„Scenele cu măcelul și barbaria din orașele ucrainene eliberate Bucha și Irpin și din satele din apropiere – civili legați, torturați, mutilați și împușcați; femei violate, arse până la moarte în mașinile lor și aruncate într-o groapă comună – au fost comparate cu cele mai grave crime ale celui de-al Doilea Război Mondial. Occidentul se străduiește să înțeleagă cum poate să apară o asemenea sălbăticie în Europa secolului XXI. Cu siguranță ar trebui să fim șocați, dar nu surprinși. Firul roșu care străbate istoria unică a Rusiei, din vremea țarismului și până în prezent, este un motiv recurent al crimelor în masă și al masacrelor care nu au nicio paralelă în alte state europene moderne, cu excepția celor zece ani în care naziștii au condus Germania”, scrie istoricul britanic Nigel Jones în The Spectator.
<< Căci au existat întotdeauna două Rusii: țara cultivată a lui Tolstoi, Ceaikovski și Cehov, occidentală în aspirație și uimitoare în realizările sale tehnologice, cum ar fi construirea Sankt-Petersburgului dintr-o mlaștină și trimiterea primului bărbat și a primei femeieîn spațiu. Apoi este cealaltă Rusie, țara din cernoziom a sărăciei și a suferinței. Unde iobăgia a fost abolită abia în secolul al XIX-lea și care și-a petrecut secolul XX tremurând în teroarea unui regim totalitar care a ucis milioane de oameni.
Acea altă Rusie înapoiată, Rusia lui Lenin, Stalin și Beria, a Gulagului, Lubianka și Katyn, a violenței sadice, a cruzimii și a morții – este cea pe care Vladimir Putin încearcă s-o impună astăzi Ucrainei. Încrezător în posesia sa de arme nucleare și în disprețul pentru o Europă decadentă și divizată, dependentă de petrolul și gazul său, ucigașul de la Kremlin, care și-a dobândit abilitățile umane în KGB, a dezlănțuit moartea asupra fraților săi slavi.
Rădăcinile violenței pe care conducătorii Rusiei o aduc periodic asupra vecinilor lor și asupra propriului popor sunt adânci, ajungând până la întemeierea statului rus modern în secolul al XVI-lea sub Ivan cel Groaznic. Ivan, inițial conducător al domeniului central al Moscoviei, a fost primul țar al tuturor Rusiilor. Psihopat, și-a terorizat poporul cu Oprichina, prima dintre multele forțe secrete de poliție din Rusia, a masacrat întreaga populație a orașului rebel Novgorod și și-a lovit propriul fiu și moștenitor cu sceptrul său imperial.
Un secol mai târziu, țarul Petru cel Mare a combinat în mod curios cele două aspecte ale Rusiei în propriul său caracter conflictual. Pe de–o parte, un modernizator entuziast care a învățat tendințele occidentale și le-a copiat tehnologia în timpul unui turneu de 18 luni în Europa; iar pe de altă parte, un monstru medieval feroce care a torturat nobilimea boierească ce se împotrivea metodelor sale moderne, smulgându-i limba, smulgându-i bărbile, prăjind-o la foc mic și smulgându-i bucăți de carne cu cleștele înroșit. Și a pus ca propriul fiu și moștenitor Alexei să fie biciuit până la moarte.
Petru a fost cel care a transformat Rusia. El a mutat capitala dintr-o Moscovă izolaționistă la Sankt-Petersburg, orașul pe care l-a construit la Marea Baltică, îndreptat simbolic spre vest. În acest proces, Rusia a fost transformată superficial într-un puternic imperiu maritim și terestru, provocându-i pe toți să devină o superputere europeană.
Dar Petru nu a reușit să urmărească evoluția lentă a Europei de la autocrație la democrație. El și moștenitorii săi și-au condus vastul tărâm ca potentați puternici, iar reformele de modernizare au fost doar la suprafață – o fațadă superficială precum satele Potemkin arătate Ecaterinei cea Mare de ministrul ei principal. Chiar și după ce țarul Alexandru al II-lea a „eliberat” milioane de iobagi, Rusia țaristă a rămas înfundată în trecut, marcată de pogromuri, reprimând reformele cu poliția sa secretă Okhrana și trimițând revoluționari în exilul siberian.
Întregul edificiu putred s-a prăbușit în 1917 sub presiunea luptei în Primul Război Mondial. În scene precum cele la care am asistat în ultimele săptămâni, armatele Rusiei au dezertat. Țara s-a prăbușit în haos, iar puterea a fost luată de un mic grup de revoluționari nemilosi și hotărâți: comuniștii bolșevici. A urmat un război civil între roșii și albi caracterizat prin masacre și torturi comise de ambele părți în care șapte milioane de civili și două milioane de combatanți au pierit înainte ca roșii să-și stabilească controlul.
Au urmat șapte decenii de dictatură comunistă. Alte milioane de inocenți au fost uciși de propriii lor conducători sau au lâncezit ani de zile în sălbăticia înghețată a Gulagului. Industrializarea sovietică a fost construită pe spatele oamenii săi înfricoșați și îngroziți. Un sistem socialist trâmbițat ca promisiune a unor „zori strălucitori” pentru umanitatea eliberată a construit exact opusul: un vast lagăr.
Stalin a copiat praxisul țarilor Ivan și Petru prin extinderea imperiului Rusiei. Al Doilea Război Mondial i-a lăsat controlul asupra Europei de Est și a putut să impună o guvernare brutală prin dictatori-marionetă pentru încă o jumătate de secol. Multiplele violuri pe care le-am văzut în Ucraina au fost politică standard pentru Armata Roșie când a ocupat Berlinul și Budapesta la sfârșitul războiului; milioane de femei au avut de suferit. Stalin chiar i-a imitat pe Ivan și Petru, lăsându-și fiul cel mare, Jakov, să moară într-un lagăr de concentrare nazist, când ar fi putut să-l salveze.
Nicio țară nu este complet lipsită de vinovăție pe timp de război: Franța în Algeria, Marea Britanie în Kenya și Irlanda de Nord, Statele Unite în Vietnam și Irak pot fi citate pentru a echilibra crimele de război ale Rusiei. Dar diferența este că acele crime au fost expuse și au avut consecințe. Barbariile Rusiei sunt de o cu totul altă ordine. De aceea nu ar trebui să ne surprindă: asta fac armatele ruse.>>
