O armată independentă, o forță aeriană și o bomba nucleară vor avea un preț ridicat, notează The Economist.
<< În decurs de câteva ore de la victoria partidului său în alegerile naționale, viitorul lider al Germaniei, Friedrich Merz, a făcut o declarație șocantă la televiziunea națională. Donald Trump „nu este prea interesat de soarta Europei”, le-a spus el germanilor, iar prioritatea este „să obținem pas cu pas… independența față de SUA”. Acesta nu este un soi de obiectiv îndepărtat. Nu este sigur, a mai spus el, dacă NATO va mai exista „în forma sa actuală” în iunie, când liderii urmează să se întâlnească în Țările de Jos, „sau dacă va trebui să stabilim o capacitate europeană de apărare independentă mult mai rapid”.
Cei care au crezut că Merz exagerează au fost rapid deziluzionați. Pe 24 februarie, America s-a aliniat cu Rusia și Coreea de Nord, votând împotriva unei rezoluții ONU propuse de aliații săi europeni, care condamna Rusia pentru invadarea Ucrainei. Ulterior, a promovat propria sa rezoluție în Consiliul de Securitate, cu sprijinul Rusiei și Chinei, care cerea „o încheiere rapidă” a războiului, dar fără a reafirma sprijinul anterior pentru integritatea teritorială a Ucrainei.
Merz nu este singurul suporter convins al relației transatlantice, care cochetează cu idei radicale despre viitorul NATO, în fața asaltului lui Donald Trump asupra alianței care a menținut pacea în Europa timp de aproape opt decenii. „Arhitectura de securitate pe care Europa s-a bazat timp de generații a dispărut și nu se va mai întoarce”, scrie Anders Fogh Rasmussen, fost secretar general al NATO, într-un eseu pentru The Economist. „Europa trebuie să accepte nu doar că suntem vulnerabili existențial, dar și că, aparent, suntem singuri”.
În realitate, ar putea dura un deceniu până când Europa va fi capabilă să se apere fără ajutorul Americii. Pentru a înțelege provocarea cu care se confruntă Europa, trebuie să privim dezbaterea legată de Ucraina. Țările europene discută în prezent posibilitatea unei desfășurări militare în Ucraina pentru a impune un eventual acord de pace. Discuțiile, conduse de Franța și Marea Britanie, prevăd trimiterea unei forțe relativ modeste, de ordinul zecilor de mii de soldați. Aceștia nu ar fi desfășurați în est, pe linia frontului, ci în orașe ucrainene, porturi, centrale nucleare și alte infrastructuri naționale critice, potrivit unui oficial occidental.
O astfel de desfășurare ar expune însă trei slăbiciuni majore. Prima este că ar suprasolicita forțele europene. În Ucraina există aproximativ 230 de brigăzi rusești și ucrainene, deși majoritatea sunt sub efectiv. Multe țări europene ar avea dificultăți în a forma măcar o singură brigadă capabilă de luptă. A doua problemă este că o astfel de desfășurare ar crea lacune serioase în apărarea Europei. De exemplu, o desfășurare britanică în Ucraina ar consuma probabil unități destinate în prezent forțelor de reacție rapidă și de rezervă ale NATO, lăsând goluri în planurile de război ale alianței. Cel mai important aspect este că europenii recunosc că orice desfășurare ar avea nevoie de un sprijin semnificativ din partea Americii, nu doar sub forma unor „facilitatori” esențiali, precum informații și sisteme de apărare aeriană, ci și prin promisiunea unui ajutor de rezervă în cazul unui atac al Rusiei.
Faptul că Europa ar avea dificultăți în a genera o forță independentă de dimensiunea unei divizii pentru Ucraina demonstrează amploarea provocării implicate în viziunea lui Merz. Pentru a îndeplini actualele planuri de război ale NATO – cu America încă prezentă – Europa ar trebui să aloce 3% din PIB pentru apărare, mult peste nivelurile actuale din majoritatea țărilor. Marea Britanie a făcut un pas în această direcție pe 25 februarie, anunțând un plan de a cheltui 2,5% din PIB până în 2027, dar chiar și acest nivel ar putea fi insuficient. Se spune că Mark Rutte, secretarul general al NATO, promovează un obiectiv de 3,7%. Însă, pentru a compensa retragerea sprijinului american, ar fi necesară o alocare de peste 4% din PIB, probabil mult mai mare.
