Politologul american George Friedman, fondator al Stratfor, apoi al Geopolitical Futures, a comentat strategia americană de securitată, dată recent publicității de administrația Trump. Componenta „europeană” (și nu numai) a documentului a trimis unde de loc în cancelariile de pe continent.
George Friedman, el însuși cu rădăcini europene (s-a născut în Ungaria), a analizat resorturile și implicațiile componentei europene din strategia americană în cel puțin două intervenții, pe care le vom reda mai jos: Un interviu pentru podcastul Talking Geopolitics (audio- AICI, VIDEO – AICI, transcript – AICI), respectiv un articol semnat în Geopolitical futures (Criza Europeană: Origine și viitor)
În podcastul Talking Geopolitics, Friedman observă că europenii sunt puși în fața unei alegeri existențiale: să formeze un tot autentic sau să continue cum sunt acum, separați. „Dacă Europa ar deveni o entitate unită, un stat în care diferitele națiuni ar fi provincii, ar putea deveni o mare putere, la nivelul SUA și al Chinei”, susține George Friedman, fără a scăpa însă din vedere obstacolele istorice de pe o asemenea direcție.
Predicția sa? În lipsa unificării, „Europa va ajunge într-un fel așa cum a fost Africa în perioada imperialismului european: un loc în care chinezii, rușii – dacă se vor reface – și Statele Unite vor veni la vânătoare, manipulând și influențând.
Mai jos, câteva dintre ideile din interviul acordal Talking Geopolitics:
- << Cred că europenii se angajează într-o gândire iluzorie. Aceasta este o schimbare fundamentală. În ultimul secol, am purtat războaie europene. Războiul Rece ne-a obligat să desfășurăm sute de mii de soldați în Europa deoarece europenii, și spun acest lucru ca fost european din Ungaria, prin propria lor sălbăticie, se distrug singuri.
- Acum, europenii se consideră un spațiu extrem de valoros și cred că americanii vor dori cu siguranță să-l protejeze. Americanii privesc însă Europa ca pe un grup de „foști mari actori” și ca pe o entitate care este a treia cea mai mare economie din lume, după SUA și China, și care este perfect capabilă să aibă grijă de sine, dar alege să nu o facă și se preface neajutorată deoarece se așteaptă ca Statele Unite să intervină. Iar din punctul de vedere american – nu doar al lui Trump – Europa a profitat de Statele Unite.
- A existat o perioadă, până la căderea comunismului, în care SUA aveau un interes să susțină Europa, construindu-i economia, staționând trupe și sperând că europenii își vor asuma în cele din urmă propriul rol. Acum Europa se confruntă cu o problemă extraordinară. Este problema fundamentală a Europei. Europa este un grup de țări mici și slabe, cu economii fragmentate, cu amintiri dureroase unele despre altele și cu o neîncredere profundă.
- Pe de altă parte, dacă Europa ar deveni o entitate unită, un stat în care diferitele națiuni ar fi provincii, ar putea deveni o mare putere, la nivelul SUA și al Chinei, cu propria armată și așa mai departe. Există însă două obstacole. Europenii s-au obișnuit să nu-și facă griji în privința acestor lucruri, pentru că americanii se vor ocupa de ele. Această situație a dispărut. În al doilea rând, țările europene nu au încredere unele în altele, nu vorbesc aceeași limbă și nu încearcă să se înțeleagă reciproc.
- Astfel, tensiunile din interiorul Europei cresc, cu Polonia care apare acum ca o mare putere, Franța rămânând Franța, iar germanii întrebându-se din nou ce se întâmplă – repetă vechiul lor joc. Europenii nu vor să accepte faptul că lumea s-a schimbat dramatic, că ei nu mai sunt un câmp de luptă crucial pentru nimeni. Pentru un american este greu de înțeles ce înseamnă asta, dar Europa nu mai este ceva care să fie o națiune, care să reprezinte o națiune.
