Cum s-a ajuns la retragerea americană din Afganistan, acum și în acest mod, dar și ce rămâne în urma prezenței de două decenii a militarilor SUA, într-o țară în care între mai bine și mai rău se intercalează mereu o încrengătură de nuanțe. O analiză Foreign Affairs, semnată de Christina Lamb, Chief Foreign Correspondent pentru The Sunday Times și autoarea cărții, „Farewell Kabul: From Afghanistan to a More Dangerous World”.
<< În 2008, l-am intervievat pe comandantul militar al Regatului Unit de atunci în Afganistan, brigadierul Mark Carleton-Smith, într-o bază militară prăfuită din provincia Helmand, unde trupele internaționale luptau zilnic cu talibanii pentru un teritoriu care în continuare le aluneca. Războiul din Afganistan nu poate fi câștigat militar, mi-a spus Carleton-Smith. A fost primul ofițer superior al coaliției care a afirmat acest lucru public, iar povestea a făcut prima pagină în Sunday Times. Secretarul american al Apărării, Robert Gates, l-a denunțat imediat pe Carleton-Smith, în presă, drept „defetist”.
După treisprezece ani, președintele american Joe Biden pare să fi ajuns la aceeași concluzie ca brigadierul britanic. În aprilie, Biden a anunțat că Statele Unite își vor scoate toate trupele rămase din Afganistan până la împlinirea a 20 de ani de la 11 septembrie, încheind ceea ce el a numit „the forever war”. Dar, până acum, o astfel de retragere nu era decât o concluzie depășită: talibanii se dovediseră un dușman încăpățânat care nu pleca nicăieri și care într-adevăr controla aproape jumătate din teritoriul țării.
Modul în care conflictul cunoscut odinioară drept „the good war” (pentru a-l deosebi de războiul din Irak) a mers atât de greșit este subiectul unei noi cărți, The American War in Afghanistan, care pretinde a fi prima relatare cuprinzătoare despre cel mai lung război al SUA. Autorul său, Carter Malkasian, este un istoric care a petrecut un timp considerabil în Afganistan, mai întâi ca oficial civil în Helmand și apoi în calitate de consilier superior al comandantului militar american din țară. O istorie extinsă de peste 500 de pagini, lucrarea este în contrast puternic cu cartea anterioară a lui Malkasian, War Comes to Garmser, care spune povestea convingătoare a unui mic district din Helmand. În noua sa carte, Malkasian analizează cum s-a putut ca, cu până la 140.000 de soldați în 2011 și unele dintre cele mai sofisticate echipamente din lume, Statele Unite și aliații săi din NATO nu au reușit să-i învingă pe talibani. Mai mult, el se întreabă de ce au rămas aceste puteri occidentale, la un cost de peste 2 trilioane de dolari și peste 3.500 de vieți aliate pierdute, plus mulți soldați răniți grav, luptând cu ceea ce brigadierul britanic și alții știau de mult că este un război de necâștigat.
Începututri fatale
Intervenția afgană părea, la început, o poveste de succes. Statele Unite au intrat în Afganistan în octombrie 2001, cu sprijinul Organizației Națiunilor Unite și alimentate de indignarea mondială provocată de atacurile din 11 septembrie. SUA au trimis bombardiere B-52, rachete ghidate cu laser și Beretele verzi, care au lucrat alături de milițiile locale pentru a răsturna talibanii în decurs de 60 de zile, pierzând doar patru soldați americani (trei dintre ei fiind victimele așa numitu-ului friendly fire) și un agent CIA. Operațiunea părea un model de intervenție și a costat în total 3,8 miliarde de dolari: președintele George W. Bush a descris-o drept unul dintre cele mai mari „chilipiruri” din toate timpurile. Observă Malkasian: „Ușurința succesului din 2001 a dat la o parte sensibilitatea”.
Talibanii au căzut, Osama bin Laden a fugit în Pakistan – iar administrația Bush nu mai părea să știe ce încearcă să realizeze în Afganistan. Bush a făcut referire la drepturile femeilor, declarând în discursul său despre starea Uniunii, din ianuarie 2002, că „astăzi femeile din Afganistan sunt libere”, după „ani de captivitate în casele lor”, când talibanii le interziceau fetelor să meargă la școală și femeilor la muncă, folosirea rujului sau râsul în hohote. Dar Washingtonul nu avea apetit pentru reconstruirea Afganistanului și aproape că nu înțelegea țara devastată de război, darămite cât de multă muncă ar fi necesară pentru a o securiza și reconstrui.
