Crucișătorul de rachete Moskva s-a scufundat în urmă cu mai bine de o lună, pe 13 aprilie, echipajul navei amiral a flotei ruse la Marea Neagră fiind format din aproximativ 500 de persoane. Cu toate acestea, Ministerul Apărării din Rusia încă recunoaște doar moartea unui singur militar, iar alți 27 sunt dați dispăruți, potrivit agenției. Meduza a discutat, sub rezerva anonimatului, cu mama unuia dintre recruții care se afla pe Moskva, femeia încercând deja de o lună să obțină de la autoritățile ruse informații despre fiul ei.
<< De la începutul războiului, autoritățile ruse au declarat că recruții nu vor participa la „operațiunea specială” din Ucraina. Cu toate acestea, ulterior au admis „câteva situații ale prezenței” recruților în război. În același timp, echipajul crucișătorului „Moskva” ar putea fi format pe jumătate din recruți (fiind astfel vorba de sute de oameni), a scris publicația „Aghenstvo”. Ar fi un lucru obișnuit pentru navele de război, pe care recruții sunt cei care fac toate treburile „murdare”.
Primul care a spus că pe crucișătorul scufundat serveau și recruți a fost Dmitri Șkrebeț, tatăl recrutului Egor Șkrebeț, care a dispărut după decesul navei Moskva. În același timp, la 6 mai, Șkrebeț a primit următorul răspuns de la Ministerul Apărării: crucișătorul Moskva nu a intrat în apele teritoriale ale Ucrainei și „nu a fost inclus în lista formațiunilor și unităților militare implicate într-o operațiune militară specială”. Pe de altă parte, Egor Șkrebeț era încă „declarat dispărut fără urmă din unitatea militară”.
La câteva zile după publicarea acestei scrisori de la Parchetul Militar al Flotei Mării Negre, Dmitri Șrebeț a șters postarea cu ea de pe pagina sa de VKontakte. Și într-una dintre postările ulterioare, el a mulțumit comandamentului Flotei Mării Negre pentru „decizii oneste și umanitate”.
Poziția oficială a Ministerului Apărării e neschimbată: nava s-a scufundat în urma unui incendiu care a izbucnit „după detonarea muniției”. Oficial, numărul exact de răniți și supraviețuitori de pe navă nu este dezvăluit. Potrivit unei surse Meduza, apropiate conducerii Flotei Mării Negre, au fost uciși 37 de marinari de pe Moskva. De mai bine de o lună, rudele marinarilor încearcă să obțină informații despre membrii echipajului Moskva.
Iată doar un exemplu.
Olga (numele a fost schimbat la cererea interlocutoarei)
- Acum înțeleg că trebuie să trag toate clopotele, pentru că băieții noștri, se pare, au fost uitați. Când am ajuns în Crimeea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg de la gară direct la unitatea militară a 810-a – unii dintre marinarii supraviețuitori de pe crucișătorul Moskva au fost transferați acolo. Am fost întâmpinată de căpitanul [navei]. Mi-a spus că a participat la salvarea băieților, dar mi s-a părut că nu e chiar așa. M-am uitat la părul, genele, sprâncenele și mâinile lui – nu avea nicio urmă pe corp cum că fusese acolo [adică arsuri].
- Ei [reprezentanții Flotei Mării Negre] și-au dorit foarte mult ca eu să nu vorbesc cu cineva din mass-media. În fiecare zi sunau și spuneau că încearcă să-i găsească pe marinarii dispăruți. Conducerea flotei a alocat și două fete care au venit după mine. Înțeleg că m-au urmărit. Înțeleg perfect că niciunul dintre ei nu a ridicat nici măcar un deget.
- Am vorbit cu Osipov însuși (comandantul Flotei Mării Negre, Igor Osipov, — n. Meduza), nu mi-a explicat niciodată nimic. În primul rând, mi-a spus de 19 persoane dispărute și trei morți. A doua zi s-a dovedit că deja erau 27 de dispăruți și un mort – [Ivan] Vahrușev, cu rangul de miciman.
- Potrivit spuselor lui Osipov, fusese un incendiu pe navă, dar toți băieții care au fost acolo au vorbit despre fum negru și gros, în urma căruia toți au vomitat, dar nimeni nu a văzut foc deschis. Am încercat să aflu de la ei informații despre ce s-a întâmplat acolo și unde sunt acum copiii noștri.
- (…) Toată lumea înțelege totul – dar nu am informații, nimeni nu mi-a spus nimic.
