Și dacă nu este Ucraina miza reală a agresiunii rusești, ci doar o victimă colaterală a unei ambiții strategice seculare a Rusiei de a dispune de o prezență militară permanentă și eficientă logistic în Oceanul Indian?
După Ucraina, Rusia ar putea ținti Georgia, ca mutare în marele joc eurasiatic, se spune într-o analiză a Centrului de Studii pentru Europa Orientală (CESEO) al Confindustria Romania.
Interese în Caucaz
Ocupația rusească din 2014 asupra Crimeei și Donbassului a avut obiective strategice bine definite, concretizate în controlul total al teritoriilor ucrainene în care 1) este localizată Flota Mării Negre; 2) sunt localizate industriile grele strategice 3) există contact geografic între Rusia și țările ce nu fac parte din CSI. În absența acestor obiective strategice, invazia rusească ar fi fost un act pur ideologic (reconstituirea Rusiei Mari) și contraproductivă din punct de vedere economic.
Deși reprezintă doar 5% din teritoriul ucrainean, regiunea din jurul orașului Donețk producea 20% din PIB-ul Ucrainei și aproximativ un sfert din exporturile ucrainene. Fiind centrul industriei grele și al extracției cărbunelui în Ucraina, incluzând fabrici de metale și de îngrășăminte și centrale electrice din epoca sovietică, Donbassul a fost invadat în 2014 cu scopul colateral (dacă nu chiar principal) de preluare a controlului asupra industriilor localizate acolo, unele dintre ele fiind furnizori pentru industria de război rusă. Sevastopol, în Crimeea, găzduiește flota rusă din Marea Neagră. Rusia trebuia să plătească Ucrainei o redevență anuală pentru a opera flota din Sevastopol, problemă rezolvată prin invazie, alături de problema de suveranitate teritorială asupra bazei în sine.
Actuala agresiune militară rusească asupra Ucrainei pare a se traduce, deocamdată, prin costuri economice și geopolitice majore pentru Rusia, chiar dacă unul dintre celebrele think tank-uri ale Kremlinului, Clubul Valdai, anunța data de 24 februarie ca marcând „încheierea epocii în care Rusia își căuta locul într-o lume occidentalo-centrică”.
Cât despre estuarul Nistrului din Golful Odessa, forțele rusești prezente în Crimeea s-ar putea reuni cu ușurință cu cele transnistrene peste Nistru, debarcând în estuar pentru a ajunge în Republica Moldova. O asemenea operațiune ar fi una avantajoasă sub aspectul raportului cost-beneficiu în sensul în care, fără a se atinge de Odessa, Rusia ar obține blocarea întregii coaste ucrainene din nord-vestul Mării Negre, activând orientarea militară a platformelor de extracție a gazelor situate între Crimeea, Insula Șerpilor și România.
Un atare scenariu nu este de exclus, însă o atenție specială merită acordată regiunii caucaziene, considerată zona, poate, cea mai volatilă din spațiul eurasiatic.
Războiul din Nagorno-Karabah a fost un simptom (puternic) al convergenței intereselor regionale asupra acestei zone, mai degrabă decât o simplă reglare de conturi între țări adversare. Invaziile din estul Ucrainei și Crimeea în 2014 și din Georgia în 2008 se înscriu în acest parcurs competițional geopolitic din Caucaz, în care își face simțită prezența, discret, și China.
- Armenia este un stat „proxy”, aliat al Rusiei, membru al alianței militare de sorginte rusească CSTO (Collective Security Treaty Organisation) și al Uniunii Economice Eurasiatice EAEU (Eurasian Economic Union). Evenimentele din Nagorno-Karabakh au arătat că Rusia e dispusă să acorde suport Armeniei, deși nu într-o manieră necondiționată. În același timp, s-a manifestat o primă potențială polarizare regională prin suportul determinant acordat de Turcia Azerbaidjanului.
- Azerbaidjan este republica ex-sovietică cea mai puțin aliniată Rusiei, cea mai apropiată de Turcia și unica devenită furnizor de securitate energetică pentru Europa.
- Abhazia prezintă semne de nesupunere față de Moscova, în special din partea populației. Totuși, statutul special al acestui teritoriu nu îi oferă garanții de securitate internă și externă, decât în termenii impuși Rusia.