Malkasian susține că Statele Unite au făcut greșeli între 2001 și 2006 care au stabilit calea eșecului. Catalogul de erori pe care îl prezintă este deja familiar. Secretarul apărării, Donald Rumsfeld, nu a vrut să investească în armata afgană – astfel că, până la sfârșitul anului 2003, doar 6.000 de soldați afgani fuseseră instruiți. Lorzii războiului, pe care majoritatea afganilor îi învinuiau pentru violența din țară, umblau liberi și chiar au devenit miniștri și membri ai parlamentului. În același timp, Statele Unite și aliații săi i-au ținut pe talibani departe de discuțiile privind o soluționare politică, nereușind să înțeleagă faptul că grupul reprezenta un punct de vedere pe care mulți dintre paștunii majoritari îl împărtășesc. SUA ar fi trebuit să-și folosească avantajul, sugerează Malkasian, într-un moment în care guvernul afgan avea sprijin popular și talibanii erau în dezordine. În schimb, a împuternicit milițiile și a efectuat operațiuni de combatere a terorismului prea agresive, care i-au alienat pe afganii obișnuiți și i-au determinat pe talibanii excluși să recurgă încă o dată la violență.
Cu toate acestea, administrația Bush a etichetat Afganistanul drept un succes și și-a îndreptat atenția asupra Irakului. Talibanii au fugit peste graniță, în Pakistan, unde s-au regrupat, au strâns fonduri, au făcut recrutări în madrase și s-au instruit cu ajutorul serviciului de securitate pakistanez, ISI. Mulți ofițeri ISI lucraseră de zecide ani cu lideri talibani și le împărtășeau viziunea asupra lumii. Mai mult, Malkasian observă că gândirea strategică a Islamabadului s-a axat pe rivalitatea sa cu India. Pakistanul a purtat patru războaie cu vecinul său și s-a temut că India îl va înconjura câștigând influență în Afganistan. India avea 24 de consulate în Afganistan, s-au plâns oficiali pakistanezi; de fapt, avea doar patru.
Rolul Pakistanului s-a dovedit a fi fatal. Chiar dacă Statele Unite și-au dus războiul în Afganistan, cei cu care luptau și-au găsit refugiu și pregătire în țara de alături. Dar administrația Bush nu numai că a închis ochii asupra mașinațiunilor pakistaneze; a oferit Pakistanului 12 miliarde de dolari, din care mai mult de jumătate au reprezentat rambursări pentru operațiuni militare, întrucât oficialii americani credeau că Islamabadul ajuta în ceea ce ei considerau lupta mai importantă împotriva Al Qaeda.
Inima Afganistanului
Oficialilor afgani le place să dea vina pe Pakistan pentru războiul care s-a adâncit. Dar talibanii au avut în favoarea lor ceva mai mult, ceva ce Malkasian numește „legătura talibanilor cu ceea ce însemna a fi afgan”. Inima Afganistanului, după descrierea lui Malkasian, este atraf, sau peisajul rural, cu casele cu ziduri de noroi, femeile ascunse și copiii desculți, un tărâm în care „dincolo de telefoanele mobile, mașinile și puștile de asalt, secolul al XXI-lea a fost invizibil”. În acest spațiu au intrat soldați americani cu ochelari cu vedere nocturnă și rachete la preț de Porsche. Ultimii străini pe care îi văzuseră sătenii fuseseră rușii care le ocupaseră țara în anii 1980. Talibanii au reușit să folosească acea memorie ca pe un stimulent puternic, într-o țară care se mândrea cu înfrângerea superputerilor și cu faptul că nu fusese niciodată colonizată.
Malkasian crede că talibanii au profitat de postura lor ca forță pentru islam, împotriva necredincioșilor. Dar propriile mele materiale din Afganistan sugerează o dinamică ceva mai ambiguă. Mulahii de la sate tunau și fulgerau împotriva prezenței străine, dar își încasau salariile de la un guvern dependent de străini. Afganii obișnuiți cu care am vorbit sugerau că religia era mai puțin importantă pentru ei decât mândria derivată din istoria lor de înfrângere a superputerilor. Faptul că talibanii au plătit fermieri șomeri a sporit și mai mult avantajul grupării. Mai mult, după cum detaliază Malkasian, talibanii au exploatat rivalități tribale pe care forțele occidentale nu le-au înțeles. Multe triburi paștune puternice, precum Ghilzai, Ishaqzai și Noorzai, s-au simțit date la o parte. Erau nemulțumite de trupele străine pentru că nu le respectau cultura (pătrunzând în cartierele pentru femei, bombardând petreceri de nuntă) și încercând să le eradicheze culturile de mac.
