Pe fondul estompării rapide a speranțelor într-o destindere puternică după recesiunea indusă de pandemie, factorii de decizie ar trebui să ia o pauză și să se aplece asupra a ceea ce este necesar pentru a ajunge la o recuperare sustenabilă. Prioritățile politice cele mai urgente au fost evidente încă de la început, dar acestea vor necesita alegeri dificile și demonstrarea faptului că există voință politică.
- Un material semnat de Joseph E. Stiglitz, pe Project Syndicate, pe care îl vom reda integral.
Deși pare o poveste îndepărtată, nu a trecut atât de mult timp de când economiile din întreaga lume au început să se închidă, ca răspuns la pandemia de COVID-19. La începutul crizei, majoritatea oamenilor au anticipat o redresare rapidă în formă de V, pornind de la premisa că economia avea nevoie doar de p scurtă pauză. După două luni de dragoste și tandrețuri, și mormane de bani, (economia) urma să recupereze din punctul în care se oprise.
A fost o idee atrăgătoare.
Însă acum este iulie, iar o recuperare în formă de V este probabil o fantezie. Economia post-pandemică este mai degrabă anemică, iar asta nu doar în țările care nu au reușit să gestioneze pandemia (Statele Unite), ci chiar și în cele care s-au descurcat bine. Fondul Monetar Internațional prognozează că, până la sfârșitul anului 2021, economia globală va fi cu puțin mai mare decât la sfârșitul lui 2019, iar economiile americană și europene vor fi în continuare cu aproximativ 4% mai mici.
Perspectiva economică actuală poate fi privită pe două paliere. Macroeconomia ne spune că cheltuielile vor scădea, din cauza bilanțului slăbit al gospodăriilor și firmelor, a unei erupții de falimente care va distruge capitalul organizațional și informațional și a unui comportament de puternică precauție, indus de incertitudinile cu privire la evoluția pandemiei și a răspunsurilor politice la aceasta. În același timp, microeconomia ne spune că virusul acționează ca o taxă pentru activitățile care implică un contact uman strâns. Ca atare, va continua să conducă la schimbări mari în modelele de consum și producție, ceea ce, la rândul său, va duce la o transformare structurală mai largă.
Știm, atât din teoria economică, dar și din istorie, că piețele, ele singure, nu sunt pregătite pentru a gestiona o astfel de tranziție, mai ales având în vedere cât de brusc a fost totul. Nu există nicio modalitate simplă de a converti angajații unei companii aeriene în tehnicieni Zoom. Și chiar dacă am putea-o face, sectoarele care se extind acum sunt mult mai puțin consumatoare de forță de muncă și mai intensive, din punct de vedere al abilităților solicitate, decât cele pe care le înlocuiesc.
Știm, de asemenea, că transformările structurale largi tind să creeze o problemă tradițională keynesiană, din cauza a ceea ce economiștii numesc efectele de venit și de substituție. Chiar dacă sectoarele fără contact uman se extind, reflectând îmbunătățiri ale atractivității lor relative, creșterea cheltuielilor asociate va fi compensată de scăderea cheltuielilor care derivă din declinul veniturilor în sectoarele intrate la apă.
Mai mult, în cazul pandemiei, va exista un al treilea efect: creșterea inegalității. Deoarece mașinile nu pot fi infectate de virus, acestea vor părea relativ mai atractive pentru angajatori, în special în sectoarele care folosesc forță de muncă relativ mai puțin calificată. Și, deoarece persoanele cu venituri mici trebuie să cheltuiască o pondere mai mare din veniturile lor pe bunuri de bază decât cele din vârful piramidei, orice creștere a inegalității determinată de automatizare va avea o natură de contracție.
Pe lângă aceste probleme, există două motive suplimentare de pesimism. În primul rând, în timp ce politica monetară poate ajuta unele firme să facă față constrângerilor temporare de lichiditate – așa cum s-a întâmplat în Marea Recesiune din 2008-2009 – nu poate rezolva probleme de solvabilitate și nici nu poate stimula economia atunci când ratele dobânzilor sunt deja aproape de zero.
Mai mult, în SUA și în alte țări, obiecțiile „conservatoare” cu privire la creșterea deficitelor și a nivelului datoriilor vor sta în calea stimulului fiscal necesar. Aceiași oameni au fost mai mult decât fericiți să reducă impozitele pentru miliardari și corporații, în 2017, au salvat Wall Street-ul, în 2008, și le-au întins o mână pentru giganților din sectorul corporatist, anul acesta. Dar este cu totul altceva să extinzi asigurarea de șomaj, asistența medicală și sprijinul suplimentar pentru cei mai vulnerabili.
Prioritățile pe termen scurt au fost clare de la începutul crizei. Cel mai mult, în mod evident, trebuie să fie abordată situația de urgență din sănătate (cum ar fi, asigurarea furnizării de echipamente adecvate de protecție personală, dar și a capacităților spitalicești necesare), deoarece nu poate exista o recuperare economică până la îngrădirea virusului. În același timp, esențiale pentru a asigura repornirea rapidă, atunci când se va ivi momentul, sunt și politicile pentru protejarea celor mai nevoiași, asigurarea de lichiditate pentru a preveni falimentele inutile și menținerea legăturilor dintre lucrători și firmele lor.
Dar chiar și cu aceste elemente esențiale și evidente, aflate pe ordinea de zi, tot există alegeri dificile de făcut. Nu ar trebui să salvăm firmele care erau deja în declin înainte de criză. A face asta ar duce doar la crearea de „zombi”, limitând în cele din urmă dinamismul și creșterea. De asemenea, nu trebuie să salvăm firmele care erau deja prea îndatorate pentru a putea suporta un șoc. Decizia Rezervei Federale a SUA, de a sprijini piața de obligațiuni cu programul de cumpărare a activelor, este aproape sigur o greșeală. Într-adevăr, aceasta este o situație în care hazardul moral este o preocupare relevantă; guvernele nu ar trebui să protejeze firmele de propria sminteală.
Deoarece COVID-19 pare să rămână cu noi pe termen lung, avem timp să ne asigurăm că cheltuielile noastre ne reflectă prioritățile. La sosirea pandemiei, societatea americană era afectată de inegalități rasiale și economice, scăderea standardelor de sănătate și o dependență distructivă de combustibilii fosili. În momentul în care cheltuielile guvernamentale sunt dezlănțuite la scară masivă, publicul are dreptul să solicite companiilor care primesc ajutor să contribuie la justiție socială și rasială, sănătate îmbunătățită și trecerea la o economie mai ecologică, bazată pe cunoaștere. Aceste valori trebuie reflectate nu numai în modul în care alocăm banii publici, ci și în condițiile pe care le impunem destinatarilor lor.
După cum subliniam, eu și coautorii, într-un studiu recent, cheltuielile publice bine direcționate, în special investițiile în tranziția ecologică, pot fi oportune, pot contribui la rezolvarea problemei creșterii șomajului și pot fi extrem de stimulative – iar ele pot aduce mai mulți bănuți în buzunare decât reducerile de taxe. Nu există niciun motiv economic pentru care țările, inclusiv SUA, să nu adopte programe de recuperare mari și susținute, care să afirme sau să le apropie mai mult de tipul de societate care pretind că sunt.