- Osetia de Sud traversează momente tensionate pe fondul revendicărilor teritoriale reciproce cu Georgia, care au dus la solicitarea de destituire a președintelui Anatoli Bibilov, acuzat că a cedat vecinului său 200 de kilometri pătrați de teritoriu osetian. O altă problemă este legată de înființarea, în 2019, a unui punct de control de către autoritățile georgiene în apropiere de Tnelisi, un sat din Osetia de Sud, ceea ce a creat probleme grave de călătorie în părțile de sud ale țării. Blocajul din punctul de control de la Tsnelisi a dus, de asemenea, la o deteriorare a situației umanitare în Akhalgori (Leningor), cel mai estic district din Osetia meridională.
Ceea ce se înfățisează este, așadar, un tablou regional instabil, în care Turcia și Rusia își exercită pârghiile de influență asupra celor două țări transcaucaziene într-o manieră speculară. O potențială divergență între Rusia și Turcia ar putea apărea într-o fază de ulterioară de evoluție a scenariului geopolitic general.
De remarcat că intervenția rusă în Nagorno-Karabah a fost mai puțin incisivă decât cea turcă, probabil ca urmare a unui calcul strategic pe baza căruia se preferă menținerea unui conflict înghețat, exploatabil la următorul val de rearanjare geopolitică regională.
Coridorul Nord-Sud: din Moscova la Mumbai via Georgia
Pentru a putea înțelege mizele geopolitice reale ale Rusiei nu se poate exclude din analiză zona Mării Caspice/Caucazul Meridional până la Golful Persic, ocupată în principal de Iran.
Iranul este pe punctul de a se plasa complet pe o dublă orbită, cea a Rusiei și cea a Chinei, prin semnarea de acorduri militare și economice cu ambele, transformându-se într-o platformă comună sino-rusă. Este o situație care, prin apel la termeni matematico-astronomici, se poate defini ca o exemplificare geopolitică a „problemei celor trei corpuri”, anume: care vor fi traiectoriile viitoare a trei corpuri, atrase reciproc de gravitație, dacă se cunosc pozițiile și vitezele lor actuale?
Deocamdată, se poate ține cont de implicațiile vizitei la Moscova, din ianuarie 2022, a președintelui Iranian, Ebrahim Raisi, pentru a negocia semnarea unui acord de achiziții militare avansate și a unui nou pact strategic pe termen lung cu Rusia, care să asigure stabilirea de mecanisme bilaterale menite a-și reduce vulnerabilitatea economică față de sancțiunile financiare occidentale și/sau americane.
În ceea ce privește relațiile Iranului cu China, acestea sunt guvernate de un acord strategic recent, care prevede investiții chineze în valoare de 400 de miliarde de dolari pe o perioadă de 25 de ani, precum și un angajament clar din partea Beijingului față de guvernul Iranian de a asigura accesul necondiționat la imensele rezerve energetice ale Iranului.
Rezultatul final al (pseudo)colaborării sino-ruse în Iran este dificil de anticipat, deoarece este vorba de o colaborare strategică între marile puteri, care – și istoria o demonstrează – s-a transformat, de regulă, în competiție directă.
Certă este ambiția Iranului de a deveni membru al Alianței militare CSTO (Collective Security Treaty Organization), devenind astfel, oficial, un aliat militar al Rusiei.
Corelarea tuturor acestor date indică faptul că direcția nord-sud, prin Caucaz, este de importanță fundamentală pentru Rusia, în situația unei potențiale degradări a relațiilor dintre China, Rusia, SUA și UE. Ocuparea și crearea de către China a patru insule în Marea Chinei de Sud, în afara apelor teritoriale proprii recunoscute de dreptul internațional, pot fi plasate, de asemenea, în acest context analitic.
Asemenea ipoteze găsesc confirmare în determinarea Federației Ruse și a Iranului de a deschide ruta de transport nord-sud prin Caucaz, așa-numitul „Coridor Nord-Sud” (International North-South Transport Corridor/INSTC) – o rețea multimodală de 7.200 de kilometri de căi ferate, navale și rutiere pentru transportul de mărfuri între India, Iran, Asia Centrală, Rusia și Europa. Realizarea Coridorului Nord-Sud (CNS) presupune ca Rusia să îl poată controla fizic, fie prin forțele proprii, fie prin cele ale aliaților și ale statelor „proxy” ce se regăsesc pe traseul CNS. Ocuparea Crimeei și a Donbass-ului ar putea fi interpretată în această cheie, întrucât au creat o zonă de interpunere/interpoziție între CNS și țările nealiniate Rusiei în acest spațiu, în principal Ucraina și, într-o măsură mai mică, România.
