idei: cea mai mare arhivă personală din România filmată pe peliculă.

O parte semnificativă din istoria vizuală a capitalei Moldovei în anii comunismului se află în posesia lui. Acestui patrimoniu de nostalgii și flasback-uri i se adaugă și nenumărate fragmente din viața familiei sale.

Factorul Braunstein

Foto: Colecție personală Ioan-Matei Agapi
Foto: Colecție personală Ioan-Matei Agapi

Și cum caznele nu vin niciodată singure, pentru Ioan-Matei Agapi caznele au sosit de la Primărie.

Palatul Braunstein se afla într-un stadiu avansat de degradare, iar prin 2012 bătrânul fotograf a primit ordin de evacuare, pentru ca imobilul să intre în reparații. Acesta e punctul în care filmul se rupe, declanșându-se un război de uzură între Ioan-Matei Agapi și autoritățile ieșene.

De peste patruzeci de ani locuia acolo familia Agapi, cu chirie. Comuniștii îi repartizaseră trei camere lui Ioan-Matei Agapi în clădirea naționalizată în anii 1970, ca fotograful, fiind și profesor, să-și țină cursurile la Școala Populară de Arte. Atelierele s-au transformat apoi în locuință. După 1990, familia Agapi a depus o cerere de cumpărare, numai că așa ceva era imposibil, deoarece imobilul era declarat monument istoric. Așa că au rămas în continuare chiriași.

Locativ, cazul lui Ioan-Matei Agapi se înscrie în indexul chiriașilor-fantomă lăsați în urmă de sistemul comunist de locuințe IGLAC.

Cu trecerea timpului, Palatul Braunstein a început să capete aspectul unei ruine. Treptat, după ce autoritățile și-au anunțat intenția de-a renova clădirea, locatarii au început să părăsească imobilul, luând în primire noile locuințe repartizate de Primărie.

Dar bătrânul Agapi – decăzând între timp din rolul de legendă a fotografiei documentare la stadiul de paria în presa locală – a refuzat însă cu obstinație să plece. Iar unul dintre motivele cât se poate de întemeiate, pe lângă anumite probleme medicale ce necesitau anumite nevoi speciale, era legat de găsirea unui spațiu în care să încapă arhiva sa.

„NU TE ENERVA”

De aici ajunegm în „Timebox”, documentarul Norei Agapi. Ceea ce trebuia inițial să fie un portret în culori vii al tatălui ei, s-a preschimbat într-un jurnal din tranșeele acestui conflict administrativ, pe măsură ce beleaua funciară s-a insinuat cronologic în timpul filmărilor.

Jumătate reverie, jumătate eseu vizual dramatic despre statutul de chiriaș, „Timebox” consemnează cu mișcările unei planșe seismografice numărătoarea inversă până la momentul evacuării.

Camera se plimbă printre munții de cutii cu role numerotate și stivuite pe rafturi într-un perfect haos controlat. Un veritabil puzzle urieșesc, dublat și de obiecte adunate de-aiurea, un muzeu viu peste care plutește un aer învăluitor de realism magic și senzația că asiști la mintea lui Ioan-Matei Agapi desfășurată material pe pereți precum o frescă hologramică.

Prezentul este bruiat pe alocuri de intermezzo-uri proustiene extrase din arhiva fotografului (cine de familie, jocuri, Nora mică și sora ei etc.), conectând ambele planuri temporale într-o osmoză în care, ca într-o pânză de păianjen, se află captiv și deopotrivă liber fiecare membru al familiei Agapi. Și undeva în acest regat-cub-rubik tronează într-un cadru, prins într-o fereastră cu rame șubrede, un mesaj scris pe un carton – „NU TE ENERVA”, iar sub el două fotografii de epocă – Marx și Engels; o instalație accicentală care vorbește despre ironia crudă a sorții în aceeași măsură în care scoate la iveală și ceva din temperamentul jucăuș, uneori histrionic, al lui Ioan-Matei Agapi.

În mijlocul acestui univers în expansiune stă pe un scaun un om cu diverse probleme, măcinat de frici, melancolii și idiosincrasii, ca noi toți, dar asta nu ar trebui să devină motivul unei vânători de vrăjitoare. Corolar: nimeni nu e Frankenstein, toți suntem Frankenstein.

