În țările pe care Kremlinul le ia în cătare spre a le influența dezbaterea publică și procesele electorale, agenții serviciilor secrete ruse și propaganda rusă exploatează în primul rând ceea ce oferă terenul de la fața locului.
Iar terenul îi oferă Moscovei enorm. Fie că e vorba de state din vest, fie că e vorba de state din est, peste tot și mereu există probleme pe care guvernele fie întârzie să le abordeze, fie eșuează în a le rezolva, fie pur și simplu le ignoră.
Peste tot, la firul ierbii, cetățenii, indiferent de pătura socială căreia îi aparțin, au nemulțumiri, resimt frustrări, iar azi, ca niciodată în istoria umanității, grație tehnologiei avansate de comunicare, pot să și le manifeste rapid, divers, extrem de eficient.
Fisurile mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, mai adânci sau încă doar de suprafață, care există în toate aceste societăți – de la România la Franța, de la Cehia la Germania, etc – sunt inventariate și apoi lărgite de Moscova, care investește sume enorme de bani și un tezaur de know-how subversiv în asemenea operațiuni.
Nu vin cu nimic nou aici – au reliefat–o rapoarte cu expertiză solidă în spate -, când spun că pentru a da peste cap o țară, Rusia nu trebuie să inventeze probleme pe plan local, ci doar să investească masiv și să inoveze sistematic în materie de exacerbare și canalizare a lor.
Ceea ce a lipsit până acum din tablou – în condițiile în care probleme obiective există, iar interesul Rusiei pentru ele este și el prezent – a fost o recunoaștere autentică din partea statelor europene a faptului că sunt ținta Rusiei, respectiv că Rusia duce un război hibrid coerent împotriva lor. Și a mai lipsit ceva: un răspuns autentic, agresiv și, foarte important, sincronizat dat Rusiei.
În ultima vreme, însă, atmosfera tinde să se schimbe, capitalele vestice și estice lovite de Moscova par tot mai înclinate să ia distanță de atitudinea ezitantă sau chiar naivă de până acum și să pregătească în sfârșit contraatacul.
Cel mai strident simptom în acest sens a apărut la nivelul discursului oficial – după ani buni de precauții exagerate, pudice și, de la un punct incolo, pur și simplu de neînțeles, față de Moscova liderii occidentali își asumă tot mai vizibil un discurs dezinhibat, chiar tăios, în alb și negru.
Niciodată politicile noi nu au precedat declarațiile de poziție, ci mereu a fost invers. Astfel că e de așteptat ca urmarea firească a eliberării cuvântului să fie cea a descătușării acțiunii.
“Lăsați-mă să o pun într-o propoziție care poate fi un pic șocantă la prima vedere… nu suntem în război, dar nici în pace nu mai suntem”, afirma, marți, cancelarul german. Cu puțin înainte, o fostă șefă a contraspionajului britanic, MI5, puncta că “suntem deja în război cu Rusia. Este un alt fel de război, dar ostilitatea, atacurile cibernetice, atacurile fizice și activitatea de informații sunt intense”.
Și până și Bucureștiul, prin vocea șefului statului, admitea, tot luna asta, că ”România se află sub războiul hibrid al Rusiei de 10 ani”.
Desigur, exemplele în acest sens ce pot fi date sunt semnificativ mai numeroase.
Dar semnificativ este și faptul că țări în mod tradițional mai pudibonde în discursul lor legat de Rusia, asumat la nivel înalt, cunosc în prezent o interesantă și binevenită tranziție spre un discurs categoric, de ruptură. Iar România este, probabil, cazul cel mai spectaculos.
În ultimele luni, se simte mai mult aplomb în atitudinea publică față de războiul din Ucraina, deopotrivă din partea MAE și a Președinției. După cum, aplombul cunoaște un încântător reviriment la nivel instituțional relevant – diplomație, Parchet General, Președinție – și în ceea ce privește taxarea Rusiei pentru subminarea alegerilor din noiembrie 2024.
La acest capitol, ziua de marți chiar a cunoscut un vârf, prin declarația președintelui Nicușor Dan, care a subliniat ingerința rusă, a insistat pe faptul că Bucureștiul are dovezi, iar șeful statului a ținut să precizeze și că i-a plăcut raportul procurorului general de acum două săptămâni. Totodată, Nicușor Dan a anunțat că va prezenta dosarul în fața aliaților, la reuniunea de la Copenhaga. Detalii – AICI
Declarația aceasta de poziție e una dintre cele mai consistente, dacă nu chiar cea mai consistentă a statului român pe tema ingerințelor ruse de la noi. E foarte asumată și e asumată de “numărul 1” în stat.
Totodată, având în vedere deopotrivă tonul și substanța celor afirmate de Nicușor Dan, bunul simț și rațiunea sugerează că Bucureștiul este pe cale să dubleze spusele de fapte; este pe cale să acționeze în sfârșit corespunzător, și la nivel politic, nu doar pe linia “tehnică” a culegerii de informații. Adăugați la asta tot o declarație a șefului statului, care susține că se va asigura că viitorul șef al SRI va face o prioritate din combaterea influenței ruse. Detalii – AICI.
Contextul internațional ar fi, de altfel, cât se poate de prielnic, numeroase state partenere dând deja suficiente semne că sunt dispuse la a se implica în regim de concert, pe zona blocării ofensivei hibride a lui Putin.
La a se implica în contracararea operațiunilor ruse cumva mai aproape de modelul moldovenesc. Model care poate nu o fi nici el perfect, dar, iată, dovadă tocmai rezultatul alegerilor de duminică, e totuși unul de un real succes.
În Republica Moldova, autoritățile politice au vorbit deschis, ani buni, despre atacul hibrid al Rusiei. Instituțiile de forță au monitorizat și destrămat, ani la rând, rețelele utilizate de Rusia. Justiția a pus sub urmărire internațională, a judecat și a condamnat figuri locale grele aflate în slujba Kremlinului. Autoritățile din audiovizual au limitat expunerea propagandei ruse (deși rămâne loc de mai bine), iar cele electorale au restrâns capacitățile Moscovei de a exploata propriu-zis accesul la urne.
Republica Moldova a beneficiat, desigur, de asistența partenerilor strategici, în tot acest proces complex, dar mult din greul ce a trebuit dus i-a revenit Chișinăului.
Însă sprijinul acordat Republicii Moldova de către partenerii internaționali este unul prețios nu doar din perspectiva reușitei electorale a partidei pro-europene, ci și prin prisma cunoașterii acumulate în teren în ceea ce privește modul și potențialul de a contracara Moscova.
O replicare, cu optimizările de rigoare, a rețetei deja utilizate peste Prut și o exploatare chiar mai largă a învățămintelor însușite pe “frontul” de acolo reprezintă un real pistol pe care UE îl poate pune încă și mai amenințător la tâmpla lui Putin.
Iar România ar trebui să își asume efortul de a fi în avangarda extinderii frontului din tot acest război hibrid care o privește direct, dar care nu se reduce nicidecum la România și Republica Moldova.
Până la proba contrarie, marți, Nicușor Dan pare să fi dat un semnal promițător în acest sens.
Realitatea lui Putin a bătut ficțiunea lui Putin. De aia au rezistat atât de frumos moldovenii
