În cel mai recent episod din Critical Conditions, Claire și cu mine am analizat războiul tot mai haotic din jurul Iranului și am ajuns la o concluzie sumbră: ceva fundamental în strategie trebuie schimbat. Optimismul inițial al atacatorilor — în ciuda avantajului lor militar copleșitor — se diminuează.
Discuția a început cu furia lui Claire. În opinia ei, problema nu este doar greșeala strategică, ci Trump însuși. Claire a susținut că declarațiile sale publice au fost haotice, inflamatorii și dezastruoase strategic. Statele Unite, spune ea, nu au reușit să formuleze un obiectiv clar al războiului, un mesaj coerent sau măcar o narațiune stabilă privind motivul pentru care se desfășoară conflictul.
Ea a ridicat posibilitatea ca Trump să fie demis din funcție prin al 25-lea Amendament, argumentând că de fiecare dată când vorbește subminează poziția Occidentului și încurajează Teheranul. Nu sunt un susținător al lui Trump, care reprezintă o rușine națională, dar nu cred că acest lucru se va întâmpla.
Discuția noastră s-a mutat rapid către realitatea strategică de pe teren. Aici ne-am aflat, în mare parte, în acord. Primele zile ale războiului au fost, fără îndoială, spectaculoase. Serviciile de informații israeliene au pătruns în regimul iranian cu o adâncime uluitoare. Au fost eliminați figuri cheie, inclusiv liderul suprem Ali Khamenei. Pentru un scurt moment, părea că regimul ar putea fi împins la marginea prăpastiei.
Dar războaiele nu se câștigă în primele două zile (cu excepția Războiului de Șase Zile, care, de fapt, a fost o excepție). Problema centrală, așa cum am discutat, este că operațiunii pare să-i fi lipsit o fază secundă clară. Loviturile de decapitare au fost eficiente — poate chiar strălucitoare — dar ceea ce a urmat a început să semene din ce în ce mai mult cu un război de uzură. Și exact acesta este tipul de conflict în care Iran prosperă. Strategia Iranului pare clară: să reziste mai mult decât Israelul și Occidentul (și să nu ne înșelăm: indiferent ce spun liderii ezitanți, întreg Occidentul dorește eliberarea poporului iranian de măcelarii lor ayatolahi).
Teheranul nu poate învinge militar Statele Unite. Dar nici nu trebuie. Scopul său este să prelungească conflictul până când se prăbușește voința politică a societăților democratice. Creșterea prețurilor la petrol, anxietatea economică globală, campaniile de propagandă și escaladarea regională servesc, toate, acestui obiectiv. Cu cât războiul se prelungește mai mult, cu atât crește și presiunea de a se retrage. Acesta este manualul pe care regimul l-a pregătit de decenii.
Evaluez că există acum două opțiuni strategice.
Prima opțiune, pe care Claire chiar a recomandat-o, este o pauză. Aceasta ar însemna oprirea operațiunilor ofensive majore, fapt ce ar permite răcirea tensiunilor și o încercare de a forța reluarea procesului diplomatic. Scopul ar fi aducerea Iranului înapoi la negocieri sub o presiune internațională imensă — sancțiuni, izolare diplomatică și amenințarea credibilă că operațiunile militare s-ar putea relua dacă Teheranul refuză concesii semnificative. Aceste concesii ar trebui să fie cuprinzătoare: abandonarea ambițiilor nucleare, încetarea proliferării rachetelor, demontarea milițiilor-proxy și încetarea represiunii brutale interne. Dar există o problemă cu această opțiune.
O pauză ar putea fi ușor percepută ca o victorie pentru Iran. Regimul ar putea veni la masa negocierilor mai încăpățânat ca niciodată. Este imposibil de spus dacă un astfel de Iran ar fi suficient de îndreptățit să nu-și continue proiectul său jihadist regional. Poate că da, însă probabil că nu. În orice caz, ar fi devastator pentru poporul iranian, care va continua să fie zdrobit.
Alternativa este să se insiste — decisiv și rapid. Aceasta ar însemna escaladarea campaniei pentru a viza fiecare pilon rămas al structurilor de putere ale regimului: nodurile de comandă, infrastructura Gărzii Revoluționare, organele de propagandă și indivizii care le conduc. Scopul ar fi acela de a forța regimul fie să se predea, fie să se fragmenteze intern — sau să vină la masa negocierilor într-o stare de supunere. Și, totodată: de a nu permite în niciun caz ca războiul să alunece într-o uzură prelungită.
Niciuna dintre opțiuni nu este ideală și ambele implică riscuri uriașe. Dar ceea ce am convenit alături Claire este că drumul actual — alunecarea într-un război deschis, fără strategie — este cel mai prost.
Până la urmă, Iranul nu reacționează doar militar. El luptă politic și psihologic. Cu internetul în mare parte închis în interiorul Iranului și informația strict controlată, propaganda modelează deja percepțiile globale ale conflictului. Liderii de la Teheran par convinși că pot rezista furtunii.
Și poate că nu se înșală. Pericolul real despre care am discutat este acela că regimul ar putea ieși lovit, dar intact — capabil să pretindă că a supraviețuit puterii combinate a Israelului Statelor Unite. Dacă se va întâmpla asta, consecințele vor fi severe: o conducere mai radicală la Teheran, o nouă cursă către arme nucleare și un ax chiar mai îndrăzneț de state autoritare.
Așadar, ceva trebuie să se schimbe. Fie războiul se oprește și diplomația revine, dar cu o presiune credibilă, fie escaladează suficient de rapid pentru a forța un rezultat. Ceea ce nu poate continua este situația actuală — un război care a început cu o precizie uluitoare, dar care acum riscă să se transforme într-un dezastru geopolitic cu încetinitorul.
