Liberalismul este o biserică largă. În această serie am parcurs un spectru care merge de la libertarieni precum Robert Nozick până la intervenționiști precum John Maynard Keynes. Fundamentaliștii ai guvernării minimale, ca Friedrich Hayek, au stat alături de pragmatici precum John Stuart Mill, notează The Economist.
<< Dar există limite. Ultimul nostru eseu își propune să clarifice definiția liberalismului, punându-l în opoziție cu un anumit aspect al gândirii a trei anti-liberali: Jean-Jacques Rousseau, superstar al iluminismului francez; Karl Marx, revoluționar comunist german al secolului al XIX-lea; și Friedrich Nietzsche, cu 30 de ani mai tânăr decât Marx și unul dintre marii dizidenți ai filosofiei. Fiecare are un univers vast și distinct de idei. Însă toți resping viziunea liberală asupra progresului.
Liberalii cred că lucrurile tind să se îmbunătățească. Avuția crește, știința adâncește înțelegerea, înțelepciunea se răspândește, iar societatea progresează. Dar liberalii nu sunt niște optimiști naivi. Ei au văzut cum iluminismul a dus la zguduirea Revoluției Franceze și la Teroarea sângeroasă care a urmat și a cuprins-o. Progresul este întotdeauna amenințat.
De aceea, liberalii au încercat să definească condițiile în care progresul poate avea loc. Ei cred că dezbaterea și libertatea de exprimare consolidează ideile bune și le răspândesc. Resping concentrarea puterii, deoarece grupurile dominante tind să-și abuzeze privilegiile, să-i asuprească pe alții și să submineze binele comun. Și afirmă demnitatea individuală, ceea ce înseamnă că nimeni, oricât de sigur ar fi de dreptatea sa, nu-i poate constrânge pe alții să-și abandoneze convingerile.
În moduri diferite, Rousseau, Marx și Nietzsche au respins toate aceste idei. Rousseau se îndoia că progresul are loc cu adevărat. Marx credea că progresul este predestinat, dar că este generat de lupta de clasă și de revoluție. Nietzsche se temea că societatea alunecă spre nihilism, dar făcea apel la supraomul (Übermensch) eroic din fiecare persoană ca salvator al acesteia. Cei care au venit după ei au săvârșit lucruri teribile, în numele lor.
Rousseau (1712–1778) a fost cel mai direct pesimist. David Hume, Voltaire, Denis Diderot și ceilalți contemporani ai lui Rousseau credeau că iluminismul putea începe să îndrepte numeroasele nedreptăți ale societății. Rousseau, care în timp a devenit un adversar înverșunat al lor, considera că sursa acelor nedreptăți era chiar societatea însăși.
În „Discurs asupra inegalității”, el explică faptul că omenirea este cu adevărat liberă doar în starea de natură. Acolo, noțiunea de inegalitate este lipsită de sens, deoarece ființa umană primitivă este solitară și nu are pe nimeni față de care să se simtă superioară sau inferioară. Degradarea a început atunci când cineva a îngrădit pentru prima dată o bucată de pământ și a declarat: «Acesta este al meu». «Egalitatea a dispărut, proprietatea a fost introdusă, munca a devenit necesară, iar vastele păduri s-au transformat în câmpuri zâmbitoare care trebuiau udate cu sudoarea oamenilor, unde sclavia și sărăcia au fost curând văzute cum încolțesc și cresc odată cu recoltele.»
Filosofia politică a lui Rousseau este o încercare de a face față regresului societății față de starea pură, originară, a naturii. El își deschide „Contractul social” cu o declamație răsunătoare: «Omul se naște liber, și pretutindeni este în lanțuri». Omenirea este în mod natural bună, dar societatea politică îl corupe. Ordinea socială nu provine din natură, ci este întemeiată pe convenții. Contractul social își propune să limiteze răul.
Suveranitatea, spune el, izvorăște din popor — ca ansamblu de indivizi. Guvernul este slujitorul poporului suveran, iar mandatul său trebuie reînnoit periodic. Dacă guvernul eșuează în a servi poporul, acesta îl poate înlocui. Astăzi, acest lucru poate părea de la sine înțeles. Într-o societate întemeiată pe monarhie și aristocrație, era însă revoluționar.
Dar societatea îi face pe oameni egoiști. «Legile sunt întotdeauna folositoare celor care au proprietăți și dăunătoare celor care nu au nimic.» Religia se adaugă acestor rele. «Adevărații creștini sunt făcuți să fie sclavi.»
