REPORTAJ Mihail Șișkin vs. Dictatorul. Cum să devii detestat de Putin pe scena Ateneului

Foto: Miluta Flueras

Îl cheamă Mihail Șișkin și dă prin râșniță istoria Rusiei. Scriitorii ruși suferă în general de gigantism epic, iar în cazul lui Șișkin, avem de-a face cu un gigantism postmodern în care memoria se rotește într-o cuvă caleidoscopică de proporții alegorice.

S-a născut în 1961 în Moscova, dar asta pare deja o lume scufundată, o Atlantidă irecuperabilă în viața lui. Pică URSS-ul, delirul tranziției gansterești debutează fulminant în Rusia, tancurile lui Elțîn trag asupra Parlamentului, pensionari în fâșuri răpciugoase umblă cu mințile pierdute prin Piața Roșie, începe maratonul sângeros al conflictelor secesioniste, iar anul 1995 îl găsește pe Șișkin pe calea unui exil interior, în Elveția, lucrând ca interpret pentru azilanții vorbitori de limba rusă. O meserie la jumătatea drumului dintre purgatoriu și Kafka, dintre spovedanie și hipnoză. Experiență aproape distopică ce stă, alături de un jurnal al mamei sale, la baza răvășitorului său roman din 2005, Părul Venerei.

Elveția lui Șișkin nu este, însă, Elveția standardului elvețian, ci un terminus al dezrădăcinării rusești. Cândva, cantoanele elvețiene au reprezentat pentru ruși un Eldorado al prizonieratului. Cândva, adică în al Doilea Război Mondial, când prizonierii ruși fugeau din Germania nazistă în Elveția, înotând peste Rin și peste lacul Boden. Mulți nu ajungeau la mal teferi. Grănicerii îi găseau degerați, cu ochii dați peste cap, ca niște animale împăiate. Nici cardurile bancare ale magnaților ruși nu sunt străine de aceste meleaguri înecate în paradisuri fiscale.

Comprimând stiluri cameleonice și tehnici narative hibride (jurnal, documentar, reportaj, roman neorealist, explozii de realism magic, imersiuni în basme etc.), romanele lui Șișkin sunt arhive uriașe de rămășițe. Rămăsițe de copilării, rămășițe de orori, rămășițe de vieți mărunte topite în marea digestie a Istoriei. De la invazia mongolă în Rusia Kieveană și până la invazia vory v zakone (mafia rusească) din anii haosului, 1990 – o infinită colecție de lumi năruite marchează proza sa inconfundabilă.

La bursa probabilităților, Șișkin crede că dacă nu s-ar fi înscris la o universitate cu catedră militară, probabil că Mama Rusie l-ar fi trimis pe front în Afganistan, la fel ca pe mii de alți tineri pe care statul sovietic i-a expediat plini de viață în deșertul mujahedinilor și i-a returnat familiilor ciuruiți, explodați sau sfârtecați de mine, în sicrie de zinc.

„Apropo, sunt încă, evident, ofițer în rezervă al acelei armate care nu mai există, al acelei țări care nu mai există nici ea. Doar am depus jurământul, odinioară, în convocările militare lângă Kovrov, că voi apăra până la ultima picătură de sânge patria care se risipea în toate direcțiile. Țin minte, trebuia să sărut steagul roșu, l-am dus spre buze, dar acesta mirosea a pește afumat. Probabil, șefii noștri băuseră bere cu pește afumat și-și șterseră mâinile pe țesătura de catifea”, rememorează în Paltonul cu gaică.

Politic, Șișkin este un critic acerb al proiectului totalitar al Rusiei, care nu s-a terminat odată cu prăbușirea URSS, ci și-a plantat mai departe suita de avataruri, atingând un nou apogeu în „democrația controlată” a lui Vladimir Putin.

Și ceea ce îl separă pe Șișkin de doi dintre cei mai cunoscuți colegi de generație, Vladimir Sorokin (campionul iconoclasmului și-al apocalipsei chineze a Rusiei) și Viktor Pelevin (supremul satir al romanului conspiraționist), nu este doar aglutinarea estetică radical diferită de a celor doi, ci credința aproape ascetică în binefacerile nostalgiei.

*

Becurile din lămpile baroce ce ornamentează de jur împrejur tavanul au scăzut în intensitate. Numele președintelui rus se aude din boxe, ca o incantație, în sala somptuoasă a Ateneului, unde un număr impresionant de cititori s-a adunat la întâlnirea cu Mihail Șișkin, publicat în România de Editura Curtea Veche.

Cărunt, cu ochelari și purtând un sacou alb, Șișkin combină un aer modest și pe alocuri jucăuș cu o răbdare didactică și un tonus de bătrân povestaș amazonian. Îi place să explice și gesticulează riguros și cumva metalingvistic.

Numele lui Vladimir Putin se aude din nou. Șișkin vorbește despre propagandă și dictatură. S-a lăsat liniștea în tapițeria plușată de pe scaune, tapițerie roșie ca limfa drapelui sovietic. Totul se potrivește.

