<< În timp de război, israelienii tind să se unească. Atacul terorist îngrozitor lansat din Gaza pe 7 octombrie de către Hamas, mișcarea islamistă care conduce enclava, a determinat o astfel de unitate într-o țară pe care de luni în șir reformele judiciare ale guvernului de dreapta al lui Benjamin Netanyahu o divizaseră. Pe 11 octombrie, domnul Netanyahu a fost de acord să formeze un cabinet de război de urgență cu Benny Gantz, liderul celui de-al doilea partid de opoziție ca mărime. În calitate de fost ministru al apărării și comandant al forțelor armate ale Israelului, dl Gantz va conferi putere unui guvern care are puțini miniștri cu experiență în acest tip de conflict. Nici chiar dl Netanyahu, care a condus țara prin numeroase ciocniri scurte și războaie în Gaza, nu a mai fost nevoit să facă față unui război de această amploare. Formarea noului cabinet interior va influența cursul luptei și, potențial, ceea ce se întâmplă cu domnul Netanyahu atunci când se va termina >>, scrie The Economist.
<< Dl Gantz se va alătura unui mic cabinet de urgență format din cinci persoane, prezidat de domnul Netanyahu. Celălalt membru de bază al acestuia va fi Yoav Gallant, ministrul apărării (care fusese aproape demis la începutul acestui an din cauza criticilor sale la adresa reformelor judiciare ale guvernului). Cele două locuri rămase vor fi ocupate de „observatori”, deși în realitate participanți: Gadi Eisenkot, un alt fost comandant al forțelor de apărare israeliene; și Ron Dermer, ministrul afacerilor strategice. Acest cabinet interior, care va lua principalele decizii legate de război, nu îl include pe niciunul dintre miniștrii de extremă-dreapta pe care dl Netanyahu i-a adus anul trecut în coaliția sa pentru a-și forma guvernul. Grupul are un nivel ridicat de experiență militară și profesionalism, dar având în vedere nivelul de indignare din Israel, asta nu înseamnă neapărat că va da dovadă de reținere militară în Gaza, unde acum se profilează o invazie terestră a Israelului.
Guvernul de unitate încă prezintă o omisiune semnificativă: Yair Lapid, fost prim-ministru și lider oficial al opoziției. Deși domnul Lapid a spus la scurt timp după atac că se va alătura unui guvern de urgență, el a mai spus că războiul nu poate fi gestionat „cu actualul cabinet de securitate extrem și disfuncțional”. Aceasta a fost, în esență, o cerere de excludere a liderilor partidelor de extremă dreaptă din coaliția lui Netanyahu. În loc să-i elimine, dl Netanyahu a înlăturat problema creând un cabinet de urgență. Nu este clar dacă acest artificiu va fi suficient pentru ca domnul Lapid să se răzgândească. Dar dacă o face, i se va oferi un loc în el.
Domnul Netanyahu nu are o considerație deosebită pentru partidele de extremă-dreapta. Itamar Ben-Gvir, liderul partidului Puterea Evreiască, poate că deține marele titlu de ministru al Securității Naționale, dar prim-ministrul s-a străduit să-l excludă din majoritatea briefing-urilor de securitate la nivel înalt. Puțini israelieni, chiar și cei de dreapta, vor fi întristați de absența domnului Ben-Gvir și a celorlalți fanatici religioși sau ultranaționaliști de la luarea deciziilor militare în timpul unei crize naționale.
Cu toate acestea, domnul Netanyahu și-a pus întotdeauna propria supraviețuire politică mai presus de orice. Și se pare că el continuă să facă acest lucru chiar și în mijlocul unui război, prin refuzul său de a îndepărta din propriul guvern partidele de extrema-dreaptă. Domnul Ben-Gvir își păstrează capacitatea de a cauza probleme într-un moment periculos. El rămâne la conducerea poliției, iar în ultimele zile a intensificat tensiunile cu populația arabă din Israel. Domnul Netanyahu nu dorește să le întoarcă spatele partenerilor săi de extremă-dreapta deoarece va avea nevoie de sprijinul lor dacă va rămâne la putere după război și dacă vrea să aibă vreo speranță de a mai câștiga alte alegeri. Proxy-urile media care îl susțin pe dl Netanyahu afirmă, de exemplu, că el nu-l poate marginaliza pe Bezalel Smotrich, ministrul de finanțe și liderul partidului de extremă dreapta Sionismul religios, întrucât unii dintre alegătorii lui Smotrich luptă acum în prima linie.
Liderii opoziției au căutat un guvern de unitate pentru că erau nerăbdători să contracareze influența extremei drepte și să injecteze ceva profesionalism și experiență în guvern. Dar ei știu și că în momentul în care i se alătură cabinetului îi oferă domnului Netanyahu posibilitatea de a descărca o parte din vina pentru eșecurile care au condus Israelul în acest război. Ei nu au nicio îndoială că va proceda astfel atunci când va veni socoteala. Mai mult, ei își fac griji că prezența lor în guvern va legitima un premier viciat și coaliția sa radicală. Este posibil ca Israelul să aibă în cele din urmă o realiniere politică, una care să acorde mai multă greutate partidelor centriste și mai puțin celor extremiste. Dar probabil asta doar odată ce domnul Netanyahu va fi părăsit scena.
El este cel mai longeviv prim-ministru al Israelului, dar oricare ar fi realizările sale pentru Israel, de-a lungul lungii sale cariere publice, moștenirea îi va fi pentru totdeauna umbrită de faptul că aceste evenimente teribile au avut loc sub mandatul său. El a fost arhitectul-șef al unui concept strategic bazat pe ideea că amenințarea reprezentată de Hamas în Gaza ar putea fi gestionată prin ridicarea unei bariere de frontieră de înaltă tehnologie, în loc de căutarea unei soluții pe termen lung și îmbunătățirea condițiilor în Gaza. Pe 7 octombrie, acest concept a eșuat lamentabil pe 7 octombrie.
Prim-miniștrii anteriori s-au confruntat cu crize militare. În fiecare caz — Golda Meir după Războiul Yom Kippur din 1973, Menachem Begin și Ehud Olmert după războaiele din Liban din 1982 și, respectiv, 2006 — și-au anunțat demisia în doi ani de la încheierea războaielor. Domnul Netanyhu s-ar putea confrunta cu aceeași soartă atunci când va izbucni valul de furie, după ce acest război se va fi încheiat. Pare aproape inevitabil că perspectiva sfârșitului carierei sale politice îi va afecta acum luarea deciziilor și că va încerca cu disperare să se agațe. Acest lucru face cu atât mai presant ca aceia care s-au alăturat cabinetului său să încerce să-l oblige să se concentreze pe securitatea țării și nu pe supraviețuirea sa politică. >>