- Europa se confruntă acum cu o alegere existențială: să pună capăt istoriei pe care o are de la căderea Imperiului Roman – a micilor state care se ceartă între ele și a conflictelor permanente – să se alăture „Statelor Unite ale Europei” și să devină un jucător major pe scena mondială.
- Acum, pot polonezii avea încredere în germani? Are cineva încredere în francezi? Sunt britanicii pregătiți să se alăture acestui grup? Și nu vorbim doar despre europenii din nord, de pe câmpia europeană, ci vorbim despre unguri, români, italieni și o mulțime de alți oameni.
- Ceea ce mi se pare puțin probabil este că vor ajunge la o înțelegere care să îi transforme într-o putere, într-o Europă unificată. Și, prin urmare, Europa va ajunge într-un fel așa cum a fost Africa în perioada imperialismului european: un loc în care chinezii, rușii – dacă se vor reface – și Statele Unite vor veni „la vânătoare”, manipulând și influențând. Europenii nu s-au confruntat încă cu această realitate: că trebuie să facă o alegere și să trăiască cu ea.
- Și nu cred că pot face alegerea de a renunța la autonomia națională și de a se uni. Iar în acest caz, Europa nu mai contează foarte mult. Europa spune că Rusia nu o va cuceri, și asta este tot. >>
Criza Europeană: Origine și viitor (traducere din Geopolitical Futures)
Publicarea Strategiei de Securitate Națională a SUA pentru 2025 a adus în prim-plan o tensiune fundamentală care mocnește încă dinainte ca președintele Donald Trump să preia funcția: înțelegerea dintre Statele Unite și Europa potrivit căreia sistemul geopolitic apărut după Al Doilea Război Mondial urma să fie permanent. Strategia de Securitate Națională afirmă, în esență, că această relație geopolitică este depășită, ceea ce a generat sentimentul că SUA au trădat Europa. Aceasta este criza Europei. Plecând de la asumpția că garanțiile de securitate ale SUA au fost o caracteristică durabilă a geopoliticii globale, continentul, în ansamblu, a depus puține eforturi pentru a-și garanta propria securitate.
Garanțiile americane au fost un produs direct al celui de-al Doilea Război Mondial. După 1945, Uniunea Sovietică a ocupat și a instalat regimuri comuniste în Europa de Est. Aliații americani și britanici au ocupat Europa de Vest și au format o varietate de sisteme democratice. Această divizare a lăsat Europa Occidentală extrem de vulnerabilă la acțiunea militară sovietică.
SUA nu doreau ca sovieticii să preia controlul asupra Europei Occidentale – lucru pe care Moscova l-ar fi putut face cu ușurință după 1945 – parțial din motive ideologice. Capitalismul occidental era în opoziție directă cu comunismul sovietic. Dar opoziția față de Uniunea Sovietică avea și motive strategice. Fundamentul securității naționale americane (susținut convingător de strategul Alfred Thayer Mahan) era controlul oceanelor Atlantic și Pacific. SUA nu aveau amenințări militare în emisfera vestică; singura amenințare se afla la o jumătate de lume distanță. Să ne amintim că SUA nu au intrat în Primul Război Mondial până când submarinele germane nu au scufundat vasul Lusitania. Moartea americanilor aflați la bord a declanșat, desigur, un răspuns emoțional, dar, la fel de important, a scos în evidență amenințarea pe care Germania o reprezenta în Atlantic. Marina britanică asigurase deja controlul Atlanticului, dar făcuse acest lucru fără a amenința SUA sau a le perturba comerțul. Strategia maritimă a Germaniei, dacă ar fi avut succes, ar fi creat o problemă economică, deoarece Washingtonul nu putea presupune că Berlinul i-ar fi permis să facă comerț fără obstacole. Prin urmare, SUA s-au alăturat efortului de război.