Egalitatea, deși nu este un scop în sine, trebuie astfel impusă ca mijloc de a contracara dorințele egoiste și supunerea pe care societatea le cultivă în indivizi. «Pentru ca pactul social să nu fie o formulă goală… oricine refuză să se supună voinței generale va fi constrâns să o facă de către întregul corp: ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi silit să fie liber.
Revoluționarii au folosit această formulă ca justificare pentru utilizarea tiranică a violenței în numele unei Utopii. Cercetătorii, în general, contestă această interpretare. Leo Damrosch, în biografia sa, prezintă noțiunea de voință generală în termenii pesimismului lui Rousseau. Oamenii sunt atât de îndepărtați de starea naturală, încât au nevoie de ajutor pentru a fi liberi. Anthony Gottlieb, în cartea sa despre istoria Iluminismului, îl citează pe Rousseau ca având «cea mai mare aversiune față de revoluții».
Totuși, acest lanț neîntrerupt de gândire, de la regres la constrângere, chiar și în forma sa mai blândă, intră în conflict cu liberalismul. Ori de câte ori o persoană aflată la putere obligă pe altcineva să acționeze împotriva voinței sale libere, neîngrădite, pentru binele său, ea invocă fantoma lui Rousseau.
Marx (1818–1883) credea că progresul nu este produs de cercetare și dezbatere, ci de lupta de clasă care se desfășoară de-a lungul istoriei. La fel ca Rousseau, el considera că sursa opresiunii este societatea — în special fundamentele sale economice. În 1847, cu puțin înainte ca un val de nemulțumiri să cuprindă Europa, el scria: «Chiar în momentul în care începe civilizația, producția începe să se întemeieze pe antagonismul ordinelor, stărilor, claselor și, în final, pe antagonismul dintre munca acumulată și munca imediată. Fără antagonism, nu există progres. Aceasta este legea pe care civilizația a urmat-o până în zilele noastre.
Excedentul creat de muncă este capturat de capitaliști, care dețin fabricile și utilajele. Capitalismul transformă astfel muncitorii în mărfuri și le neagă umanitatea. În timp ce burghezia își satisface apetitul pentru sex și hrană, muncitorii trebuie să suporte banda rulantă și cartofii putrezi.
Din acest motiv, capitalismul conține semințele propriei sale prăbușiri. Concurența îl obligă să se extindă: «Trebuie să se cuibărească peste tot, să se stabilească peste tot, să creeze conexiuni peste tot.» Pe măsură ce procedează astfel, el creează și organizează un proletariat din ce în ce mai numeros, pe care îl va aduce la sărăcie extremă. Capitaliștii nu-și vor ceda niciodată de bunăvoie privilegiile. Prin urmare, în cele din urmă, muncitorii se vor ridica pentru a înlătura atât burghezia, cât și proletariatul și pentru a crea o nouă ordine — mai bună.
Această sarcină revoluționară nu-i revine unui lider eroic, ci le revine muncitorilor, ca clasă. «Nu este vorba despre ceea ce consideră un proletar sau chiar întregul proletariat, la un moment dat, ca fiind ținta sa», scria Marx împreună cu colaboratorul său Friedrich Engels, în 1844. «Este vorba despre ceea ce este proletariatul și despre ceea ce, în conformitate cu această existență, va fi istoric obligat să facă». Patru ani mai târziu, în deschiderea “Manifestului Partidului Comunist” , ei prevedeau revoluția: „Un spectru bântuie Europa — spectrul comunismului”.
„Liberalii cred că toți indivizii împărtășesc aceleași nevoi fundamentale, astfel încât rațiunea și compasiunea pot aduce o lume mai bună. Marx considera că această viziune era, în cel mai bun caz, iluzorie și, în cel mai rău caz, o stratagemă vicioasă de a liniști muncitorii.
El a disprețuit Declarația Drepturilor Omului, un manifest al Revoluției Franceze, considerând-o o cartă pentru proprietatea privată și individualismul burghez. Ideologii precum religia și naționalismul nu sunt altceva decât autoînșelare. Încercările de a aduce schimbări treptate sunt capcane întinse de clasa conducătoare. Filosoful Isaiah Berlin a rezumat aceasta în cartea sa despre Marx: «Socialismul nu atrage, el impune.»
Totuși, Marx a subestimat rezistența capitalismului. Acesta a evitat revoluția operându-și schimbările prin dezbatere și compromis; s-a reformat prin desființarea monopolurilor și reglarea exceselor; și i-a transformat pe muncitori în consumatori, oferindu-le lucruri care, pe vremea lui, ar fi fost potrivite pentru un rege. De fapt, în ultimii săi ani, așa cum explică Gareth Stedman Jones, un biograf recent, Marx a fost înfrânt de efortul de a demonstra de ce relațiile economice dintre capitalist și muncitor trebuiau neapărat să se sfârșească prin violență.