În 21 februarie, cu trei zile înaintea debutului agresiunii rusești asupra Ucrainei, Clubul Valdai, celebrul think-tank al Kremlinului, publica opiniile exprimate la Conferința privind Orientul Mijlociu (21–22.02.2022) relativ la avantajele Coridorului Nord-Sud: formarea unui sistem macroregional de transport și logistică – rețeaua de transport eurasiatic – ce va servi drept bază pentru dezvoltarea parteneriatelor comerciale și de investiții în Eurasia. Principalul avantaj al INSTC față de rutele alternative, inclusiv ruta maritimă prin Canalul Suez, este identificat ca fiind reducerea semnificativă a timpului de transport. De exemplu, este nevoie de 30 până la 45 de zile pentru a livra încărcăturile din Mumbai la Sankt Petersburg pe ruta tradițională prin Canalul Suez, în timp ce timpii de livrare pe ruta terestră a INSTC pot varia între 15 și 24 de zile. În plus, utilizarea rutei estice a coridorului care trece prin Kazahstan și Turkmenistan poate reduce timpii de livrare la 15-18 zile. Reducerea timpilor de livrare este esențială pentru multe produse, inclusiv alimente, textile, aparate de uz casnic, electronice de consum.
Până în 2030, se estimează că transportul de containere de-a lungul INSTC ar putea varia între 325000 și 662000 TEU (5,9 și 11,9 milioane de tone). Impactul care ar putea fi produs prin interconectarea coridoarelor de transport latitudinale est-vest ale INSTC și Eurasiei ar echivala cu 127000-246000 TEU (2,3-4,4 milioane de tone) adică aproximativ 40% din totalul traficului potențial de mărfuri în containere.
În următorii opt ani, dezvoltarea traficului de mărfuri între țarile membre ale Uniunii Economice Eurasiatice (UEE) și țările din Asia de Sud și din Golf s-ar putea ridica la 245000 – 501000 TEU (4,4 – 9 milioane de tone), adică aproximativ 75% din traficul total potențial de containere. Principala contribuție la traficul potențial de containere poate fi furnizată de fluxurile de mărfuri între UEE, pe de o parte, și Azerbaidjan, Iran, India și Pakistan, pe de altă parte. Interconectarea INSTC și a rutei feroviare latitudinale Baku-Tbilisi-Kars poate avea, de asemenea, un impact favorabil semnificativ asupra statelor membre ale UEE. Această conexiune va permite extinderea traficului feroviar de containere între UEE, Georgia și Turcia.
Alături de beneficiile economice, alt avantaj al Coridorului Nord Sud (CNS/ INSTC) ar fi unul de natură militară, deoarece ar asigura accesul pe uscat al Rusiei la Oceanul Indian, concretizând, astfel, o dorință strategică veche de secole a Rusiei: aceea de a avea o prezență militară permanentă și eficientă din punct de vedere logistic în Oceanul Indian.
Flota din Marea Neagră și baza rusă din Mediterana, din portul sirian Tartus, sunt cele mai apropiate de mările tropicale, dar sunt, teoretic, condiționate de căi de acces limitate: Strâmtoarea Gibraltar și Canalul Suez. O prezență permanentă în Golful Persic ar elimina această condiționare. Un prim demers în această direcție a fost oficializat la 11 noiembrie 2020, când Rusia a anunțat înființarea unei instalații navale în Sudan, în Marea Roșie, descrisă oficial ca o structură de sprijin tehnico-logistic.
Pentru concretizarea proiectului Coridorului Nord-Sud, definitorie este Georgia. Practic, dintre toate statele care se află pe traseul CNS, Georgia este cea care oferă cele mai puține garanții în acest sens. Situația politică internă relativ instabilă și comportamentul ambivalent în raporturile cu Rusia, UE și NATO sunt indicii ale poziționării Georgiei pe o falie geopolitică.
Dată fiind poziționarea sa, o apropiere strategică a Georgiei de blocul occidental este greu de imaginat fără ca Rusia să recurgă la contramăsuri. Dimpotrivă, în fața unei astfel de eventualități, Rusia ar putea recurge la cea mai evidentă dintre măsurile din repertoriul său geopolitic: ocuparea teritoriilor pe care intenționează să le alinieze propriilor obiective. Protestele din Abhazia și problemele de demarcare teritorială din Osetia de Sud ar putea fi pretextele inițiale pentru creșterea prezenței rusești în această zonă și apoi pentru a ocupa acele zone din Georgia care sunt esențiale pentru materializarea Coridorului Nord-Sud.