În documentar apare și una dintre locuințele propuse de Primărie ca să-l determine să plece din Palat – o speluncă vizavi de Spitalul de Boli Infecțioase, a cărei transformare într-un spațiu cât de cât locuibil ar fi fost extrem de costisitoare.

Screenshot „Timebox”
Screenshot „Timebox”

Partea absurdă și otrăvită în acest caz este că atunci când dai căutare pe Google cu numele lui Ioan-Matei Agapi, vei găsi un toptan de știri în care omul acesta este efectiv tratat cu puțin mai multă condescendență decât un câine vagabond. Unele articole sunt de-a dreptul isterice, niște ferpare din epoca PRM. Iar arhiva lui este adesea prezentată, printre rânduri, ca un calabalâc de gunoaie al unui personaj nebun care pătează estetica din centrul Iașiului. Ca și cum noi, românii de secol XX-XXI, ne-am trage din strămoși IKEA și nu din apartamente și case doldora de improvizații, cu tați strângători și mame strângătoare. Cu cârpe vârâte iarna sub geamuri ca să nu șuiere gerul. Cu bujii încălzite la flacăra aragazului. Cu încălțări peticite cu prenadez. Cu obertaile înfășurate cu ață ca să nu mai picure robinetul. Cu siguranțe de Telecolor adunate în cutii de dropsuri chinezești. Cu firicele de cositor pentru pistolul de lipit. Cu dopuri de cauciuc, nasturi, piulițe, lițe, capse, fermoare îndesate claie peste grămadă în borcane și borcanele în debarale. Cu sertare în care periile de scame trăiesc în același regn alături de ceasuri, cercei, creme de pantofi, agățători, portofele jerpelite, cioburi de bibelouri, câte-un cap de sifon și câte-un creion nazal din 1987 etc. etc.

Peliculele lui Agapi și obiectele lui Agapi vorbesc și despre această narațiune socială a noastră în care s-au consumat atâtea copilării și atâtea tinereți. Firește, domnii și doamnele din Primărie consideră probabil ca fiind o sumă de amintiri dezonorante și irelevante toate aceste detalii standard din viețile muritorilor ante și post-Revoluție.

Ei bine, „Timebox” caută, de asemenea, să traseze și o graniță rațională între năduful urbei în a-l anatemiza pe Ioan-Matei Agapi și comoara care se află în posesia lui, încercând să scoată în evidență, cu insistență arheologică, caracterul patrimonial al acestei arhive.

Subliniere: din „tehnicile de persuasiune” ale Primăriei Iași nu au lipsit și sistarea apei și a căldurii, lăsându-l pe Agapi la mila iernii.

„A declarat în fața Primăriei că își dă foc”

Ioan-Matei Agapi în locuința actuală. Foto: Paul Palencsar

Am luat legătura cu Nora Agapi pentru a afla ultimele vești legate de arhiva tatălui ei.

Universul.net: După toată epopeea evacuării din Palatul Braunstein, tatăl tău unde locuiește acum? În ce condiții? Arhiva se află cu el?

Nora Agapi: Într-un apartament mic dintr-un cartier ieșean, apartament dat de Primărie în urma multor greve ale foamei făcute de tata. După ce locuința din Braunstein a fost inundată (pe timp de iarnă, după ce a câștigat în instanță repunerea in funcțiune a apei și căldurii, s-a spart o țeavă de apă caldă la un etaj superior) tata a declarat în fața Primăriei că își dă foc dacă nu primește locuință. Abia așa, cu salvarea și pompierii veniți la fața locului, i s-au dat cheile de la apartamentul în care stă azi. Sigur, nici acolo nu existau utilități, așa că pentru multe luni tata a fost nevoit să doarmă prin multe locuri, uneori și în gară. Utilitățile din noul apartament au fost puse după 8 luni de la primirea cheii. Arhiva e cu el, în cutii, destul de precar depozitate, înghesuite una peste alta.

O bună parte din arhivă a fost afectată de inundație și conține negative/fotografii/cărți care nu mai pot fi recuperate. Pe unele am reușit să le uscăm și să le salvăm.