Statele Unite au creat condiții care cereau un stat afgan mai robust decât construiseră. După cum scrie Malkasian, „dacă un stat se confruntă cu un refugiu ostil la granița sa și maltratează diferite segmente ale populației sale, făcea bine să aibă forțe militare capabile, într-o formă sau alta”. Când talibanii au reapărut la modul serios, în 2006, forțele lor au fost estimate la doar 10.000, ceea ce ar fi trebuit să poată fie îngrădit. Dar forțele străine din Afganistan nu erau familiarizate cu terenul, atât geografic, cât și cultural; conducerea SUA a fost distrasă de Irak, unde un război civil se învârtea să scape de sub control; iar Afganistanul nu avea nici măcar o mică și capabilă armată.
În ceea ce-l privește pe președintele afgan, Hamid Karzai, el a fost furios pe atacurile aeriene ale NATO și pe ceea ce a văzut ca fiind amestecul britanic în Helmand, unde a fost forțat să demită un guvernator. Din ce în ce mai paranoic, mai degrabă decât să unească triburile care ar fi putut intra în lupta cu talibanii, el a încercat să le divizeze, ca să nu devină o amenințare politică. Mai târziu, forțele de securitate afgane au crescut și au câștigat superioritate numerică față de talibani și cel puțin muniție și provizii echivalente. Totuși, au aruncat prosopul în momente decisive. „Talibanii au avut un avantaj în inspirație”, scrie Malkasian. „Soldatul și polițistul obișnuit doreau pur și simplu să lupte mai puțin decât omologul său taliban. Mulți nu au putut concilia lupta pentru Afganistan alături de un ocupant necredincios și împotriva unei mișcări care reprezenta Islamul”.
Cu toate acestea, subliniind dimensiunea religioasă, Malkasian trece cu vederea mai multe condiții materiale care au afectat motivația multor luptători afgani. Unii au fost reticenți să lupte pentru un guvern al cărui apetit insațiabil pentru mită era pereceput drept nenorocirea vieții lor. Alții erau foarte conștienți de faptul că nu vor exista MEDEVAC-uri (ajutor medical – n.tr.) pentru militarii răniți din forțele securitate și că comandanții corupți sifonează combustibilul și proviziile și încasează bani pentru „luptători fantomă”, care existau doar doar pe hârtie. Au văzut puțină utilitate în a-și risca viața pentru un guvern prădător atunci când talibanii păreau că vor reveni.
Ceasurile și timpul
Statele Unite, absorbite din ce în ce mai mult, păreau să epuizeze fiecare strategie, de la menținerea unei amprente ușoare până la creșterea numărului de trupe americane, care a sporit de aproape trei ori, la peste 80.000 până în 2010. Președintele Barack Obama, care era, în mod constituțional, prudent cu privire la pomparea de soldați și dolari în intervenții militare și care s-a opus războiului din Irak de la început, s-a trezit trimițând din ce în ce mai mulți americani să susțină un guvern care își pierduse încrederea poporului său. Dar nu s-a gândit niciodată să iasă complet: costul era pur și simplu prea mare. „Statele Unite au rămas blocate”, scrie Malkasian. Iar talibanii și-au extins influența cu sprijinul Iranului și Rusiei, ambele state fiind interesate să le facă viața grea americanilor.
Așadar, cum a decolat Washingtonul și de ce acum? Președintele SUA, Donald Trump, cu politica sa, „America first”, nu avea să aibă niciodată mult timp pentru Afganistan; într-adevăr, una dintre promisiunile sale de campanie a fost să pună capăt războiului. Până în toamna anului 2018, cu alegerile de la jumătatea perioadei care se apropiau, Trump s-a răstit la generalii săi pe motiv că strategia a fost „un eșec total” și că el își dorea să iasă. Pentru prima dată, discuțiile cu talibanii au devenit o urgență reală. În februarie 2020, Washingtonul a semnat un acord care promitea retragerea până la 1 mai 2021. Guvernul afgan fusese complet exclus din aceste negocieri. Când Biden a preluat funcția, Kabulul a sperat că noul președinte nu numai că va întârzia retragerea, dar va lăsa și o forță permanentă. În cele din urmă, s-a ales doar cu patru luni de grație.