Marx rămâne totuși un avertisment împotriva automulțumirii liberale. Astăzi, indignarea înlocuiește dezbaterea. Interesele corporative înrădăcinate capturează politica și generează inegalitate. Dacă aceste forțe blochează condițiile liberale pentru progresul general, presiunea va începe din nou să crească.
În timp ce Marx privea lupta de clasă ca motor al progresului, Nietzsche (1844–1900) a privit în interior, coborând prin pasaje întunecate în colțurile uitate ale conștiinței individuale. El a văzut o societate balansând pe marginea prăbușirii morale.
Voința de putere
Nietzsche își expune viziunea asupra progresului în „Genealogia moralei””, scrisă în 1887, cu doi ani înainte de a fi doborât de nebunie. Într-o scriere de o vitalitate extraordinară, el descrie cum a existat o perioadă în istoria omenirii când predominau valori nobile și puternice, precum curajul, mândria și onoarea. Dar acestea fuseseră înlocuite în timpul unei «revolte a sclavilor în moralitate», începută de evrei și moștenită de creștini sub jugul babilonienilor și, mai târziu, al romanilor. În mod natural, sclavii au redus la un nivel inferior tot ceea ce contrasta cu noblețea stăpânilor lor: «Doar cei nenorociți sunt buni… cei suferinzi, în lipsuri, bolnavi, urâți sunt, de asemenea, singurii evlavioși, singurii binecuvântați…»
Căutarea adevărului a rămas. Dar aceasta a condus inevitabil la ateism, „catastrofa uluitoare a unei discipline de 2.000 de ani în adevăr, care, în final, își interzice minciuna implicată în credința în Dumnezeu”. „Dumnezeu a murit…”, scrisese Nietzsche mai devreme. „Și noi l-am ucis„.
Este nevoie de curaj pentru a privi în abis, dar, într-o viață de durere și singurătate, curajul a fost ceva ce lui Nietzsche nu i-a lipsit niciodată. Într-o biografie recentă, Sue Prideaux explică cum el a încercat cu disperare să avertizeze raționaliștii care adoptaseră ateismul că lumea nu putea susține moralitatea sclavă creștină fără teologia ei. Incapabilă să înțeleagă suferința în termenii virtuții religioase sau ai cochiliei virtuții părăsite de religie, umanitatea era condamnată să se scufunde în nihilism, într-o existență sumbră și lipsită de sens.
Soluția lui Nietzsche este profund subiectivă. Individul trebuie să privească în interiorul său pentru a redescoperi o moralitate nobilă, devenind Supraomul profețit în „Așa grăit-a Zarahustra”, cea mai faimoasă lucrare a lui Nietzsche. În mod caracteristic, el este vag în ceea ce privește cine este exact un Supraom. Napoleon se considera a fi unul; la fel și scriitorul și omul de stat german, Johann Wolfgang von Goethe. În analiza sa lucidă a gândirii lui Nietzsche, Michael Tanner scrie că Supraomul este sufletul eroic, dornic să spună Da oricărui lucru, bucuriei și suferinței deopotrivă.
Nietzsche nu este susceptibil la critica convențională — pentru că ideile curg din el într-un torent de gânduri în continuă evoluție. Totuși, atât stânga, cât și dreapta au găsit inspirație în subiectivitatea sa; în jocurile lingvistice ca metodă filosofică; și în modul în care el îmbină adevărul, puterea și moralitatea, astfel încât forța este dreptate, iar discursul în sine este o afirmație de putere. El este părintele ideii că nu poți separa ceea ce se spune de cine spune.
Viziunea iliberală asupra progresului are un trecut teribil. Maximilien Robespierre, arhitectul Terorii, l-a invocat pe Rousseau; Iosif Stalin și Mao Zedong l-au invocat pe Marx; iar Adolf Hitler l-a invocat pe Nietzsche.
Drumul de la progresul iliberal la teroare este ușor de trasat. Dezbaterea despre cum să îmbunătățim lumea își pierde scopul — din cauza certitudinii lui Marx privind progresul, a pesimismului lui Rousseau sau a subiectivității lui Nietzsche. Puterea se acumulează — explicit pentru clasele economice în gândirea lui Marx și pentru Supraom în cea a lui Nietzsche, și prin manipularea subversivă a voinței generale la Rousseau. Iar puterea acumulată calcă în picioare demnitatea individului — pentru că asta face puterea.
Liberalismul, în contrast, nu crede că deține toate răspunsurile. Aceasta este, probabil, cea mai mare putere a sa. >>
