Curtea Internațională de Justiție este preocupată de acțiunile Israelului, dar nu suficient încât să ordone încetarea luptelor în Gaza. Vor exista multe interpretări în jurul deciziei de vineri a Curții Internaționale de Justiție, referitoare la acuzația adusă de Africa de Sud Israelului, potrivit căreia acesta din urmă este vinovat de genocid în eforturile sale de a zdrobi Hamas în Gaza. Aș dori să ofer o perspectivă directă asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, dar și cu privire la ceea ce nu s-a întâmplat.
Criticii Israelului vor pune mult accent pe constatarea instanței că există un caz „plauzibil” în care sunt necesare măsuri provizorii pentru a evita „prejudicii ireparabile” aduse drepturilor palestinienilor. Și da, cu siguranță, Israelul a fost admonestat.
Dar principala știre, pentru cei care încă își folosesc discernământul în privința știrilor, este aceea că instanța nu a decis că Israelul trebuie să pună capăt eforturilor sale de război. În practică, prin urmare, instanța a hotărât că Israelul își poate continua respectiva campanie. Oamenii ar trebui să asimileze acest lucru: războiul, care până acum a provocat poate 15.000 de vieți nevinovate în rândul palestinienilor (conform datelor furnizate de Ministerul Sănătății din Gaza, controlat de Hamas), poate continua.
Am încercat să subliniez acest punct într-un interviu destul de exuberant, pe Al Jazeera (mai jos).
Este adevărat că instanța nu are puteri de execuție, dar un apel la încheierea războiului (lăsând Hamas la putere) ar fi pus Israelul într-o poziție inconfortabilă și cu atât mai mult pe președintele american, Biden. Ar fi ajuns în fața Consiliului de Securitate al ONU, unde americanii probabil ar fi blocat acest apel, provocându-i lui Biden și mai multe necazuri politice cu tineretul progresist și minoritățile de care are nevoie într-un an electoral.
Când instanța vrea, știe cum să emită o hotărâre fără echivoc. De exemplu, în februarie anul trecut, după dezbateri scurte, i-a ordonat în mod categoric Azerbaidjanului să încheie blocada asupra etnicilor armeni din Nagorno-Karabah, folosind un limbaj imperativ clar (Azerbaidjanul a ignorat hotărârea despre care altfel s-a vorbit puțin, a intensificat blocada în toiul acuzațiilor de „genocid prin înfometare” și a atacat curând, forțând evacuarea întregii populații a enclavei disputate).
În schimb, în cazul de față instanța a fost destul de indulgentă, cerând Israelui să se abțină de la acțiuni de genocid și să dea raportul într-o lună, ceea ce Israelul cu conștiinciozitate va face, afirmând că continuă să încerce să minimizeze daunele civile, așa cum a făcut întotdeauna. Le fel de bine, instanța ar fi putut să-i ceară Venezuelei să evite genocidul în Japonia sau să-i implore pe toți oamenii de pretutindeni să evite genocidul. Însă aceasta nu schimbă situația în Gaza.
Fusese dintotdeauna dificil să se dovedească genocidul în acest caz, deoarece Convenția privind genocidul a ONU din 1946 definește termenul drept „intenția” de a distruge un grup „în întregime sau în parte”. Intenția Israelului este de a distruge Hamas și de a-i elibera pe ostatici, iar grupul și-a îngropat întreaga infrastructură în mijlocul civililor tocmai pentru a-i pune în pericol pe aceștia din urmă. Într-adevăr, atacul Hamas asupra civililor israelieni, din 7 octombrie, se alinia mult mai bine definiției genocidului, iar instanța a lăsat de-o parte acest aspect, spre rușinea sa.
Aceasta nu înseamnă că Israelul scapă nepedepsit. Instanța nu a respins cu desăvârșire acuzațiile, așa cum sperase Israelul; nu a considerat acuzațiile de genocid complet neplauzibile. I-a trasat Israelui câteva sarcini de rezolvat și poate a contribuit puțin la faptul că Israelul va fi mai atent să evite victimele civile. Este un lucru bun.
Dar esența rămâne. Este probabil ca Israel să nu fie de acord cu încheierea războiului cât timp Hamas este la putere și să dorească recuperarea celor aproximativ 130 de ostatici rămași. Probabil că va fi de acord cu exilarea conducerii Hamas. Aceasta este cheia pentru a depăși impasul, așa cum am scris aici pe 11 ianuarie. În realitate, în afara unor „idioți utili” ai Hamas din unele campusuri, Occidentul susține în mare măsură toate aceste obiective, așa cum ar trebui să facă.
Iar odată ce va pleca și dificilul Benjamin Netanyahu – potrivit sondajelor, trei sferturi dintre israelieni vor asta – Israelul va fi de acord cu preluarea controlului în Fâșia Gaza de către Autoritatea Palestiniană și revenirea la situația anterioară lui 2007, când Hamas a preluat controlul într-un puci violent. Nu este ceva perfect, pentru că AP este coruptă și nepopulară, dar este singura modalitate.
Realizarea tuturor acestor lucruri doar prin forță va fi dificilă, de aceea Israelul ar trebui să coopereze cu efortul lui Biden de a organiza un mega-acord care să includă toate acestea și să aducă pacea între Israel și Arabia Saudită. Refuzul lui Netanyahu în acest sens afectează Israelul și regiunea. Acest lucru întărește afirmația că interesul său este de a prelungi războiul, știind că concluzia acestuia va aduce și sfârșitul său.
Încerc să evit clișeele, dar următorul este prea adevărat: prim-ministrul israelian – care a ajuns la putere acum aproximativ un an, care de atunci a făcut orice greșeală imaginabilă și care, ca un posedat, se agață de funcție în toiul unui proces de mită – este o povară.
Democrații îi fac lui Trump un mare cadou pe tema imigrației