Universul.net: Până acum ați fost abordați de vreun muzeu sau de vreo galerie privată dispusă să pună pe roate acea „Casă a Fotografiei”, visul lui Ioan-Matei Agapi?

Nora Agapi: Nici un muzeu sau galerie privată nu s-au arătat interesate de o colaborare pentru Casa Fotografiei. Au fost (sunt) doar persoane singulare și entuziaste, care mă susțin cu idei și care m-au încurajat că acest demers trebuie să meargă înainte.

Ioan-Matei Agapi în locuința actuală. Foto: Nora Agapi

Universul.net: Cum merge campania de crowdfunding pentru digitizarea negativelor?

Nora Agapi: Le mulțumesc tare mult celor care au susținut financiar această inițiativă! Campania mai ține doar o săptămână, conform contractului cu acest gen de sponsorizare, timpul este limitat pentru strângerea unei sume propuse. Sigur, suma strânsă până acum pare mică comparativ cu cât ne-am propus, dar eu sunt foarte fericită pentru cât s-a adunat, e un prim pas să mergem mai departe, să scriem proiecte AFCN, să deschidem discuții pentru posibile spații de expoziție. Nefiind adunată suma totală, pagina de crowd își va reține un procentaj, deci suma va fi și mai mică. Cu acești bani nu se vor putea scana negativele, dar sunt un bun depozit pentru acțiunile viitoare.

Doritorii pot dona accesând următorul link pe SPRIJINĂ.RO

Universul.net: A schimbat ceva „Timebox” în toată această poveste?

Nora Agapi: Filmul a adus foarte mult în discuție aceată arhivă de filme, un patrimoniu vizual de care nu s-a știut până acum la nivel național. Să zicem așa, descoperirea acestor arhive private vine într-o perioadă în care interesul pentru trecutul nostru apropiat crește tot mai mult și o astfel de arhivă stârnește curiozitatea. Dar asta nu înseamnă că brusc s-au deschis uși, oportunități sau speranțe nebănuite. Știu că tata, într-o discuție fimată cu el, când povesteam despre viitor spunea: „Dacă ar apărea o finanțare divină, aș face această Casă a Fotografiei, care să aibă multiple valențe: să fie nu numai lucruri din colecția mea, să se poată preda workshopuri, să fie expoziții temporare și unele permanente, să existe un laborator analog, să fie expuse aparatele vechi din cutiile mele, să pot povesti încă despre întâmplările fotografiate de mine, pentru că altfel vor fi nimic despre nimic…”. Dar revin  și zic că ceva s-a schimbat, a apărut interes pentru arhivă. Nu știu cât va ține acest interes, dar știu sigur că pentru a face vizbilă arhiva aceasta dincolo de documentar e nevoie de foarte multă muncă și timp. Timpul a ieșit din cutiile tatei, dar e nevoie de încă multe alte cutii cu timp, perseverență, încredere și capital pentru a duce la final un proiect ca acesta.

Memoria unei națiuni este un permanent proces de stocare; fie sub formă de muzee și monumente, fie sub formă de cărți sau arhive cinematografice, fie sub alte și alte forme. Nu stochezi, atunci riști să rămâi cu o gaură neagră. Suntem o societate care, în tulburii ani 90, ca să mai facem un bănuț, duceam cu căruțul mormane de cărți din bibliotecile de apartament la centrele de colectare a maculaturii din cartiere. Colecții întregi de literatură universală, studii și orice ne pica în mână și avea coperte erau trimise la tocat. Și mai suntem și o societate care și-a debarasat rafturile de cărți ca să nu mai atragă praful pe mobilă. Iar cazul lui Ioan-Matei Agapi, situația precară în care se află această arhivă se înscrie natural în această traiectorie culturală, în voioșia dispariției și bucuria distrugerii din care ne-am făcut un proiect de țară. Marele nostru proiect de țară.

„Timebox” a câștigat următoarele premii:Premiul pentru cel mai bun film documentar în competiția “Between the Seas” a Festivalului Internațional de Film Documentar de la Jihlava; Mențiunea specială a juriului TIFF pentru lungmetraj în Zilele Filmului Românesc; Marele Premiu în competiția Balkan Dox al DokuFest. Documentarul rulează în prezent la Cinema Elvira Popescu și Muzeul Țăranului Român.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here