Al Doilea Război Mondial – în anumite privințe doar o continuare a Primului Război Mondial – a prezentat aceeași dilemă. Dacă Germania ar fi învins Regatul Unit, marina germană (intratã în posesia activelor britanice) ar fi putut lua Atlanticul ostatic. Ar fi putut chiar să folosească Atlanticul pentru a invada teritoriul continental al SUA. Legea Lend-Lease s-a bazat pe această dilemă. Acordul stipula că SUA nu vor intra în război, dar vor ajuta la înarmarea Regatului Unit pentru ca acesta să poată învinge Germania și, astfel, să își mențină supremația maritimă. În mod crucial, Lend-Lease conținea și o garanție secretă: dacă britanicii ar fi fost pe punctul de a fi învinși, marina lor nu ar fi căzut în mâinile Germaniei, ci ar fi navigat spre Canada pentru a proteja SUA.
A urmat atacul asupra Pearl Harbor. Japonia părea pregătită să preia controlul asupra Oceanului Pacific, iar o zi mai târziu Berlinul a declarat război SUA. Acest lucru a însemnat că SUA se confruntau cu războiul pe două oceane, spulberând ideea că oceanele protejau America de atac. Controlul mărilor nu mai era o realitate pasivă a distanței, ci o chestiune de necesitate strategică.
Astfel s-a conturat fundamentul strategic al Războiului Rece din perspectiva SUA. După ce s-au confruntat simultan cu amenințări în Atlantic și Pacific și după ce au încercat să evite implicarea în război, SUA au realizat că trebuie să mențină constant o forță militară capabilă să controleze ambele oceane.
Acest principiu a stat și la baza opoziției SUA față de Uniunea Sovietică. Dacă Moscova ar fi ocupat Europa Occidentală, ar fi controlat porturile vest-europene de la Atlantic. Dacă sovieticii ar fi dezvoltat o forță navală adecvată, SUA s-ar fi confruntat cu o nouă amenințare existențială. Prevenirea preluării Europei Occidentale de către sovietici a fost, așadar, un imperativ strategic fundamental. În acest fel, angajamentul Washingtonului față de Europa a fost un proiect moral, ideologic și strategic. Conceptul distrugerii reciproce asigurate făcea improbabil un război nuclear, dar un război convențional era întotdeauna posibil. Garantarea securității Europei era mult mai ușoară decât angajarea într-un potențial război naval pentru controlul Atlanticului. Astfel, Washingtonul a fost bucuros să cultive conceptele NATO și ale altor instituții colective. Având în vedere devastarea Europei Occidentale, rămasă fără resurse economice și fără capacitate militară, SUA au trebuit să creeze o nouă realitate strategică. De aici desfășurarea unor forțe importante în Europa Occidentală și sprijinul financiar pentru a face Europa viabilă din punct de vedere economic.
Această realitate a rămas valabilă chiar și după prăbușirea Uniunii Sovietice. Însă nu a supraviețuit invaziei ruse în Ucraina. Desigur, invazia a fost un eșec. Rusia intenționa să ocupe întreaga Ucraină, dar a reușit să cucerească doar o parte din teritoriul din est. Din perspectiva SUA, războiul nu a demonstrat nimic mai puțin decât caracterul învechit al armatei ruse. Iar dacă armata rusă este obsoletă, atunci și garanțiile de securitate ale SUA pentru Europa sunt, la rândul lor, obsolete. Simplus spus, în Ucraina s-a încheiat cu adevărat Războiul Rece.
Există, desigur, și o dimensiune paralelă a acestei noi realități. În 1945, Europa nu era capabilă să se apere economic. Acest lucru nu mai este valabil. În 2024, produsul intern brut al Uniunii Europene se situa la aproximativ 19 trilioane de dolari – în ansamblu, mai mare decât PIB-ul Chinei. Faptul că nu dorește să cheltuiască bani pentru apărare înseamnă că nu recunoaște caracterul obsolet al garanțiilor americane. Sentimentul că Washingtonul abandonează Europa pornește de la asumpția că SUA aveau o obligație permanentă de a apăra Europa chiar și atunci când nu exista nicio amenințare ideologică, militară sau economică. Rusia ar putea deveni o amenințare în viitor, iar dacă acest lucru se va întâmpla, Europa are suficient timp pentru a se pregăti să se apere singură.