Faptul de a plăti pentru toate astea este deja un lucru suficient de dificil. Dar mai dificil decât pare este și faptul de a tradduce banii cash în capacități militare. Potrivit think-tank-ului Bruegel, cu sediul la Bruxelles, Europa ar trebui să formeze 50 de noi brigăzi, multe dintre ele unități „grele” dotate cu blindate, pentru a înlocui cei 300.000 de soldați americani care, conform estimărilor, ar fi desfășurați pe continent în cazul unui război. Cerințele de personal ar fi copleșitoare, având în vedere că armatele europene se confruntă deja cu dificultăți în recrutarea de trupe suficiente chiar și la dimensiunile lor actuale.
Aceste cifre sunt estimări aproximative. Sugestia Bruegel conform căreia Europa ar avea nevoie de 1.400 de tancuri pentru a preveni o pătrundere rusă în statele baltice reflectă ipoteze tradiționale de planificare și este probabil supraestimată. În orice caz, acest tip de calcul contabil oferă doar jumătate din imaginea reală. Desfășurarea unor forțe militare credibile necesită nu doar trupe de luptă, ci și capacități mai puțin vizibile. Europa dispune de forțe aeriene impresionante, cu multe avioane moderne. Însă aceste avioane nu au stocuri semnificative de muniții capabile să distrugă apărarea aeriană inamică sau să lovească ținte îndepărtate pe uscat sau în aer, explică Justin Bronk de la Royal United Services Institute (RUSI), un think-tank din Londra, într-un studiu ce urmează să fie publicat. De asemenea, piloții și echipajele europene nu au parte de suficiente antrenamente. Doar câteva forțe aeriene, precum cea a Suediei, și-au menținut nivelul de pregătire necesar pentru un război aerian de mare intensitate. Mai mult, războiul electronic aeropurtat, precum și capacitățile de informații, supraveghere, achiziție de ținte și recunoaștere (ISTAR), esențiale pentru identificarea și înțelegerea țintelor, „sunt furnizate aproape exclusiv de SUA”, subliniază Bronk.
O altă problemă majoră o reprezintă comanda și controlul, adică instituțiile și liderii care coordonează și conduc mari formațiuni militare în timp de război. NATO are un sistem extins de cartiere generale în întreaga Europă, având în vârf Supreme Headquarters Allied Powers Europe (SHAPE) din Mons, Belgia, condus de Chris Cavoli, care, asemenea tuturor comandanților supremi ai NATO în Europa (SACEUR) de dinaintea sa, este american. „Coordonarea NATO este adesea un eufemism pentru ofițerii de stat-major americani”, spune Matthew Savill, fost oficial britanic din domeniul Apărării, acum la RUSI.
Expertiza europeană în conducerea unor mari formațiuni militare este concentrată în mare parte în rândul ofițerilor britanici și francezi, afirmă Savill. Ambele țări supervizează cele două „corpuri” de rezervă ale SACEUR, care sunt cartiere generale de nivel foarte înalt, situate deasupra diviziilor. Totuși, Turcia și Polonia, care au armate mari și în creștere, devin tot mai competente în acest domeniu. Cu toate acestea, Marea Britanie ar fi probabil incapabilă să desfășoare o operațiune aeriană complexă la aceeași scară și intensitate ca a războiului aerian purtat de Israel în Gaza și Liban, avertizează Savill. „Încă învățăm lecțiile oferite de utilizarea modernă a bazelor de date asistate de inteligență artificială și a sistemelor de țintire”, explică el. „Din câte știu eu, Europa nu are nimic care să se apropie de amploarea a ceea ce se presupune că au realizat israelienii”.
Dacă europenii reușesc să își genereze și să își comande propriile forțe, următoarea întrebare este dacă ar putea fi aprovizionați constant cu muniție. Producția europeană de artilerie a crescut spectaculos în ultimii trei ani, deși Rusia, sprijinită de Coreea de Nord, rămâne în avantaj. Există, de asemenea, câțiva producători europeni avansați de rachete. MBDA, o companie paneuropeană cu sediul în Franța, produce Meteor, una dintre cele mai performante rachete aer-aer din lume. Franța, Norvegia și Germania dezvoltă sisteme excelente de apărare aeriană, iar Turcia se transformă într-un jucător serios în industria de apărare.
Între februarie 2022 și septembrie 2024, statele NATO europene și-au achiziționat 52% dintre noile sisteme din Europa și doar 34% din America, conform unui raport recent al International Institute for Strategic Studies (IISS). Însă acel 34% rămâne esențial. Europa depinde de America pentru artileria cu rachete, sisteme de apărare aeriană cu rază lungă de acțiune și avioane stealth. Chiar și pentru arme mai simple, cererea depășește cu mult capacitatea de producție, motiv pentru care multe țări europene au apelat la Brazilia, Israel și Coreea de Sud pentru vehicule blindate și obuze de artilerie.
