Unul dintre cei mai experimentați politicieni și președinți din istoria Americii face un istoric pas în lateral.
Joe Biden se retrage din cursa prezidențială cu aproape trei luni înaintea deznodământului ei, la o lună după ce au explodat dubiile cu privire la capacitatea sa fizică și mentală de a mai face față complexității unui mandat si la mai puțin de o lună după ce contracandidatul său a supraviețuit unui atentat din care neverosimil de puțin lipsise pentru a-i fi fatal.
Fantastic de ambițios și incorigibil de încăpățânat – dovadă întregul său parcurs de politician, întins pe aproape jumătate de secol – Joe Biden se retrage concomitent în relativă glorie și relativă absență a acesteia. Iar ambele fețe ale monedei vor fi potențate sau diminuate de rezultatul final al votului din noiembrie.
Dacă Joe Biden și-ar fi modelat din start (sau măcar cândva pe parcurs) primul mandat ca și cum ar fi fost ultimul, gloria și eficacitatea unui asemenea gest nu ar fi fost nicio clipă puse în discuție. Ba din contră, ar fi proiectat asupra moștenirii sale o aură extrem de generoasă, ar fi conferit un ascendent incomparabil mai puternic candidatului democrat care prelua ștafeta și, foarte probabil, ar fi zdruncinat semnificativ mai mult campania lui Donald Trump.
Însă în politică, oriunde pe lumea asta, scenariile și gesturile ideale sunt totuși pasăre rară, ca de altfel în atâtea alte instantanee ale vieții umane de zi cu zi. Ca atare, din punctul acesta de vedere, Biden nu este neapărat excentric și cu atât mai puțin într-o culpă de neșters, prin faptul că inițial s-a opus total ideii de a se retrage, apoi a ezitat și abia într-un moment de criză autentică a luat decizia înțeleaptă.
Până la urmă, ceea ce contează în clipa de față este faptul că Biden a găsit puterea de a renunța la putere (e lucru rar în sistemele democratice, e lucru neîntâlnit în dictaturi). Ceea ce contează e faptul că Biden a făcut (deși la limită) ceea ce trebuia să facă și că, prin asta, tabăra anti-Trump preia în sfârșit inițiativa strategică în ceea ce privește relansarea în forță a cursei electorale americane. Cu puțin înainte, această inițiativă păruse ireversibil monopolizată de tabăra pro-Trump. Tabără care relansase bătălia nu mai puțin în forță și nu doar o dată: întâi în siajul dezbaterii de la final de iunie, apoi în siajul atentatului de la mijloc de iulie.
Desigur, relansarea campaniei prin retragerea lui Biden nu garantează victoria celui ce îi ia locul, dar îi sporește șansele.
În orice caz, având în vedere modul în care s-a poziționat Donald Trump în primul său mandat, apoi după ce a pierdut realegerea din noiembrie 2020, dar și pe fondul celor doi ani și jumătate de război declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, miza alegerilor prezidențiale americane din noiembrie 2024 este mai încărcată de miez și de pericole potențiale decât oricare dintre competițiile similare care au precedat-o.
Pe verticală, în joc se află azi tocmai sănătatea și funcționalitatea democrației americane. Pe orizontală, miza e definită de probabilul șoc tectonic pe care fie și minime dereglări produse în organismul democratic american l-ar avea asupra stabilității la nivel mondial (având totodată în vedere faptul că lumea este deja fragilizată de războiul din Europa – din cauza Rusiei – și poate plonja într-o zodie chiar mai nefastă dacă logica belicoasă va acapara Asia – din cauza Chinei).
Donald Trump a dat dovadă de hotărâre, forță și o evidentă formă (rece, e drept) de virtuozitate politică în sens machiavellian, în secundele de după atentatul eșuat la viața sa. Joe Biden a dat dovadă de hotărâre, forță și o evidentă formă (caldă, în cazul său) de virtuozitate politică, tot în sens machiavellian, la relativ scurtă vreme după tentativa sa eșuată de a-i convinge pe americani că le merită votul și încrederea, în dezbaterea unul la unul cu contracandidatul său.
Trump inspiră prin faptul că știe să accelereze. Biden inspiră prin faptul că știe să pună frână.
În primul caz, omniprezent e riscul: în loc să ajungi la destinație, poți sfârși pe contrasens ori într-un zid (cu tot cu pasageri). În al doilea caz, predominantă e virtutea: aparent nespectaculoasa virtute de a ajunge în siguranță la destinație, deși adesea cu oarecare întârziere (dar cu tot cu pasageri).
Cu Trump, republicanii mizează exclusiv pe accelerație. Cu Biden, o bună perioadă, și cu înlocuitorul său, pe final, democrații mizează și pe frână.
În iulie-august 2024, americanii știu foarte bine ce hram poartă șoferul. În noiembrie, vor face limpede și ce tip preferă la volan.
Până atunci, pasagerii (jumătate dintre ei americani, peste jumătate dintre ei europeni) stau cu sufletul la gură. Cu diferența enormă că segmentul european este și cel mai frustrat, neavând vreo pârghie de a interveni direct în luarea deciziei.
Biden, pe ultimul sens unic. Iese cu capul sus de la Casa Albă și intră grațios în istorie
