După bombardamentele din iunie 2025 asupra siturilor nucleare iraniene, liderii american și israelian, Donald Trump și Benjamin Netanyahu, au fost categorici în evaluarea rezultatului: fraților, reușita fu maximă.
Trump a afirmat în repetate rânduri că programul iranian fusese complet distrus, că fusese dat în urmă cu decenii și chiar a comparat bombardamentele americane (convenționale) din iunie 2025 cu cele americane (dar nucleare) asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki din 1945.
Sensul acestei din urmă comparații a fost de altfel unul cum nu se poate mai limpede: faptul de a pune capăt unei stări de fapt.
Mai mult, Casa Albă și oficialii cei mai loiali președintelui, de la vârful administrației SUA, au făcut front comun atunci când au fost scurse presei evaluări interne care sugerau că triumful din iunie fusese de fapt semnificativ mai modest – nici vorbă de distrugerea programului iranian, ci cel mult o încetinire a lui cu câteva luni.
Criticarea criticilor era menită așadar să livreze din nou același mesaj: că loviturile din iunie fuseseră, pentru Iran, ireversibile și fără drept de apel.
La rându-i, premierul Benjamin Netanyahu a declarat anul trecut că războiul de 12 zile, din iunie 2025, dăduse cu ani buni înapoi programul iranian de rachete balistice. Ba mai mult, că amenințarea existențială la adresa Israelului fusese îndepărtată pentru “multe generații”.
Iată însă că acești doi lideri de stat acționează, doar opt luni mai târziu, de o manieră ce sugerează fix opusul a ceea ce afirmaseră, de o manieră ce sugerează mai degrabă că în vara anului trecut și în perioada care a urmat fie mințiseră, fie nu știuseră ce vorbesc.
Ar mai fi însă și varianta în care nici nu mințiseră, nici nu fuseseră incompetenți, ci pur și simplu Trump și Netanyahu și-au schimbat în mod netransparent obiectivul strategic, povestea nucleară fiind exploatată acum doar ca pretext populist pentru justificarea unei alte manevre – schimbarea de regim la Teheran.
Repet: din moment ce în februarie 2026 Trump și Netanyahu au declanșat un masiv război local, totodată și unul cu potențial uriaș de a se extinde la nivel regional, înseamnă automat fie că rezultatul atacurilor din iunie 2025 fusese apă de ploaie, fie că agenda lor e astăzi cu totul alta.
Desigur, o schimbare de regim ar fi o binefacere pentru iranieni, dar modul în care o urmăresc Trump și Netanyahu are destule șanse de a tulbura apele, nu de a le limpezi.
De remarcat totodată și faptul că în ambele cazuri (iunie 2025, februarie 2026), Washingtonul a permis armelor să preia inițiativa în plină desfășurare a unor negocieri cu partea iraniană – semn cât se poate de clar că, din perspectivă americano-israeliană, deschiderea spre diplomație fusese una mai curând mimată. Din nou, un fapt în puternic contrast cu discursul oficial.
Donald Trump are, începând de sâmbătă, o mare problemă de legitimitate, iar ea se manifestă deopotrivă în raport cu comunitatea internațională (din perspectiva dreptului internațional și a atentatului evident la adresa stabilității mondiale), ca și în raport cu cetățenii americani (având în vedere contradicțiile enumerate mai sus, culese din declarațiile lui Trump, iese în evidență faptul că motivele angajării SUA în prezentul conflict de proporții nu au fost explicate pe larg și nici lămurite pe deplin).
Într-o confruntare armată de anvergura celei cu Iranul și totodată marcată de constrângeri de politică internă ce diminuează potențialul de acțiune al armatei SUA (de pildă, Trump nu își permite trimiterea de trupe la sol, iar operațiunea actuală nici nu prevede o astfel de componentă), poți avea habar cum începe totul, dar nu poți știi cum se va termina și mai ales cum ar putea devia povestea.
Două elemente esențiale relevă complicațiile extraordinare prin care terenul poate da șah mat planurilor de pe hârtie:
- SUA și Israel bombardează puternic Iranul, dar nu este exclus ca Iranul să provoace victime și pagube (materiale și politice) și Americii lui Trump, și aliaților săi din Orientul Mijlociu (din Golf până în Israel).
- SUA și Israel pot încerca decapitarea regimului sângeros de la Teheran, dar asta nu înseamnă automat și calea spre o schimbare autentică de regim și nici nu poate împiedica de la sine alunecarea Iranului într-un război civil și confesional.
Cu toată forța lor militară, și de intelligence, ca și cu toată tehnologia de vârf de care dispun, Trump și Netanyahu nu sunt nici pe departe capabili să controleze universul de variabile asociat unei asemenea ecuații conflictuale. Iar drama suplimentară este aceea că decontul potențial va apăsa pe umerii a numeroase alte state.
De altfel, SUA au un “cazier” teribil de încărcat în ceea ce privește războaiele din Orientul Mijlociu, iar Israelul în continuare are de furcă cu Hamas, deși Netanyahu nu s-a dat în lături de la nimic în timpul războiului din Gaza; practic a nivelat fâșia de-a lungul a doi ani de intervenție militară din aer și la sol.
Donald Trump este un fioros animal politic și un biet trepăduș geopolitic.
Și mărturiile celor care au lucrat îndeaproape cu el în primul mandat, dar și activitatea sa din cel de-al doilea au reliefat unul și același lucru: nu îi pasă de altceva decât de enormitățile scornite de modestul său intelect și de grăsuțul său ego; nu doar că nu știe, dar nici nu este curios să afle cu ce se mănâncă politica internațională și istoria.
Din acest punct de vedere, se impune aproape de la sine faptul de a încerca să ne sporim înțelegerea în privința a ceea ce a declanșat Trump pe 28 februarie 2026 reamintindu-ne elementele esențiale ale contextului în care președintele Trump se găsea la 28 februarie 2026:
- În plină prăbușire în sondaje, riscând să tragă după el și Partidul Republican, cu doar câteva luni înaintea unor alegeri cruciale pentru Congres.
- În plină insatisfacție a americanilor din cauza mersului economiei și a nivelului de trai.
- În plină dizgrație din cauza modului în care a abordat problema imigrației.
- În plină fezandare a sa, provocată de afacerea Epstein.
- În plină criză a politicii sale tarifare, pe fondul răsunătoarei decizii de acum câteva zile a Curții Supreme a SUA. Am și anticipat nu demult că nu e exclus să apară o legătură indecentă între o decizie defavorabilă pe tarife și bombardarea intempestivă a Iranului (link AICI).
În ianuarie 2021, Trump a fost capabil să încurajeze o insurecție în SUA pentru a nu pierde puterea. În februarie 2026 de ce ar fi fost mai timid în a arunca în aer și scena internațională, tot din considerente profund personale ?
Prăbușirea lui Trump continuă neabătută. Afacerea iraniană îi dă un impuls proaspăt.