Osemintele familiei Cantemir și propaganda rusă

Pentru a explica un mecanism cronic al felului în care funcționează Rusia, Șișkin amintește de povestea repatrierii osemintelor familiei domnitorului și cărturarului Dimitrie Cantemir. Prezent la FILIT, în Iași, scriitorul a ieșit la o plimbare prin oraș, vizitând Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi.  

„M-am oprit la mormântul domnitorului Dimitrie Cantemir. Pentru mine, Dimitrie Cantemir reprezintă o pagină de istorie a Rusiei, despre cum funcționează Rusia, lumea rusească. Știți care este povestea mutării osemintelor lui? Cantemir și familia lui au fost înhumați în Catedrala Nikolski. În 1935, Catedrala Nikolski a fost dărâmată și statul român s-a oferit să preia rămăsițele familiei Cantemir”.

Numai că autoritățile sovietice, primind un ordin de la vârf, s-au gândit mai întâi să umilească partea română: „Le-au spus că osemintele au fost aruncate la gunoi. Un asemenea exemplu arată cum funcționează Rusia: ordinul pe care îl dă autoritatea creează realitatea.”

După lungi negocieri, românii au căpătat rămășitele familiei Cantemir. În vara lui 1935, în portul Constanţa venea de la Odesa vasul „Prinţesa Maria”, în care se afla sicriul de aramă cu prețioasele oseminte. Numai că, ghici ce? În sulul oriental în care fuseseră învelite, nu erau toate osemintele, craniul lipsea, iar bijuteriile domnitorului fuseseră furate.

„Evident, construcția unei dictaturi implică eforturile combinate ale întregii societăți. Sigur, propaganda spune ceea ce vrea să spună, dar dacă nu ar exista oameni care să o accepte, nu s-ar întâmpla nimic. În textul rusesc, în textul esențial al literaturii ruse, «Suflete moarte», Rusia este comparată cu pasărea-troică. Dar ceea ce pentru Gogol era un viitor luminos, pentru noi este un trecut odios”.

Acum, Gogol ar putea compara Rusia cu „un tren care circulă printr-un tunel”. „Pentru noi, Rusia poate fi comparată cu mersul unui tren care merge dintr-o parte a unui tunel în celălalt și apoi invers. Într-o parte este ordine, în cealaltă anarhie. Și generațiile noastre au mers cu tren din Uniunea Sovietică, iar acum același tren se întoarce cu bine în aceeași stație, în noua stație, care este imperiul lui Putin”.

Șișkin a reiterat și ceea ce a spus la Iași, despre vina Occidentului în eșecul democrației în Rusia, despre intervenționismul liberal postsovetic care a degenerat într-o piață de spălat bani occidentali.

„În anii 90, nimeni nu știa ce înseamnă statul de drept. Oamenii erau într-o stare de anarhie completă și atunci au început din nou să solicite prezența unei mâini forte.”

Astfel a răsărit Boris Elțîn, la umbra căruia avea să urce ierarhic fostul agent KGB din Dresda, Vladimir Putin. Apoi a urmat războiul din Cecenia, pierdut de ruși, cimiterele s-au umplut iarăși de soldați, iar revizionismul militar a devenit unealtă consfințită de politică externă.  „Și așa s-a refăcut dictatura”.

Extras din „Paltonul cu gaică”, Ed. Curtea Veche, 2017
Extras din „Paltonul cu gaică”, Ed. Curtea Veche, 2017

„Dar trebuie să înțelegeți că această piesă se joacă în Rusia de multe secole. Putin este doar un actor care joacă rolul de țar. Au fost mulți actori care au jucat rolul acesta, fiecare actor aduce ceva individual în rolul său, numai că el nu poate schimba rolul. Și tocmai asta este problema Rusiei: că schimbă actorii, când trebuie să schimbe piesa. Și problema de acum este aceasta: cum să facem ca acest tren care pleacă din dictatura lui Putin să nu ajungă înapoi în anarhie, din care să pornească o nouă dictatură.”

Îngrijorarea lui Șișkin este dezbătută în prezent și în rândul elitelor politice de la Moscova, unde există o veritabilă anxietate legată de momentul în care epoca Putin se va sfârși.  Va urma sau nu un cutremur social? Asta e întrebarea.  

Copilul crucificat

Șișkin a abordat și războiul secesionist din estul Ucrainei. „Acum a fost creată imaginea acestui dușman, Ucraina. Dictatura înseamnă mereu război, dictatura înseamnă mereu folosirea patriotismului. Și de regulă cel mai apropiat vecin îți devine dușmanul cel mai mare.” Mama sa a fost ucraineană, tatăl – rus. „Mă bucur că părinții mei au murit, ca să nu apuce acest moment rușinos.”