Plauzibilitatea strategică a unei intervenții a Rusiei în Georgia ar fi, probabil, motivată (ca pretext) de riscul extinderii NATO în această țară din Caucaz, indiferent de posibilitatea reală ca acest lucru să se întâmple (pentru că, de fapt, prezintă o probabilitate infimă de a se produce). De avut în vedere prezența puternică a forțelor militare rusești terestre în Marea Neagră, parțial transferate din Marea Caspică în timpul operațiunilor militare anterioare, la care se adaugă semnificativa prezență militară din Crimeea.
Cumularea acestor factori militari arată că o eventuală operațiune militară rusească în Georgia s-ar putea cu ușurință baza pe forțe terestre și forțe maritime (flota Mării Negre), prezente din abundență în această zonă geografică.
În acest sens, se poate atribui o probabilitate semnificativă ipotezei unei intervenții rusești la coasta georgiană a Mării Negre și la frontiera Georgiei cu Turcia și Armenia. Scopul ar fi acela de realizare a unei căi de comunicare directă între Rusia și Armenia, care să se prelungească – fără impedimente – spre sud, până la Golful Persic. În plus, s-ar obține blocarea oricărei tentative de intervenție maritimă din partea unor state-terțe, cum s-a întâmplat în 2008; un efect secundar ar fi și condiționarea fizică a coridorului Zangezur (ce conectează Azerbaidjanul cu exclava Nahcivan, legând și Turcia de republicile turcice din Asia Centrală) și a unei bune părți a ambițiilor neo-otomane ale Turciei în regiunea Asiei Centrale, dată fiind importanța strategică a Coridorului Nord-Sud pentru Rusia de natură a exclude orice eventuale interferențe asupra parcursului său.
Un asemenea scenariu se înfățișează a fi cel mai bun din perspectiva raportului cost-beneficiu. O parte din trupele deja prezente în Ucraina ar trebui să se deplaseze spre sud câteva sute de kilometri pentru a se alătura celor din Abhazia și Osetia. În același timp, un rol relevant ar avea bazele militare rusești din Armenia și Caucazul rusesc. Georgia s-ar găsi într-o situație imposibil de contracarat cu forțe militare proprii și cu riscul de a nu putea conta pe o intervenție externă care să o ajute. Având în vedere distanța geografică, o astfel de operațiune din partea rusă ar putea fi extrem de rapidă.
Rezultatul final ar fi adâncirea unei falii geopolitice care să mențină Caucazul în afara sferei intereselor occidentale și, în același timp, să permită Rusiei să creeze un acces terestru permanent la Oceanul Indian.
Punerea în aplicare a unui astfel de scenariu ar avea repercusiuni la nivel mondial, întrucât ar acționa precum un catalizator geopolitic, declanșând o serie de alte fenomene. Un prim efect ar fi apropierea dintre SUA și Turcia, care ar primi un al doilea impuls geopolitic după evenimentele din Kazahstan. Suma acestor două scenarii (Kazahstan și și Coridorul Nord-Sud) ar conduce la o definire clară a intereselor regionale ale Rusiei, care s-ar dovedi nealiniate cu cele ale Turciei. Un alt fenomen de avut în vedere este evoluția raporturilor dintre China și Rusia, din moment ce au – cel puțin aparent – interese convergente în interiorul aceluiași spațiu geopolitic eurasiatic.
2024 și rolul SUA
La construcția analitică anterioară este necesar să adăugăm un scenariu ipotetic: cel al alegerilor americane din 2024 și al confruntărilor sociale interne care ar putea rezulta.
Viitorul eveniment electoral din SUA este înconjurat de tensiuni încă de pe acum, deoarece stabilitatea internă a SUA ar putea fi temporar pusă în pericol, cu potențiale efecte globale.
Va trebui urmărit dacă polarizarea taberelor sociale va duce la acte de opoziție extremă de natură să compromită, cel puțin temporar, stabilitatea socială americană și contractul social care o susține.
Dacă acest lucru se va întâmpla, ar trebui să ne așteptăm cel puțin la o retragere temporară a SUA de pe scena internațională și la o slăbire puternică a garanțiilor de securitate globală ale SUA.
Mai multe țări ar putea profita de acest lucru pentru a-și dezvolta propriile dosare geopolitice bazate pe lipsa de reacție a americanilor, creând un potențial haos greu de anticipat acum.
Noua politică de apărare a Germaniei. Chestiunea celor 100 de miliarde de euro
