Prăbușirea fulgerătoare a regimului Assad din Siria a provocat o undă de șoc în Orientul Mijlociu, deoarece înlăturarea dictatorului a cărui familie a condus țara cu o mână de fier timp de mai bine de o jumătate de secol declanșează o schimbare potențial seismică în echilibrul regional al puterii, scrie într-un editorial din Novaia Gazeta Europa Stefan Wolff, profesor de securitate internațională la Universitatea din Birmingham.
<< Dar există, de asemenea, repercusiuni importante dincolo de Siria și de vecinătatea sa, Rusia fiind una dintre puterile cele mai afectate în mod semnificativ.
În 2015, când regimul Assad era pe punctul de-a se prăbuși, acesta a fost salvat de intervenția militară rusă, cu sprijinul Iranului și al Hezbollah. Lansată în contextul unei amenințări crescânde din partea Statului Islamic, Rusia a permis regimului Assad să respingă și alte forțe rebele.
În anii care au urmat, Moscova i-a permis lui Assad să-și consolideze controlul asupra capitalei și a altor orașe-cheie și, în special, în regiunea de coastă, unde Rusia avea două baze militare.
Viitorul acestor baze este acum incert. Baza navală rusă de la Tartus – care datează din perioada sovietică – precum și baza aeriană de la Hmeimim, înființată la sud-est de Latakia în 2015, au fost active vitale pentru Rusia în vederea proiectării forței militare în Marea Mediterană și a consolidării pretenției Kremlinului privind statutul de mare putere rusă.
Având în vedere importanța bazelor pentru Rusia și investițiile semnificative făcute de-a lungul anilor pentru susținerea regimului, căderea lui Assad se reflectă negativ asupra capacității Rusiei de a-și afirma o influență credibilă pe scena mondială.
Chiar dacă Rusia reușește cumva să negocieze un acord cu noii conducători ai Siriei privind viitorul bazelor sale militare, faptul că Moscova nu a fost în măsură să salveze un aliat important precum Assad expune slăbiciuni critice în capacitatea ei de-a acționa, și nu doar de-a vorbi, ca o mare putere.
Există eșecuri clare ale serviciilor de informații care fie au ratat, fie au interpretat greșit consolidarea forțelor anti-Assad de către Qatar, cu sprijinul tacit al Turciei. Aceste eșecuri au fost apoi agravate de diminuarea resurselor militare rusești în Siria și de incapacitatea de-a le consolida în timp util. Acest lucru este pricinuit, desigur, de războiul continuu al Rusiei împotriva Ucrainei.
Slăbirea capacităților militare ale altor doi aliați ai Kremlinului în regiune – Iranul și Hezbollah – a agravat și mai mult dificultățile pentru Assad și a exacerbat efectul suprasolicitării Rusiei. Asta ridică, de asemenea, întrebarea dacă Rusia a evaluat greșit situația din punct de vedere strategic și dacă și-a subestimat vulnerabilitatea în Siria.
Dar, mai mult decât atât, evidențiază propria dependență a Rusiei de aliați care nu se mulțumesc doar să consimtă la cererile Moscovei – așa cum a făcut Assad atunci când a pus la dispoziția Rusiei bazele sale militare – ci care sprijină în mod activ o mare putere aspirantă care nu dispune de unele mijloace pentru a-și afirma statutul pretins – așa cum au făcut Iranul și Hezbollah în 2015.
Cu toate discuțiile despre un parteneriat „fără limite” între Moscova și Beijing, China nu a făcut în cele din urmă nimic pentru a salva Rusia de la o înfrângere stânjenitoare în Siria.
China lipsește din această ecuație. Deși Beijingul a fost de partea lui Assad după începutul războiului civil sirian, acest sprijin a fost mai ales de natură retorică. Acesta a vizat în principal prevenirea unei intervenții sprijinite de ONU și conduse de Occident, asemănătoare celei din Libia, care a dus la căderea lui Gaddafi și care a aruncat țara în haos de atunci.
O vizită importantă a lui Assad în China în septembrie 2023 a avut ca rezultat un acord de parteneriat strategic, care părea să semnaleze un alt pas către reabilitarea regimului sirian, cel puțin în ochii Beijingului. Însă, atunci când a venit momentul și regimul lui Assad a fost grav amenințat, China nu a făcut nimic pentru a-l salva.
Acest lucru ridică o întrebare importantă despre perspectiva chineză asupra regimului sirian și a evoluției crizei, dar există, de asemenea, o discuție mai largă aici privind ambițiile de mare putere ale Rusiei.
Cu toate palavrele despre un parteneriat „fără limite” între Moscova și Beijing, China nu a făcut în cele din urmă nimic pentru a salva Rusia de la o înfrângere stânjenitoare în Siria. În timp ce Rusia avea nevoie de-o prezență militară pentru a-și consolida pretențiile la statutul de mare putere, interesele Chinei în Orientul Mijlociu vizează în primul rând oportunitățile economice și combaterea amenințării percepute a terorismului islamist. Acest lucru a limitat în mod clar apetitul Beijingului de-a se implica mai mult, ca să nu mai vorbim de salvarea lui Assad.
Poziția Rusiei în Orientul Mijlociu este acum în pericol. Moscova a pierdut un aliat-cheie în Assad, iar ceilalți aliați principali ai săi, Iranul și Hezbollah, sunt semnificativ slăbiți. În schimb, Israelul și Turcia, cu care Kremlinul nu a avut relații ușoare în ultimii ani, au fost întărite.
Acest lucru scoate în evidență goliciunea pretențiilor Rusiei la statutul de mare putere. De asemenea, este probabil să diminueze și mai mult prestigiul Rusiei și poziția pe care o are în ochii celorlalți parteneri ai săi – fie că este vorba de China, Coreea de Nord, colegii săi din BRICS sau țările din Sudul global pe care Rusia a încercat recent să le curteze.
Consecințele acestui fapt pentru Ucraina – fără îndoială principala sursă a suprasolicitării Rusiei – vor fi probabil neglijabile. Pe de-o parte, ușurința cu care Assad a fost înlăturat demonstrează că Rusia nu este invincibilă și că sprijinul său pentru dictaturile brutale are limite. Pe de altă parte, nu ar trebui să ne așteptăm acum la altceva decât la dublarea acțiunilor Rusiei în Ucraina.
Putin are nevoie de un succes care să-i redea încrederea internă și internațională – și asta rapid. La urma urmei, lui Donald Trump nu-i plac perdanții.>>