În 2014, fabrica de propagandă a Kremlinului a picurat poporului un fake news monstruos și extrem de eficient. „Cel mai cunoscut exemplu, pe care probabil îl știți, este cel al unei femei care plânge și povestește că în orașul Slaviansk (din regiunea Donețk – n.r.), Ucraina, ucrainenii au omorât o mamă și apoi pe copilul ei de doi ani l-au bătut în cuie, l-au răstignit. După ce acest subiect a fost transmis la televiziune, mii de tineri au venit să se înroleze ca voluntari pentru a se duce să lupte în Donbas. După aceea s-a demonstrat că, de fapt, era o știre falsă, dar deja era prea târziu.”

„Sunt răspunzător pentru poporul meu și pentru crimele pe care le comite țara mea. Dacă nu voi condamna aceste lucruri, înseamnă că le accept și pariticip și eu la ele”, mai spune Șișkin în microfon.

Boicotare

Scriitorul a amintit și de lobby-ul făcut în van pentru boicotarea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci. „Dar cine să asculte un scriitor”. Crema politicii occidentale s-a adunat nestingherită la olimpiada lui Putin. „Participând, toată lumea a arătat că este solidară, de fapt, cu Putin”. Ce a urmat? Anexarea Peninsulei Crimeea, războiul din Ucraina.

Dar Șișkin nu s-a lăsat, a zis să-și mai încerce o dată norocul și a îndemnat și la boicotarea Campionatului Mondial de Fotbal din Rusia, în vara lui 2018, doar ca să constate că „iarăși am fost o voce în deșert”.

„În 1980, toată lumea democrată a boicotat Olimpiada de la Moscova, când Rusia a intrat în Afganistan, iar astăzi, când Rusia rupe din teritoriul unei alte țări, nimeni nu a boicotat nimic. Pentru că la mijloc sunt multe miliarde și moralitatea se uită ușor.”

Exercițiul lui de neputință se înrudește pe alocuri cu lamentoul romancierului Bill, personajul din romanul „Mao II” al lui Don DeLillo, care deplânge diluarea relevanței scriitorilor în jocurile de putere și teroare ale secolului XX. Și anume: „Ceea ce câștigă teroriștii, pierd scriitorii. Măsura în care ei influențează conștiința de masă este măsura declinului nostru de făuritori de sensibilitate și gândire. Pericolul pe care îl reprezintă ei egalează neputința noastră de a fi periculoși”.

Șișkin: „Întotdeauna am considerat că literatura, arta, muzica sunt un tun cu care se poate trage în dictatorii contemporani. Durata de viață a unei opere literare este mult mai mare decât cea mai lungă viață pe care poate să o aibă un dictator. De aceea în cărțile mele nu va fi vorba niciodată despre politică și nu va fi nici Putin. Scriu doar pentru cititorul din viitor, care dacă vrea să afle cine a fost Putin, poate să caute pe Wikipedia.”

El a ales plecarea în Elveția, Vladimir Sorokin stă mai mult la Berlin, susținând că a fost ținta unei tentative de asasinat în urmă cu mai mulți ani într-un accident auto. Și apoi există cealaltă planetă a generației lor; cea în care excepționalul romancier Zahar Prilepin, fost luptător OMON în Cecenia, s-a dus voluntar în Donbas împotriva ucrainenilor, iar saltimbancul rebel Eduard Limonov, evadat parcă din fanteziile New Age a lui Sorokin, trăgea ca voluntar „pravoslavnic” asupra populației din Sarajevo, în anii asediului de 1.425 de zile, stând de-a dreapta criminalului Radovan Karagici în războiul din Bosnia.

Joi se va decerna Premiul Nobel pentru Literatură. Șișkin este printre favoriți. Dar asta, a dat de înțeles aseară, îl lasă rece. Consideră că scriitorii fascinați de Nobel trăiesc într-o febră financiară. Vor banii care vin la pachet cu acest premiu. „Dar dacă un scriitor visează bani, la ce-i mai trebuie Premiul Nobel? Nobelul este o boală psihică a literaturii. Trebuie găsit un sponsor foarte bogat care să ofere tuturor scriitorilor câte un premiu Nobel.” Abia atunci se vor potoli orgoliile cât casa și vor începe preocupările legate de adevărata literatură, mai crede Șișkin.  

Totul a durat fix o oră. Dar ar fi fost necesar și un laudatio separat adresat Antoanetei Olteanu, traducătoarea lui Mihail Șișkin în limba română, care a reușit să pătrundă până în cele mai intime coduri ale viziunii sale literare.

*

Când am plecat, pe peronul de metrou de la Piața Victoriei zăcea un flec pătrățos de cizmă. Cineva îl pierduse. Urmele de lipici încremeniseră pe suprafața cauciucată ca niște fire de licheni. Nu era doar un flec, ci o bucată vie de biografie. Exact ca într-o scenă de Șișkin, în care un întreg univers gravitează în jurul unui simplu obiect precum un flec, în care un simplu obiect precum un flec capătă conotații tulburătoare, conotațiile unei pierderi care umanizează.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here