- Reprezentanții Flotei Mării Negre nu au vrut să mă ducă la spitale [unde sunt tratați marinarii de pe crucișătorul Moskva], dar am reușit să ajung în trei. Acolo am văzut băieți normali, vreo 20 în total. Am aflat că au semnat ceva de genul unui acord de confidențialitate pe cinci ani.
- Am încercat să vorbesc cu un băiat care fusese cu fiul meu în același timp în același loc. Dar de îndată ce a început să povestească, au intrat două fete în uniformă – și apoi a spus că nu poate spune nimic din cauza angajamemtului semnat. Un băiat a reușit să-mi spună în șoaptă că ei [marinarii, după scufundarea crucișătorului] au fost „împrăștiați prin toată Rusia”.
- A doua zi m-am întors din nou la spital, dar băieții au refuzat categoric să vorbească. Unii dintre copii sunt foarte deprimați. Îi înțeleg perfect, am încercat să vorbesc cu ei, dar fără rezultat. Le-am arătat [marinarilor care erau în spital] poze cu toți băieții [dispăruți] pe care le aveam eu. Cineva i-a recunoscut, dar s-au consultat și nu mi-au spus nimic despre nimeni.
- Am fost la spitale și la unități militare, am săpat peste tot unde am putut săpa. Nu există informații nicăieri. De parcă nu ar fi nimeni nicăieri. Nu mi s-a dat nicio informație și am simțit că mă duceau de nas. Nu mi-au arătat niciunul dintre răniții grav, l-am întrebat pe Osipov despre asta și era gata să văd chiar și reanimarea.
- Mi-am dat seama că nimeni altcineva nu-mi va arăta nimic și am plecat acasă [din Sevastopol]. La gara [din orașul meu] m-a întâmpinat o fată. Se pare că au sunat de la Sevastopol să mă urmărească. Cine era ea, nu știu, dar pot presupune că era de la agenții de aplicare a legii. Cu ea am convenit că vom continua să-mi căutăm fiul în spitale, dar nu au făcut nimic.
- M-am adresat biroului de înregistrare și înrolare militară din orașul nostru cu o solicitare de a cerceta unde se află fiul meu și de ce recrutul a participat la operațiunea militară.
- Le-am promis că nu voi vorbi cu presa. Am spus că dacă găsesc copilul stau departe de tot și chiar îmi voi schimba cartela SIM. Mi-au trimis un răspuns, dar nu a fost nici măcar un cuvânt despre acțiunile militare (lucrarea este la dispoziția Meduza – scrie că „aceste acțiuni nu sunt de competența comisariatului militar” și trebuie contactat procurorul militar al Flotei Mării Negre).
- De asemenea, mi-au dat să semnez hârtii în care se afirmă că am fost de acord să fie reclasificat din „dispărut fără urmă” în „decedat” pentru a primi bani, peste un milion de ruble. Dar am refuzat. Cum îmi pot îngropa copilul când cred că este în viață?
- M-am văzut cu [tatăl altui recrutat] Dmitri Șkrebeț și soția lui. Spuneau că vor căuta adevărul prin orice mijloace, că au avocați cunoscuți. Am crezut că vor merge până la capăt. I-am spus: „Dima, întreabă-i pe șefi ce s-a întâmplat acolo”. Dar nu a vorbit cu mine. Se pare că a comunicat cu comanda, dar nu pot confirma acest lucru. Recent, a scris o postare prin care mulțumește Flotei Mării Negre, am fost șocată de asta. Ce recunoștință? Pentru că ne-au ucis copiii?
- L-am sunat, iar el a început să spună cu glas moale că „vor veni după noi, că el mai mult nu va mai spune”. Apoi mi-am dat seama că nu era nimic de discutat cu el. Astăzi nu am putut să suport și i-am scris: „Te-au intimidat?” Dar nu mi-a răspuns niciodată (Meduza a încercat să vorbească și cu Dmitri Șkrebeț, dar nu a primit niciun răspuns).
- Mi-au scris mulți oameni din Ucraina. Spuneau: „Bine că a murit fiul tău”. M-au întrebat și când voi veni să-mi iau „constructorul” – și că mi-l pot trimite pe bucăți. Abia acum înțeleg ce înseamnă cuvântul „război” – este foarte înfricoșător. Chiar vreau să știe toată lumea despre asta. Mă doare foarte mult, dar nu am altă opțiune. Toate informațiile ne sunt ascunse. Sunt sigură că copilul meu este în viață, vreau doar să-l găsesc, chiar dacă a fost rănit, dar să îl găsesc. >>