Anunțând o retragere de septembrie, Biden a susținut că Statele Unite ar trebui „să se concentreze pe motivul pentru care am mers iniția: să ne asigurăm că Afganistanul nu va fi folosit ca bază din care să ne fie atacată, din nou, patria. Am făcut asta. Am îndeplinit acest obiectiv”. Dar nici măcar acest punct nu este complet clar. Este adevărat, nu a existat un atac din Afganistan, din 11 septembrie 2001. Dar Al Qaeda nu a dispărut. De fapt, situația este mai complicată decât înainte, întrucât trebuie făcut față nu mai grupării Al Qaeda, ci și Statului Islamic Khorasan sau IS-K, care este mic în număr, dar care a efectuat atacuri sinucigașe letale în Afganistan, inclusiv în maternități și școli, în special în Kabul.
Planul actual al SUA este de a controla terorismul de la distanță, folosind drone, rețele de informații și raiduri de operațiuni speciale lansate de la baze situate în regiune. William Burns, directorul CIA, a recunoscut că acest plan implică „un risc semnificativ”. „Nu a fost decizia pe care am sperat-o”, a spus șeful apărării britanice, Nick Carter.
„Acestea sunt subevaluări profesionale”, a scris recent, drept răspuns, William Hague, fost secretar de externe britanic. „Majoritatea oficialilor de securitate occidentali pe care îi cunosc sunt îngroziți”.
Chiar dacă războiul Statelor Unite s-a încheiat, cel al Afganistanului nu. În ultimii 15 ani, peste 40.000 de civili au fost uciși. Guvernul afgan și talibanii au început discuțiile de pace în Qatar la sfârșitul anului trecut, dar de atunci, luptele s-au intensificat, provocând și mai multe victime. Când au început negocierile de pace dintre talibani și Statele Unite, în 2019, i-am întrebat pe tinerii afgani ce ar însemna pacea pentru ei. „Faptul de a putea merge la picnic”, a spus unul. „Să nu trebuiască să mă întreb dacă te vei întoarce când vei pleca la serviciu sau la studii”, a spus altul. Majoritatea, însă, nu au putut răspunde deloc. În total, 70% din populația afgană are sub 25 de ani și luptele continuă de la invazia sovietică din 1979. Tot ceea ce au cunoscut acești afgani a fost războiul.
Cartea lui Malkasian ridică o întrebare tulburătoare: În cele din urmă, intervenția SUA în Afganistan a făcut mai mult rău decât bine? „Statele Unite au expus afganii la vătămări prelungite pentru a apăra America de un alt atac terorist”, scrie el. „Satele au fost distruse. Familiile au dispărut. . . . Intervenția a fost o lucrare nobilă pentru femei, educație și libertatea de exprimare. Dar acel bine trebuie pus în balanță cu zeci de mii de bărbați, femei și copii care au murit”.
Cu toate acestea, acele realizări „nobile” nu sunt neglijabile. Acum sunt 3,5 milioane de fete afgane la școală (deși mai mult de două milioane încă nu merg). Femeile lucrează în tot felul de domenii: aplicarea legii, cinema, robotică. Sistemul de îngrijire a sănătății a fost transformat, iar speranța de viață a femeilor afgane a crescut cu aproape zece ani. Afganistanul are medii înfloritoare. Chiar și prezența telefoanelor mobile indică o societate conectată cu restul lumii. Tinerii afgani nu vor renunța cu ușurință la aceste drepturi câștigate cu greu.
Teama este că aceste câștiguri pot fi acum amenințate. De când a fost semnat acordul de pace, au existat zeci de asasinate ale judecătorilor, jurnaliștilor și activiștilor pentru drepturile omului, precum și îngrozitoarea bombardare a unei școli de fete. Și oricum ar putea încerca politicienii americani să o îmbrace, pentru talibani retragerea americană este o victorie. Există o zicală a talibanilor, citată adesea: „Voi aveți toate ceasurile, dar noi avem tot timpul”.
Afganii, la urma urmei, nu au crezut niciodată că americanii vor rămâne. În 2005, în satul îndepărtat Shkin, un loc de luptă intensă în munții din estul Afganistanului, am văzut localnici acceptând fericiți serviciile de îngrijire a sănătății și alte ajutoare de la soldații americani, în timpul zilei, pentru a lovi baza cu rachete, noaptea. Când i-am întrebat de ce procedează astfel, au avut o explicație simplă: „În cele din urmă, vor dispărea, iar băieții răi vor fi în continuare aici”. >>
Mărețul Licurici înfrânge și de data aceasta.Pupincuristii asteaptă o nouă aventură americanească,doar,doar ….