Nivelul dependenței de America nu este uniform de-a lungul Europei. De exemplu, Marea Britanie este profund interconectată cu armata, industria și aparatul de informații american. Dacă America ar întrerupe accesul la imagini din satelit și alte informații geospațiale, cum ar fi hărțile topografice, consecințele ar fi grave. Un exemplu relevant este faptul că, anul trecut, Marea Britanie a avut nevoie de aprobarea Americii pentru a permite Ucrainei să folosească rachetele de croazieră Storm Shadow împotriva Rusiei, deoarece acestea se bazau pe date geospațiale americane pentru ghidare precisă. În absența acestora, Marea Britanie ar trebui să cheltuie miliarde pentru a cumpăra imagini de înlocuire, afirmă Savill, sau să se bazeze pe Franța care își menține propriile capacități suverane în acest domeniu. Pe de altă parte, această interdependență cu America oferă și un avantaj strategic. Aproximativ 15% dintre componentele avionului F-35, utilizat de forțele americane și aliați, sunt produse în Marea Britanie, inclusiv piese greu de înlocuit, precum scaunul cu ejector.
Ca și cum sarcina enormă de a construi forțe convenționale cu adevărat independente nu ar fi deja suficient de descurajantă, Europa se confruntă cu o provocare și mai mare. Timp de 80 de ani, forțele sale convenționale au fost protejate de umbrela nucleară americană. Dacă Europa este cu adevărat „singură”, așa cum susține Rasmussen și cum se tem mulți, problema nu este doar că trupele americane nu ar mai lupta pentru Europa. Ci și faptul că ar putea lipsi armele nucleare americane – atât cele strategice, capabile să lovească adânc în Rusia, cât și cele „sub-strategice”, desfășurate în Europa pentru a fi utilizate de forțele aeriene europene.
Pe 21 februarie, Merz a adus această problemă în prim-plan. „Trebuie să purtăm discuții atât cu britanicii, cât și cu francezii – cele două puteri nucleare europene”, a sugerat el, „despre posibilitatea ca partajarea nucleară, sau cel puțin securitatea nucleară… să ni se aplice și nouă”. În practică, Marea Britanie și Franța nu pot reproduce scutul nuclear american asupra Europei. Una dintre probleme este dimensiunea relativ mică a arsenalelor lor – aproximativ 400 de focoase între ele, comparativ cu peste 1.700 de focoase rusești desfășurate. Insiderii americani din domeniul nuclear sunt sceptici cu ideea că acest lucru ar fi suficient pentru descurajare, deoarece ei cred că Rusia ar putea limita daunele asupra sa (indiferent că Moscova ar putea dispărea) în timp ce ar provoca daune și mai mari Europei. Dublarea sau triplarea dimensiunii arsenalelor anglo-franceze ar dura probabil ani buni și ar consuma fonduri care ar trebui alocate dezvoltării forțelor convenționale; în Marea Britanie, descurajarea nucleară deja absoarbe o cincime din cheltuielile de apărare.
O altă problemă este aceea că, deși Franța dispune de arme nucleare la bordul submarinelor și avioanelor, Marea Britanie are doar submarine. Într-o criză, asta îi limitează capacitatea de a se angaja în „semnalizare” nucleară, de exemplu prin utilizarea de arme nucleare tactice, deoarece acest lucru ar risca să dezvăluie poziția submarinelor sale, punând astfel în pericol descurajarea strategică. Mai mult, deși Marea Britanie poate lansa armele nucleare fără permisiune americană, aceasta închiriază rachetele de la America – cele care nu se află la bordul submarinelor sunt păstrate într-o rezervă comună din statul Georgia – și depinde de cooperarea americană pentru componente, cum ar fi vehiculul de reintrare care adăpostește focoasele.
Acestea sunt probleme; dar nu trebuie să fie insurmontabile. Discuțiile discrete despre descurajarea nucleară europeană, purtate între miniștrii Apărării din Europa, au crescut în intensitate în ultimele luni. „Dezbaterea germană se maturizează cu o viteză uluitoare”, observă Bruno Tertrais, unul dintre cei mai importanți gânditori europeni în domeniul nuclear. „Britanicii și francezii vor trebui să facă față provocării”.
Descurajarea nucleară nu este doar o chestiune de numere, scrie el, ci una de voință. Putin ar putea lua mai în serios amenințările de distrugere reciprocă din partea Parisului sau Londrei decât pe cele din partea Washingtonului, argumentează Tertrais. Acestea sunt întrebările care i-au preocupat pe gânditorii europeni pe parcursul războiului rece; întoarcerea lor marchează o perioadă nouă și sumbră pentru continent. „Acest lucru”, a afirmat Merz pe 24 februarie, „chiar îi lasă Europei doar cinci minute până la miezul nopții”.
Cinci dintre afirmațiile false făcute de Trump despre Zelenski