Problema este că nu există o țară numită Europa. Uniunea Europeană este formată din 27 de state suverane. Aceste națiuni vorbesc limbi diferite, au culturi diferite și nutresc vechi neîncrederi unele față de altele. Când se pune întrebarea „Ce va face Europa?”, se presupune că Europa este o entitate care ia decizii pentru întregul continent. În realitate, Europa a fost și este doar un continent, o abstracțiune pe o hartă. Țările europene individuale sunt relativ slabe în comparație cu continentul în ansamblu și sunt alcătuite din foști și potențiali viitori inamici care constituie un sistem geopolitic vechi și ostil de puteri economice și militare diverse. În mare măsură, aceste națiuni au nevoie, dar sunt incapabile, să fuzioneze într-un singur stat, în care fiecare țară să fie organizată ca o provincie cu un anumit grad de autonomie, având un guvern și o legislatură centrală. Europa pare incapabilă și puțin probabil să construiască o armată aflată sub comanda unui guvern central care să vorbească în numele tuturor și să-i coordoneze acțiunile în numele celorlalte națiuni.
Aceasta este baza crizei europene. În timp ce Statele Unite au avut un interes geopolitic național în apărarea Europei (în pofida eșecului Europei de a crea un sistem prin care să se poată proteja singură), Europa a evitat două adevăruri fundamentale. Primul este că relațiile dintre națiunile europene se schimbă odată cu schimbarea realităților geopolitice. Al doilea este că statele europene ar fi trebuit să ia decizii fundamentale și în mare măsură colective cu privire la ce înseamnă să fii european. Este Europa doar un continent care cuprinde națiuni mici și neîncrezătoare unele față de altele sau națiunile sale s-ar putea uni pentru a forma un stat multinațional, cu destinele lor comune legate economic și militar, depășind interesele divergente? Dacă cea de-a doua variantă ar fi adevărată, economia sa s-ar situa pe locul al doilea în lume și, având în vedere populația sa, ar putea constitui o forță militară care ar descuraja cu ușurință amenințările rusești (sau orice alte amenințări).
Răspunsul Europei la această întrebare a fost crearea Uniunii Europene, o entitate economică organizată mai lejer decât o economie națională unică și complet separată de o alianță militară. Europa înțelege că statele individuale nu pot fi actori majori într-un sistem internațional, mai ales atunci când își urmăresc propriile obiective, adesea incompatibile.
Ne aflăm acum în punctul în care Europa, ca întreg, trebuie să decidă ce este. Inacțiunea este, cu siguranță, o decizie. Continentul trebuie să recunoască faptul că a fi european este o expresie lipsită de sens dacă Europa este doar numele unei regiuni geopolitice inerent vulnerabile și instabile. Sau poate alege să fie ea însăși o mare putere. Istoria indică faptul că rezultatul cel mai probabil este că Europa va continua să fie așa cum este, devenind unul dintre cele mai periculoase lucruri pe care le poate fi o națiune: bogată, dar slabă și vulnerabilă. Aceasta a fost alegerea de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și este întrebarea la care Europa a refuzat să răspundă de atunci încoace. Acum, când interesele Statelor Unite s-au schimbat, Europa se confruntă cu criza pe care a încercat să o evite timp de 80 de ani.
Suspectez că europenii vor nega existența unei crize sau, recunoscând-o, vor insista că nu există nimic de făcut în privința ei. Pentru Statele Unite, care au luptat în două războaie europene și au stat de pază în timpul Războiului Rece, dezangajarea față de Europa este imperativă – și totuși, având în vedere importanța Oceanului Atlantic, nevoia ca Statele Unite să se reangajeze în viitor este posibilă. În același timp, dezangajarea de acum i-ar putea forța pe europeni să facă ceva improbabil: să-și raționalizeze propria situație prin unire. Chiar și așa, Europa trebuie să înfrunte realitatea că alianțele sunt afinități elective. Statele unite sunt mult mai solide.
